Două treimi din ultimul capitol din Romani constă în salutări:

„Spuneţi salutări Priscăi şi lui Aquila, tovarăşii mei de lucru în Hristos Isus!” „Spuneţi salutări şi bisericii care se adună în casa lor!” „Salutaţi-o pe Maria, care s-a ostenit mult pentru voi!” „Spuneţi salutări lui Andronic şi Iuniei, rudele mele!” „Salutaţi-l pe Ampliat, preaiubitul meu în Domnul!” „Salutaţi-l pe Urban, tovarăşul nostru de lucru în Hristos, şi pe Stahis, preaiubitul meu!” „Salutări Trifenei şi Trifosei, care se ostenesc pentru Domnul!” „Spuneţi salutări lui Filolog şi Iuliei, lui Nereu şi surorii lui, lui Olimpas şi tuturor sfinţilor care sunt împreună cu ei!”

Şi astfel lista continuă, incluzând atât femei cât şi bărbaţi, fără deosebire. Numai să citească omul această binecuvântată listă, realizând că ea nu demonstrează doar dimensiunea şi sinceritatea compasiunii lui Pavel, ci şi grija specială pe care o are Duhul Sfânt pentru fiecare membru în parte din familia credinţei, menţionându-i pe nume, şi nu va mai avea niciun motiv să întrebe de ce au fost scrise aceste lucruri.

O omisiune semnificativă

Dar un lucru este foarte semnificativ, anume faptul că Petru, despre care se susţine că ar fi fost „primul episcop al Romei”, nu este menţionat deloc. Uneori putem învăţa la fel de mult din ceea ce Biblia nu spune, ca şi din ceea ce spune. Din ceea ce nu se spune în acest loc putem învăţa că – referitor la ideea de a fi fost episcop al Romei – Petru nici nu se afla la Roma atunci când Pavel a scris şi că dacă a fost vreodată la Roma aceasta s-a întâmplat după ce epistola către Romani a fost scrisă, la mult timp după ce biserica fusese întemeiată aici şi creştea.

Cu siguranţă că salutându-i nominal pe membrii bisericii, Pavel nu ar fi omis numele conducătorului acesteia, de a cărui ospitalitate se bucurase cândva la Ierusalim, timp de cincisprezece zile. Bineînţeles că există din abundenţă cele mai clare dovezi că nici biserica lui Hristos şi nici biserica din Roma nu au fost întemeiate având ca temelie pe Petru, dar dacă nu ar exista nicio altă dovadă, această mărturie din capitolul şaisprezece din Romani ar fi suficientă să lămurească problema.

În concluzie – Romani 16:24-27

²⁴(Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin! ²⁵Iar a Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea şi după predicarea lui Isus Hristos – potrivit cu descoperirea tainei care a fost ţinută sub tăcere timp de veacuri, ²⁶dar care a fost arătată acum prin scrierile profeţilor, prin porunca Dumnezeului celui veşnic, fiind adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor, spre ascultarea credinţei – ²⁷a singurului, înţeleptului Dumnezeu, să fie slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin!)

Ce concluzie magnifică!

Aceasta se întinde din veşnicie în veşnicie. Evanghelia lui Dumnezeu este cel mai important lucru din toate timpurile. Ea a fost ţinută ascunsă în mintea lui Dumnezeu din veşnicie. Hristos „a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii”. (1 Petru 1:19-20). Dar acum taina „a fost arătată”. Nu este arătată doar prin predicarea apostolilor, ci „prin porunca Dumnezeului celui veşnic”, „prin scrierile profeţilor”, „a fost adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor, ca să asculte de credinţă”.

Planul evangheliei a fost conceput în mintea lui Dumnezeu în veşnicia trecutului. Patriarhi, profeţi şi apostoli au lucrat la unison pentru a o descoperi, iar „în veacurile viitoare” ea va constitui atât ştiinţa, cât şi cântecul celor răscumpăraţi „din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă” care vor fi împreună cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia lui Dumnezeu şi vor spune: „Ale Aceluia care ne iubeşte, care ne-a eliberat de păcatele noastre prin sângele Său şi care a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, ale Lui să fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor! Amin!” (Apocalipsa 1:6).