15. „Lăudaţi pe Domnul toate neamurile!”

15. „Lăudaţi pe Domnul toate neamurile!”

Capitolul paisprezece din Romani a prezentat datoria pe care o avem faţă de cei care sunt slabi în credinţă şi care au mustrări de conştiinţă exagerate în privinţa unor lucruri care, în sine, nu au nicio importanţă. Noi nu ne judecăm unii pe alţii, ci ne vom înfăţişa cu toţii înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Dacă avem mai multe cunoştinţe decât fratele nostru, nu trebuie să-l aducem, după bunul nostru plac, la standardul nostru, după cum nici el nu trebuie să ne coboare la al său. Cunoaşterea mai profundă aşază, în schimb, asupra noastră, responsabilitatea exercitării într-o mai mare măsură a dragostei şi răbdării.

Concluzia este prezentată în aceste versete: „Să nu nimiceşti lucrarea lui Dumnezeu pentru o mâncare. Într-adevăr, toate sunt curate; dar este rău când un om, din pricina unui prilej de cădere, ajunge să mănânce din ele. Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să te fereşti de orice l-ar face pe fratele tău să cadă. Încredinţarea pe care o ai păstreaz-o pentru tine, înaintea lui Dumnezeu!” (Romani 14:20-22).

Datoria de a ne ajuta unii pe alţii – Romani 15:1-7

1Noi, care suntem tari, suntem datori să purtăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne facem pe plac nouă înşine. 2Fiecare din noi să facă pe plac aproapelui în ce este bine, spre zidire. 3Căci nici Hristos nu Şi-a făcut pe plac Lui Însuşi, ci, după cum este scris: Ocările celor ce Te ocărăsc au căzut peste Mine. 4Şi tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care le aduc Scripturile, să avem nădejde. 5Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă dea aceleaşi gânduri unii faţă de alţii ca şi Hristos Isus, 6pentru ca împreună, cu o singură gură, să-L slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. 7Aşadar, acceptaţi-vă unii pe alţii, cum şi Hristos v-a acceptat pe voi, spre slava lui Dumnezeu!

Primindu-ne unii pe alţii

Versetele ce formează acest capitol întregesc instrucţiunile pre‑ zentate în capitolul paisprezece, fiind o continuare a acestuia. Ast‑ fel, capitolul începe cu îndemnul: „Primiţi-l pe cel slab în credinţă.” (Fidela). Ultimul verset al pasajului pe care-l studiem este: „De aceea primiţi-vă unii pe alţii.” (Fidela).

Cum trebuie să ne primim unii pe alţii? Răspunsul este: „Cum şi Hristos v-a acceptat pe voi.” Aceasta subliniază, din nou, faptul că apostolul nu a avut nici cea mai mică intenţie să desconsidere vreuna dintre cele zece porunci atunci când a spus în capitolul paisprezece că: „Unul socoteşte o zi mai presus decât alta, dar pentru altul toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în cugetul lui.”

Hristos nu a făcut nici cea mai mică concesie în privinţa poruncilor pentru satisfacţia celor pe care dorea să-i primească. El a spus: „Să  nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii.” (Matei 5:17). Şi din nou: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui.” (Ioan 15:10).

Poruncile lui Hristos şi cele ale Tatălui sunt aceleaşi, deoarece El spune: „Eu şi Tatăl una suntem.” (Ioan 10:30). Atunci când un tânăr şi-a exprimat dorinţa de a-L urma, El i-a spus: „Păzeşte poruncile.” (Matei 19:17). Prin urmare este clar că în rândul concesiilor făcute de dragul păcii şi al armoniei nu intră cele care se referă la păzirea poruncilor lui Dumnezeu.

Cum să fim plăcuţi celorlalţi

Explicaţia se prezintă în continuare prin îndemnul: „Fiecare dintre noi să placă aproapelui pentru bine, spre edificare.” (Romani 15:2, Fidela). Niciodată nu suntem sfătuiţi să ajutăm un frate să păcătuiască pentru a-i fi pe plac. Nici nu suntem îndemnaţi să închidem ochii la păcatul unui frate, permiţându-i să continue fără a-l avertiza, de teamă să nu-l supărăm. Aceasta nu este amabilitate. Îndemnul sună astfel: „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău, dar să nu te încarci cu un păcat din pricina lui.” (Leviticul 19:17). Mama care de teamă să nu-şi supere copilul nu-l opreşte să-şi bage mâna în foc, dă dovadă de cruzime în loc de bunătate. Noi trebuie să fim pe placul aproapelui, dar numai pentru binele lui, nu pentru a-l duce pe calea pierzaniei.

Suportând slăbiciunile altora

Întorcându-ne la primul verset găsim această lecţie accentuată cu şi mai multă putere: „Noi, care suntem tari, suntem datori să purtăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne facem pe plac nouă înşine.” „Căci nici Hristos nu Şi-a făcut pe plac Lui Însuşi.” Comparaţi aceasta cu Galateni 6:1-2: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea într-o greşeală, voi, cei duhovniceşti, să-l îndreptaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu! Purtaţi-vă poverile unii altora şi veţi împlini astfel legea lui Hristos!” Purtând slăbiciunile celor slabi, noi împlinim legea lui Hristos. Dar a purta poverile altuia nu însemnă a-l învăţa că poate ignora fără probleme vreuna dintre porunci. Păzirea poruncilor lui Dumnezeu nu este o povară, căci „poruncile Lui nu sunt grele”. (1 Ioan 5:3).

Cum poartă Hristos poverile noastre

Hristos poartă poverile noastre, nu îndepărtând legea lui Dumnezeu, ci îndepărtând păcatele noastre şi dându-ne putere să păzim legea. „Fiindcă ce nu putea face legea, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne; pentru ca dreptatea legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu conform cărnii, ci conform Duhului.” (Romani 8:3-4, Fidela).

El spune „vino”

Un lucru minunat în ceea ce priveşte slujirea lui Hristos este că El nu spune „du-te”, ci „vino”. El nu ne trimite să lucrăm singuri, ci ne cheamă să-L urmăm. Nu ne cere ceva care să nu-l facă El însuşi. Atunci când spune că se cuvine să purtăm slăbiciunile celor slabi, ar trebui să o luăm ca pe o încurajare, în loc să o privim ca pe o povară pusă asupra noastră, din moment ce aceasta ne aminteşte ceea ce face El pentru noi. El este Cel Viteaz, căci este scris: „Am dat ajutorul Meu unui viteaz, am ridicat din mijlocul poporului un tânăr.” (Psalmii 89:19)[1]. „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui. (…) Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” (Isaia 53:4, 6).

De ce este uşoară povara

Acesta este motivul pentru care este uşor să ne purtăm poverile unii altora. Dacă suntem conştienţi că Hristos ne poartă poverile, va deveni o plăcere pentru noi să purtăm poverile altora. Problema este că de prea multe ori noi uităm că Hristos este purtătorul de poveri, şi fiind apăsaţi de povara propriilor noastre slăbiciuni avem şi mai puţină răbdare cu ale altora. Dar atunci când ştim că Hristos este cu adevărat purtătorul de poveri, ne aruncăm grijile asupra Sa; şi atunci când luăm asupra noastră poverile altora, El le poartă şi pe acestea.

„Dumnezeul întregii mângâieri”

Dumnezeu este „Dumnezeul răbdării şi al mângâierii”. El este „Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să-i putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz”. (2 Corinteni 1:3-4)[2]. El ia asupra Sa toate ocările care cad asupra oamenilor. „Ocările celor ce te ocărăsc pe Tine cad asupra mea.” Despre copiii lui Israel se spune că „în toată nenorocirea lor el a fost nenorocit”. (Isaia 63:9). Acestea sunt cuvintele lui Hristos: „Tu ştii ce ocară, ce ruşine şi ce batjocură mi se face. (…) Ocara îmi rupe inima.” (Psalmii 69:19, 20). Cu toate acestea nu vedem nici urmă de nerăbdare, nici murmur. Prin urmare, deoarece El deja a purtat poverile lumii în trup, este cu totul capabil să le poarte pe ale noastre în trupul nostru, fără a se plânge, astfel încât noi să fim „întăriţi cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru răbdare şi îndelungă răbdare deplină”. (Coloseni 1:11).

Evanghelia după Moise

Lecţia care ne este predată în toată Scriptura este: „Şi tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care le aduc Scripturile, să avem nădejde.” În cartea lui Iov aceasta se vede clar. „Despre răbdarea lui Iov aţi auzit şi aţi văzut ce sfârşit i-a dat Domnul şi cum Domnul este plin de milă şi de îndurare.” (Iacov 5:11). În scrierile lui Moise acest adevăr este la fel de clar prezentat. Hristos spune: „Căci, dacă l-aţi crede pe Moise, aţi crede şi în Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar, dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?” (Ioan 5:46-47). Dacă evanghelia după Moise este neglijată, citirea evangheliei după Ioan va fi inutilă, căci evanghelia nu poate fi împărţită. Evanghelia lui Hristos, la fel ca El însuşi, este una singură.

Cum să ne primim unii pe alţii

În cele din urmă „primiţi-vă unii pe alţii, aşa cum ne-a primit şi Cristos pe noi”. (Romani 15:7, Fidela). Pe cine primeşte Hristos? „Omul acesta primeşte pe păcătoşi.” Pe câţi îi va primi? „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.”

Cum îi va primi El? „Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un norod răzvrătit şi împotrivitor la vorbă.” Şi dacă vin, ce asigurare au ei? „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” Să învăţăm de la El – şi reţineţi că, oriunde aţi deschide Scripturile, acestea dau mărturie despre El.

Abia la început

Studiul nostru asupra cărţii Romani, deşi au fost multe articole, nu este exhaustiv. Într-adevăr, este practic imposibil să faci un studiu exhaustiv al Bibliei, căci indiferent cât de atent am studia un pasaj, vom descoperi că suntem abia la început. Cu cât studiem mai mult Biblia, cu atât mai mult ne vom da seama că studiul nostru cel mai aprofundat este doar o pregătire pentru a studia mai departe – lucru care se va dovedi necesar. Dar deşi nu ne putem aştepta să epuizăm adevărul, astfel încât să putem spune că-l avem pe tot, putem fi siguri că până în punctul în care am ajuns avem numai adevăr. Şi această asigurare nu se bazează pe înţelepciunea ce-am avea-o, ci numai pe faptul că am urmat îndeaproape cuvântul lui Dumnezeu şi nu am permis ca metalul ideilor omeneşti să se amestece cu aurul curat al adevărului.

„Toată bucuria şi pacea pe care o dă credinţa” – Romani 15:8-14

8Vă spun că Hristos S-a făcut slujitor al circumciziei pentru adevărul lui Dumnezeu, ca să întărească făgăduinţele date părinţilor, 9iar neamurile să-L slăvească pe Dumnezeu pentru îndurarea Lui, după cum este scris: De aceea Te voi lăuda printre neamuri şi Numelui Tău Îi voi cânta. 10Şi mai zice: Veseliţi-vă, neamuri, împreună cu poporul Său! 11Iar apoi: Lăudaţi-L pe Domnul, toate neamurile; slăviţi-L, toate popoarele! 12Tot astfel, şi Isaia spune: Se va ivi Rădăcina lui Işai, Cel care Se va ridica să domnească peste neamuri; în El vor nădăjdui neamurile.  13Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să fiţi tot mai bogaţi în nădejde, prin puterea Duhului Sfânt! 14Eu, unul, sunt încredinţat cu privire la voi, fraţii mei, că sunteţi plini de bunătate, plini de toată cunoştinţa şi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii.

„Un slujitor al circumciziei”

Isus Hristos a fost un slujitor al circumciziei. Reţineţi lucrul acesta. Înseamnă aceasta că El mântuieşte doar pe evrei? Nicidecum, însă trebuie să învăţăm din aceasta că „mântuirea este de la Iudei”. (Ioan 4:22). „Isus Hristos, Domnul nostru” a fost „născut conform cărnii din sămânţa lui David”. (Romani 1:3, Fidela). El este „Rădăcina lui Isai”, care este ca un „însemn al popoarelor”, către care se întorc neamurile. (Isaaia 11:10[3]; Romani 15:12). Neamurile care găsesc mântuirea trebuie s-o găsească în Israel. Nimeni n-o poate găsi altundeva.

„Dreptul de cetăţenie în Israel”

Scriind fraţilor din Efes, Pavel aminteşte de timpul dinainte de a fi convertiţi ca fiind vremea când erau „neamuri din naştere” şi spune: „În vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume!” (Efeseni 2:11, 12).

Adică, în afara Israelului, pentru omenire, nu există nicio nădejde. Cei care sunt „fără drept de cetăţenie în Israel” sunt „fără Hristos” şi „fără Dumnezeu în lume”. În Hristos Isus suntem aduşi la Dumnezeu. Dar fiind aduşi la Dumnezeu, noi „nu mai suntem străini sau oaspeţi, ci sunteţi cetăţeni împreună cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu”. (Versetele 18, 19). Prin urmare, două lucruri ne sunt prezentate în modul cel mai clar şi mai precis, anume că nimeni nu este mântuit decât dacă aparţine casei lui Israel şi că nimeni nu face parte din casa lui Israel decât cei care sunt în Hristos.

Confirmarea făgăduinţei

„Hristos S-a făcut slujitor al circumciziei pentru adevărul lui Dumnezeu, ca să întărească făgăduinţele date părinţilor.”[4] Aceasta arată că toate făgăduinţele lui Dumnezeu date părinţilor au fost făcute în Hristos. „Fiindcă toate promisiunile lui Dumnezeu în el sunt Da, şi în el Amin.” (2 Corinteni 1:20, Fidela). „Or, făgăduinţele i-au fost făcute lui Avraam şi seminţei lui. Nu zice: «şi seminţelor», ca şi cum ar fi vorba de mai multe, ci ca şi cum ar fi vorba de una: şi seminţei tale, adică Hristos.” (Galateni 3:16). Aşadar, niciodată n-a existat vreo făgăduinţă dată părinţilor care să se obţină altfel decât numai prin Hristos şi deci prin neprihănirea care se obţine prin El.

Hristos neîmpărţit

Despre Isus Hristos se afirmă că este un slujitor al circumciziei. Să presupunem acum că făgăduinţele date părinţilor se referă la descendenţii naturali ai lui Avraam, Isaac şi Iacov. Am fi obligaţi să admitem că numai aceşti descendenţi naturali – cei care sunt tăiaţi împrejur – pot fi mântuiţi. Sau, cel puţin, am fi conduşi la concluzia că Hristos face ceva pentru ei, ce nu face pentru restul omenirii.

Dar Hristos nu este împărţit. Tot ceea ce face pentru un om, El face pentru fiecare. Tot ceea ce face pentru cineva o face prin crucea Sa, iar El este răstignit o singură dată. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”

Prin urmare, deoarece Hristos este slujitorul circumciziei ca să întărească făgăduinţele date părinţilor, este evident că acele făgăduinţe includ întreaga omenire. „Într-adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu şi grec, căci pentru toţi este acelaşi Domn, care Îşi revarsă bogăţiile peste toţi cei ce-L cheamă.” (Romani 10:12). „Oare Dumnezeu este numai al iudeilor? Nu este El şi al neamurilor? Ba da, şi al neamurilor, de vreme ce Dumnezeu este unul, şi El îi va îndreptăţi prin credinţă pe cei circumcişi şi tot prin credinţă pe cei necircumcişi.” (Romani 3:29-30).

„Cortul lui David”

Pe vremea când apostolii şi bătrânii erau adunaţi la Ierusalim, Petru a spus cum a fost folosit de Domnul pentru a duce neamurilor evanghelia. El a spus: „Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a depus mărturie pentru ei, dându-le Duhul Sfânt ca nouă. N-a făcut nicio deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă.” (Fapte 15:8-9).

După care Iacov a adăugat: „Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu s-a uitat să-Şi ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său. Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele profeţilor, după cum este scris: «După aceea, Mă voi întoarce şi voi ridica din nou lăcaşul prăbuşit al lui David, îi voi zidi iarăşi dărâmăturile şi-l voi înălţa la loc, pentru ca şi ceilalţi oameni să-L caute pe Domnul, şi toate neamurile peste care a fost chemat Numele Meu, zice Domnul, care face aceste lucruri cunoscute din veşnicie.»” (Fapte 15:14-18).

Adică, casa lui David trebuie să fie zidită numai prin predicarea evangheliei către neamuri şi punerea de-o parte, dintre ei, a unui popor pentru Dumnezeu. Iar acesta a fost scopul lui Dumnezeu de la început, după cum mărturisesc proorocii, „oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor”. (Fapte 10:43).

„Binecuvântarea lui Avraam”

Citim din nou că „Hristos ne-a răscumpărat de sub blestemul Legii făcându-Se blestem pentru noi (…) pentru ca binecuvântarea lui Avraam să vină peste neamuri în Hristos Isus şi astfel să primim prin credinţă Duhul făgăduit.” (Galateni 3:13-14). Blestemul care a fost făcut Hristos pentru noi, îl constituie crucea, aşa cum se afirmă în cuvintele omise din textul citat anterior.

Aşadar, vedem că făgăduinţele date părinţilor erau asigurate doar de crucea lui Hristos. Însă Hristos a gustat moartea pentru fiecare om. (Evrei 2:9). El a fost „înălţat (…) pentru ca oricine crede (să nu piară), ci să aibă în El viaţă veşnică”. (Ioan 3:14, 15). Prin urmare, făgăduinţele date părinţilor erau pur şi simplu făgăduinţele evangheliei, aceasta fiind dată pentru „orice făptură”. Prin cruce, Hristos întăreşte făgăduinţele date părinţilor pentru ca „neamurile să-L slăvească pe Dumnezeu pentru îndurarea Lui”.

„O turmă şi un Păstor”

În capitolul zece din Ioan găsim unele dintre cele mai frumoase, mai delicate şi încurajatoare cuvinte ale Domnului Isus. El este Păstorul cel bun. El este uşa prin care oile intră în staul. El îşi dă viaţa ca să le salveze. După care spune: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu şi vor fi o turmă, cu un Păstor.” (Versetul 16). Rezultă că atunci când lucrarea Sa va fi terminată, va exista un singur staul, iar El va fi Păstorul. Să vedem din cine va fi formată turma.

Oaia pierdută

În capitolul cincisprezece din Luca – acel minunat buchet de ilustraţii binecuvântate ale dragostei şi îndurării Mântuitorului – Isus îşi descrie lucrarea ca fiind cea a păstorului care-şi caută oaia pierdută şi rătăcită. Acum, cine sunt oile pe care El le caută? Chiar El însuşi dă răspunsul: „Eu n-am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” (Matei 15:24). Aceasta constituie o subliniere. Prin urmare, este evident că toate oile pe care le găseşte şi pe care le aduce înapoi la turmă, vor fi Israel. Şi astfel este la fel de evident că „o turmă” va fi turma lui Israel. Nu va exista nicio altă turmă, din moment ce nu e decât „o turmă”. Iar El va fi Păstorul. Astăzi, la fel ca în vechime, ne putem ruga: „Ia aminte, păstorul lui Israel, Tu, care povăţuieşti pe Iosif ca pe o turmă! Arată-Te în strălucirea Ta, Tu, care şezi pe heruvimi!” (Psalmii 80:1).

Caracteristicile oilor

Cei care-L urmează pe Hristos sunt oile Sale. Însă El are „alte oi”. Mulţi dintre cei care acum nu-L urmează sunt oile Sale. Ei sunt pierduţi şi rătăciţi, iar El îi caută.

Cine stabileşte care sunt oile Sale? Ascultaţi ce spune: „Oile aud glasul Lui.” „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acestea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu.” „Dar voi nu credeţi, pentru că după cum v-am spus, nu sunteţi din oile mele. Oile Mele ascultă glasul Meu.” (Ioan 10:3, 16, 26, 27). Când va vorbi, cei care sunt oile Lui vor auzi glasul Său şi vor veni la El. Cuvântul Domnului constituie testul care arată cine sunt oile Sale. Prin urmare, oricine aude şi ascultă cuvântul Domnului face parte din familia lui Israel, iar cei care resping sau neglijează cuvântul sunt pierduţi pentru vecie. „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, atunci sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” (Galateni 3:29).

„O singură credinţă”

Ne putem lua acum timp să vedem cum se leagă cuvintele spuse de apostol în capitolul paisprezece cu faptul că Hristos este un slujitor al circumciziei, pentru a întări făgăduinţele date părinţilor, astfel ca neamurile să slăvească pe Dumnezeu.

„Primiţi-l pe cel slab în credinţă, dar nu pentru dispute îndoielnice.” (Romani 14:1, Fidela). Reţineţi un lucru: cei care trebuie primiţi „cum şi Hristos v-a acceptat pe voi, spre slava lui Dumnezeu” sunt cei care au credinţa. Însă nu este decât „o singură credinţă”, după cum nu este decât „un singur Domn”. (Efeseni 4:5). Iar credinţa vine în urma auzirii cuvântului lui Dumnezeu. (Romani 10:17).

Din moment ce există o singură turmă, iar Hristos – singurul Păstor – nu este împărţit, nu trebuie să existe nicio împărţire a turmei. Disputele, care sunt cauzate de înţelepciunea şi ideile omeneşti, trebuie lăsate de-o parte, cuvântul lui Dumnezeu fiind singurul ce trebuie urmat. Acesta nu lasă loc la dispute, deoarece el spune întotdeauna acelaşi lucru. Aceasta este regula: „Lepădaţi deci orice răutate, vicleşug, prefăcătorie, invidie şi defăimare; ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire, dacă într-adevăr aţi gustat că bun este Domnul!” (1 Petru 2:1-3).

Credinţă, nădejde, bucurie şi pace

„Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să fiţi tot mai bogaţi în nădejde, prin puterea Duhului Sfânt!” Aici găsim credinţă şi nădejde, bucurie şi pace. Dumnezeu nădejdii ne umple de toată bucuria şi pacea pe care o dă credinţa, iar aceasta se realizează prin puterea Duhului Sfânt. Astfel se face legătura dintre acest adevăr şi cel prezentat în capitolul paisprezece, unde ni se spune că „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”.

Lucrarea misionară încununată de succes a lui Pavel – Romani 15:15-33

15Totuşi, pe alocuri, v-am scris cu mai multă îndrăzneală, ca să vă fie spre aducere aminte, prin harul pe care mi l-a dat Dumnezeu, 16ca să fiu slujitorul lui Hristos Isus între neamuri şi să împlinesc slujba preoţească a Evangheliei lui Dumnezeu, pentru ca neamurile să fie o ofrandă bine primită, sfinţită prin Duhul Sfânt. 17Deci mă pot lăuda în Hristos Isus cu lucrarea mea pentru Dumnezeu. 18Căci n-aş îndrăzni să pomenesc altceva decât ce a lucrat Hristos prin mine, pentru aducerea neamurilor la ascultare prin cuvânt şi faptă: 19prin puterea semnelor şi a minunilor şi prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Aşa că, din Ierusalim şi împrejurimi până la Iliric, am răspândit din plin Evanghelia lui Hristos. 20Am dorit astfel cu orice preţ să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu era cunoscut, ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul, 21ci, după cum este scris: Aceia cărora nu li se propovăduise despre El vor vedea, şi cei ce nu auziseră vor pricepe. 22De aceea am şi fost adesea împiedicat să vin la voi. 23Dar acum, fiindcă nu mai este niciun alt loc de lucru pe aceste meleaguri şi fiindcă de ani buni doresc fierbinte să vin la voi, 24când mă voi duce în Spania, nădăjduiesc să trec să vă văd şi să fiu ajutat de voi până acolo, odată ce întâi mă voi bucura de voi măcar o vreme. 25Acum, mă duc la Ierusalim să duc ajutoare sfinţilor, 26căci cei din Macedonia şi Ahaia au găsit că este bine să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinţii care sunt în Ierusalim. 27Au găsit că este bine, dar sunt şi datori faţă de ei, pentru că, dacă cei dintre neamuri au ajuns să aibă parte de bunurile lor duhovniceşti, au şi ei datoria de a le sluji cu cele pământeşti. 28Aşadar, după ce voi împlini misiunea aceasta şi le voi încredinţa rodul adunat, voi trece pe la voi în drum spre Spania. 29Ştiu că, atunci când voi veni la voi, voi veni cu plinătatea binecuvântării lui Hristos. 30Vă îndemn, fraţilor, pentru Domnul nostru Isus Hristos şi pentru dragostea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine, 31ca să fiu izbăvit de împotrivitorii din Iudeea şi pentru ca slujba mea de la Ierusalim să fie bine primită de sfinţi; 32şi astfel să ajung la voi cu bucurie, prin voia lui Dumnezeu, şi să mă revigorez împreună cu voi. 33Dumnezeul păcii să fie cu voi toţi! Amin!

Însărcinarea evangheliei

Când Isus era gata să părăsească această lume, a spus ucenicilor Săi că vor primi mai întâi putere prin Duhul Sfânt, iar după aceasta a zis: „Ci voi veţi primi putere când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la capătul pământului.” (Fapte 1:8). „Întâi peste iudeu, apoi peste grec”, însă tuturor la fel şi aceeaşi evanghelie la toţi. Astfel, Pavel declară că lucrarea sa ca slujitor al evangheliei a fost să vestească „iudeilor şi grecilor întoarcerea la Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus (Hristos)”. (Fapte 20:21). De aceea, în textul nostru el spune că fiind „servitorul lui Isus Cristos pentru neamuri, servind evanghelia lui Dumnezeu” şi „puterea semnelor şi minunilor, prin puterea Duhului lui Dumnezeu” el a „predicat pe deplin evanghelia lui Cristos” „de la Ierusalim şi în jur, până în Iliria”. (Fapte 15:16, 19, Fidela).

Având parte de aceleaşi binecuvântări duhovniceşti

Apostolul, exprimându-şi dorinţa de a-i vizita pe romani, spune că nădăjduia să-i vadă în treacăt, când urma să se ducă în Spania. „Acum – spune el – mă duc la Ierusalim să duc ajutoare sfinţilor, căci cei din Macedonia şi Ahaia au găsit că este bine să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinţii care sunt în Ierusalim. Au găsit că este bine, dar sunt şi datori faţă de ei, pentru că, dacă cei dintre neamuri au ajuns să aibă parte de bunurile lor duhovniceşti, au şi ei datoria de a le sluji cu cele pământeşti.”

O afirmaţie foarte simplă, dar care arată că din punct de vedere spiritual neamurile nu au primit nimic altceva în afară de ceea ce venea de la evrei. Binecuvântările duhovniceşti de care neamurile au avut parte veneau de la evrei şi le erau oferite de către evrei. Atât unii, cât şi ceilalţi au avut parte de aceeaşi hrană spirituală şi, de aceea, neamurile şi-au arătat recunoştinţa ajutându-i pe evrei cu bunurile lor materiale. Astfel, aici vedem din nou că există o singură turmă şi un Păstor.

Dumnezeul lui Israel

De multe ori în Biblie se afirmă că Dumnezeu este Dumnezeul lui Israel. Petru, plin de Duhul Sfânt, imediat după vindecarea ologului din naştere, a spus poporului: „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri L-a proslăvit pe Robul Său Isus.” (Fapte 3:13). Prin urmare, chiar şi în aceste vremuri, Dumnezeu se identifică cu Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov – Dumnezeul lui Israel.

Dumnezeu doreşte să fie cunoscut şi ţinut minte, astfel citim cuvintele Sale: „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: «Să nu care cumva să nu ţineţi Sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi, şi urmaşii voştri, ca un legământ necurmat. Aceasta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea s-a odihnit şi a răsuflat»” (Exodul 31:13, 16, 17). Dumnezeu este Dumnezeul lui Israel. E adevărat că El este şi Dumnezeul neamurilor, dar numai acceptându-L şi devenind Israel pe calea neprihănirii prin credinţă. Însă Israel trebuie să păzească Sabatul. Este semnul legăturii lor cu Dumnezeu.

 

[1]„Atunci ai vorbit în viziune sfântului tău şi ai spus: Am fost ajutor unuia tare; am înălţat pe unul ales din popor.” – Psalmii 89:19 – Fidela.

[2]„Tatăl îndurărilor şi Dumnezeul întregii mângâieri, Care ne mângâie în tot necazul nostru, ca noi să fim în stare să mângâiem pe cei care sunt în orice necaz, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu.” – 2 Corinteni 1:3-4 – Fidela.

[3]„Şi în acea zi va fi o rădăcină a lui Isai care va sta ca un însemn al popoarelor; la acesta vor căuta neamurile şi odihna lui va fi glorioasă.” – Isaia 11:10 – Fidela.

[4]„Şi spun că Isus Cristos a fost un servitor al circumciziei pentru adevărul lui Dumnezeu, pentru a întări promisiunile făcute părinţilor.” – Romani 15:8 – Fidela.