Introducere

„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!” (Psalmii 1:1-2)^[1].

„Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine învăţăturile mele, dacă vei lua aminte la înţelepciune, şi dacă-ţi vei pleca inima la pricepere; dacă vei cere înţelepciune, şi dacă te vei ruga pentru pricepere, dacă o vei căuta ca argintul, şi vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înţelege frica de Domnul, şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui iese cunoştinţă şi pricepere.” (Proverbe 2:1-6).

Aici se găseşte secretul înţelegerii Bibliei: studiu şi meditaţie, asociate cu dorinţa arzătoare de a cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru a o împlini. „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaşte dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” (Ioan 7:17)^[2]. Repetiţia – recapitularea – constituie unul dintre principiile fundamentale ale înţelegerii Bibliei. Aceasta nu înseamnă că studiul, oricât de mare ar fi volumul de muncă depusă, ar compensa lipsa călăuzirii Duhului Sfânt, ci că Duhul Sfânt mărturiseşte prin Cuvânt.

O recapitulare

În acest studiu al epistolei către Romani dorim să luăm cu noi mai departe cât mai mult din ceea ce învăţăm. De aceea vom arunca o privire generală asupra primului capitol. Am descoperit că acesta este împărţit în mod natural după cum urmează:

versetele 1-7: salutul, conţine o epitomă a întregii evanghelii;

versetele 8-15: interesul personal al lui Pavel faţă de romani şi sentimentul său de obligaţie pe care-l avea faţă de ei şi lumea întreagă;

versetele 16-17: ce este evanghelia şi ce conţine ea;

versetele 21-23: pervertirea înţelepciunii;

versetele 24-31: rezultatul ingratitudinii şi al ignorării lui Dumnezeu.

O citire atentă a capitolului arată că gândul principal este că Dumnezeu s-a făcut cunoscut fiecărui suflet al creaţiunii Sale, că şi cei mai decăzuţi păgâni ştiu că sunt vinovaţi şi merită moartea pentru nelegiuirea lor. „Deşi cunosc dreapta hotărâre a lui Dumnezeu, anume că cei ce săvârşesc asemenea fapte sunt vrednici de moarte, nu numai că le fac, ci sunt şi de acord cu cei ce le fac.” (Versetul 32). Astfel, ei „nu se pot dezvinovăţi”. Acest gând călăuzitor al primului capitol, trebuie bine păstrat în minte înainte de a începe capitolul doi, căci al doilea este continuarea primului capitol şi depinde de el.

O privire generală – Romani 2:1-11

¹Aşadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi, căci, prin faptul că judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, fiindcă tu, care judeci, faci aceleaşi lucruri. ²Ştim că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce fac astfel de lucruri este potrivită cu adevărul. ³Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce fac astfel de lucruri şi care faci la fel, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? ⁴Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Sale răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? ⁵Dar cu împietrirea ta şi cu inima ta nepocăită îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, ⁶care îi va da fiecăruia după faptele lui: ⁷pe de o parte, viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţa în fapte bune, caută slava, cinstea şi nemurirea; ⁸pe de altă parte, mânie şi urgie celor ce, din duh de ceartă, se împotrivesc adevărului şi se lasă înduplecaţi de nelegiuire. ⁹Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste iudeu, apoi peste grec. ¹⁰Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec. ¹¹Căci Dumnezeu nu caută la faţa omului.

Recunoscându-şi vina

Adevărul afirmaţiei apostolului este uşor de demonstrat cu privire la păgâni şi faptele lor, anume că ei ştiu că merită moartea. Atunci când Adam şi Eva au mâncat din fructul interzis, le-a fost teamă să se întâlnească cu Dumnezeu şi s-au ascuns. Frica însoţeşte întotdeauna vina şi este o dovadă a acesteia. „(…) frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste.” (1 Ioan 4:18)^[3]. „Cel rău fuge fără să fie urmărit, dar cel neprihănit îndrăzneşte ca un leu tânăr.” (Proverbe 28:1). „Cât despre laşi (…) partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” (Apocalipsa 21:8). Dacă păgânii n-ar şti că sunt vinovaţi, nu s-ar aştepta să fie pedepsiţi pentru crimă sau furt şi nu s-ar înarma pentru a se apăra.

O acuzaţie la care nu se poate răspunde

Modul în care apostolul îşi construieşte acuzaţia pe care o prezintă în primul verset denotă o minunată abilitate din partea acestuia. Primul capitol se referă la păgâni. Toţi sunt de acord cu afirmaţia apostolului că aceştia sunt vinovaţi de cele mai abominabile nelegiuiri. „Ar trebui să ştie mai bine” este exclamaţia aproape involuntară a cititorului. „Ei ştiu mai bine” este răspunsul apostolului sau, cel puţin, ei au ocazia de a şti mai bine şi ştiu că ceea ce fac nu este bine. Ei „nu se pot dezvinovăţi”. Indiferent de ceea ce ar putea gândi oamenii despre responsabilitatea păgânilor, toţi sunt de acord că practicile lor sunt de condamnat.

După care vine replica zdrobitoare: „Aşadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi, căci, prin faptul că judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, fiindcă tu, care judeci, faci aceleaşi lucruri.” Suntem prinşi, neputând scăpa. Dacă ştim destul ca să condamnăm faptele nelegiuite ale păgânilor, noi recunoaştem, chiar prin această judecată, că nu ne putem dezvinovăţi de propriile noastre nelegiuiri.

Toţi sunt la fel de vinovaţi

„Tu, care judeci, faci aceleaşi lucruri.” Este destul de evident faptul că oricine ştie suficient de mult pentru a condamna răul altulia, nu se poate dezvinovăţi de propriile sale păcate; însă nu toţi vor vedea de îndată, că acela care judecă pe altul face aceleaşi lucruri. De aceea, citiţi din nou ultimele versete ale primului capitol şi comparaţi lista de păcate cu cea care se găseşte în Galateni 5:19-21^[4] şi veţi observa că lucrurile pe care le fac păgânii şi pentru care cu uşurinţă vedem că sunt vinovaţi, nu sunt decât faptele cărnii. Acestea sunt păcatele care vin „dinăuntru, din inima oamenilor”. (Marcu 7:21-23). Oricine este inclus în categoria „om” este predispus la exact aceleaşi păcate. „Domnul priveşte din înălţimea cerurilor, şi vede pe toţi fiii oamenilor. Din locaşul locuinţei Lui, El priveşte pe toţi locuitorii pământului. El le întocmeşte inima la toţi, şi ia aminte la toate faptele lor.” (Psalmii 33:13-15).

Toţi sunt autocondamnaţi

Prin urmare, deoarece toţi oamenii sunt în aceeaşi măsură părtaşi ai singurei naturi omeneşti care există, este evident faptul că oricine condamnă pe altul pentru o nelegiuire, prin aceasta se condamnă singur, pentru că adevărul este că toţi au acelaşi rău^[5] în ei, mai mult sau mai puţin dezvoltat; iar faptul că ştiu suficient ca să-şi dea seama că un lucru este greşit, este în sine o declaraţie că ei înşişi merită pedeapsa pe care o văd cuvenită altuia.

Simpatie, nu condamnare

Tâlharul adesea strigă cu toată puterea după altul: „Opriţi hoţul!”, pentru ca să distragă atenţia de la el. Tot aşa, oamenii condamnă păcatul în alţii pentru a nu fi suspectaţi că sunt vinovaţi de aceleaşi lucruri. Adesea oamenii „ascund păcatele pe care sunt înclinaţi să le facă, condamnând pe cei care nu au de gând să le facă”^[6], dar de care sunt în realitate vinovaţi^[7] din cauza naturii lor omeneşti.

Deoarece carnea tuturor oamenilor este la fel, ar trebui să ne simţim umiliţi în loc de a ne arăta dispreţul atunci când auzim despre comiterea unui păcat grav; căci aceasta nu este decât o imagine a ceea ce se află în propriile noastre inimi. În loc să spunem: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni”, ar trebui să purtăm povara celui care a greşit având grijă ca să nu fim şi noi ispitiţi. Foarte adesea omul, a cărui slăbiciune ne simţim înclinaţi să o condamnăm, nu a căzut atât de rău pe cât am fi căzut noi dacă am fi fost ispitiţi în acelaşi fel şi cu aceeaşi putere.

Protestând împotriva păcatului

În Călătoria creştinului^[8] atunci când Bun-de-Gură l-a lăsat pe Credincios să decidă asupra subiectului conversaţiei lor, Credinciosul a propus această întrebare: „Cum se descoperă harul mântuitor al lui Dumnezeu atunci când se află în inima omului?” După care Bunyan continuă astfel:

„Bun-de-Gură – În această situaţie cred că discuţia noastră trebuie să se refere la puterea harului. Ei bine, este o întrebare foarte bună şi sunt gata să-ţi răspund; iar pe scurt răspunsul meu este: În primul rând, acolo unde harul lui Dumnezeu este prezent în inimă conduce la un protest împotriva păcatului. În al doilea rând...

Credinciosul – Nu, stai! Să privim mai de aproape. Cred că ar trebui să spui mai bine aşa: Harul se manifestă determinând sufletul să deteste păcatul.

Bun-de-Gură – Păi, ce diferenţă este între a protesta împotriva păcatului şi a-l detesta?

Credinciosul – O, o mare diferenţă! Un om poate protesta împotriva unui păcat din interes; dar el nu-l poate detesta decât dacă are o antipatie dumnezeiască faţă de acesta. Am auzit pe mulţi protestând împotriva păcatului de la amvon şi care totuşi îi lasă suficient loc în inimă, casă şi conversaţie. Stăpâna lui Iosif a strigat cu toată puterea ca şi cum ar fi fost castă; însă, în ciuda acestui fapt, ea ar fi fost bucuroasă să păcătuiască cu el.”

O percepţie pătrunzătoare a răului şi binelui şi o denunţare viguroasă a păcatului, nu vor îndreptăţi niciodată pe cineva. Dimpotrivă, acestea nu fac decât să-i agraveze condamnarea. Este o tristă realitate faptul că mulţi dintre aşa-zişii reformatori din zilele noastre par să creadă că lucrarea evangheliei constă în mare măsură în denunţarea practicilor păcătoase. Un detectiv nu este un slujitor al evangheliei.

Judecată după adevăr

„Ştim că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce fac astfel de lucruri este potrivită cu adevărul.” „Stai – spune cineva – nu sunt sigur de asta.” Ei bine, puteţi foarte uşor să fiţi siguri de aceasta:

1) Dumnezeu există. Suntem de acord cu privire la acest adevăr.

2) El este sursa fiecărui lucru creat.

3) Fiecare creatură este cu totul dependentă de El. „În El trăim, ne mişcăm şi existăm.”

4) Deoarece tot ce este viu depinde de El, este evident faptul că pentru continuarea vieţii, omul depinde de acordul şi legătura sa cu Dumnezeu.

5) De aceea standardul după care se face judecata trebuie să fie propriul caracter al lui Dumnezeu.

6) Însă chiar Dumnezeu este adevărul. „În el nu este nedreptate.”

7) Dar El s-a descoperit pe Sine şi neprihănirea Sa tuturor oamenilor. „Domnul Şi-a arătat mântuirea, Şi-a descoperit dreptatea înaintea neamurilor.” (Psalmii 98:2)^[9].

8) Prin urmare, toţi oamenii, de la cel mai neînsemnat până la cel mai mare, nu au nicio scuză pentru păcatul lor.

9) Este, deci, suficient de clar faptul că atunci când Dumnezeu judecă pe toţi oamenii, fără excepţie, judecata Sa este după adevăr. Iar pământul va fi constrâns să se alăture cerului şi să spună: „Drept eşti Tu, care eşti şi care erai, Cel Sfânt, pentru că ai judecat aceste lucruri.” „Da, Doamne Dumnezeule atotputernic, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!” (Apocalipsa 16:5, 7)^[10].

Nicio scăpare

Nimeni să nu-şi închipuie că poate scăpa de judecata dreaptă a lui Dumnezeu. De obicei, cei mai luminaţi oameni sunt cei care se amăgesc gândind că vor scăpa. Ne este atât de uşor să gândim că înaltele cunoştinţe pe care le avem cu privire la ceea ce este bine şi rău vor fi considerate ca neprihănire, pentru a ne convinge singuri că prin condamnarea păcatelor altora îi vom dovedi Domnului că noi nu ne vom face niciodată vinovaţi de astfel de lucruri. Dar aceasta nu face decât să evidenţieze, mai clar, condamnarea noastră.

Primul capitol din Romani dărâmă toate proptelele pe care se sprijină omul. Dacă cei din clasa de jos sunt consideraţi vinovaţi, nu există nicio scăpare pentru „clasele superioare”. „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău”. (Eclesiastul 12:14).

Bunătatea lui Dumnezeu conduce la pocăinţă

„Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Sale răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” Dumnezeu este desăvârşirea purităţii şi sfinţeniei; omul este cu totul păcătos. Dumnezeu ştie fiecare păcat, totuşi nu dispreţuieşte pe păcătos. „Căci Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul (Său) în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.”(Ioan 3:17). Hristos a spus: „Dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec.” (Ioan 12:47).

În tot ceea ce a spus şi a făcut, El pur şi simplu L-a reprezentat pe Tatăl. Dumnezeu „are o îndelungă răbdare pentru voi” şi „îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire”. (2 Petru 3:9, 15). Însă este imposibil pentru cineva care apreciază bunătatea şi îndelunga răbdarea a lui Dumnezeu să nu fie smerit şi îndemnat spre pocăinţă. Când ne gândim cu câtă blândeţe se poartă Dumnezeu cu noi, nu putem să fim aspri cu semenii noştri. Şi dacă nu judecăm, nu vom fi judecaţi. (Luca 6:37).

Pocăinţa este un dar

„Căci prin har sunteţi mântuiţi prin credinţă. Şi acest lucru nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” (Efeseni 2:8). „Dumnezeul părinţilor noştri L-a înviat pe Isus, pe care voi L-aţi omorât atârnându-L pe lemn. Pe El Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Lui ca Întemeietor şi Mântuitor, ca să-i dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor.” (Fapte 5:30-31). Dar Dumnezeu nu a dat pocăinţa prin Hristos numai lui Israel. „Despre El mărturisesc toţi profeţii: că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor.” (Fapte 10:43). Şi Dumnezeu a făcut ca acest adevăr să fie prezentat atât de clar, încât chiar şi evrei exclusivişti au fost obligaţi să exclame: „Aşadar, Dumnezeu le-a dat şi neamurilor pocăinţa care duce la viaţă.” (Fapte 11:18).

Motive de pocăinţă

Bunătatea lui Dumnezeu conduce pe om la pocăinţă. Prin urmare întreg pământul este plin de îndemnuri la pocăinţă, căci „bunătatea Domnului umple pământul”. (Psalmii 33:5). „Pământul, Doamne, este plin de bunătatea Ta.” (Psalmii 119:64). Dumnezeu poate fi cunoscut prin lucrările Sale, iar „Dumnezeu este dragoste”. Întreaga creaţiune descoperă dragostea şi îndurarea lui Dumnezeu.

Noi nu trebuie să încercăm să îmbunătăţim Scriptura şi să spunem că bunătatea lui Dumnezeu tinde să conducă pe oameni la pocăinţă. Biblia spune că ea conduce la pocăinţă şi putem fi siguri că aşa este. După cât este de sigur că Dumnezeu este bun, tot atât de sigur este că fiecare om este condus spre pocăinţă. Dar nu toţi se pocăiesc. De ce? Pentru că ei dispreţuiesc „bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Sale răbdări” şi fug de călăuzirea plină de îndurare a Domnului. Însă oricine nu se opune Domnului, cu siguranţă va fi adus la pocăinţă şi mântuire.

Adunând o comoară de mânie

În primul capitol am văzut că „mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei impietăţi şi împotriva oricărei nedreptăţi a oamenilor”. Prin urmare toţi cei care păcătuiesc îşi adună o comoară de mânie. Trebuie menţionat că la judecată Dumnezeu este îndreptăţit. Oamenii nu primesc decât rezultatul lucrării lor. Dumnezeu nu este arbitrar. El nu a fixat decrete arbitrare declarând că oricine le încalcă va suferi răzbunarea Sa. Pedeapsa care va veni asupra celor nelegiuiţi este rezultatul normal al propriei lor alegeri. Dumnezeu este singura sursă de viaţă.

Viaţa Sa este pace. Atunci când oamenii Îl resping, singura lor alternativă rămâne mânia şi moartea. „Pentru că au urât ştiinţa, şi n-au ales frica Domnului, pentru n-au iubit sfaturile Mele, şi au nesocotit toate mustrările Mele. De aceea se vor hrăni cu roada umbletelor lor, şi se vor sătura cu sfaturile lor. Căci împotrivirea proştilor îi ucide, şi liniştea nebunilor îi pierde.” (Proverbe 1:29-32). Păcatul este înfăşurat în necazuri şi moarte; ei le aleg pe acestea atunci când îl resping pe Domnul.

„După faptele lui”

Adesea, necredincioşii spun că nu este drept ca Dumnezeu să condamne un om doar pentru că nu crede un anumit lucru. Însă El nu face aşa. În Biblie nu se găseşte niciun cuvânt despre judecarea omului după credinţa lui. Peste tot se spune că toţi vor fi judecaţi după faptele lor. „Căci Fiul Omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi, şi atunci îi va răsplăti fiecăruia după faptele lui.” (Matei 16:27). „Iată, Eu vin curând, şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui!” (Apocalipsa 22:12). El „judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui”. (1 Petru 1:17).

Omul care spune că faptele sale sunt bune, se pune ca judecător în locul lui Dumnezeu, care declară că tot ceea ce face omul este greşit. Dumnezeu este singurul judecător, iar El judecă după faptele omului, însă faptele omului sunt decise de credinţa sa. „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” (Ioan 6:29). Omul nu are dreptul să se judece singur şi să spună că lucrarea sa este bună. El trebuie doar să se încreadă în bunătatea şi îndurarea Domnului, pentru ca faptele sale să fie făcute în Dumnezeu.

Nemurirea şi viaţa veşnică

Dumnezeu va da viaţa veşnică celor care caută slava, cinstea şi nemurirea. Hristos „a adus la lumină viaţa şi neputrezirea prin Evanghelie”. (2 Timotei 1:10). Viaţa şi nemurirea sunt două lucruri diferite. Oricine crede în Fiul lui Dumnezeu are viaţa veşnică. „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3).

De îndată ce-L cunoaştem pe Domnul avem viaţa veşnică, dar nu putem avea nemurirea până când vine Domnul, în ziua de pe urmă. „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, dintr-odată, cât ai clipi din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.” (1 Corinteni 15:51-53).

Noi trebuie să căutăm nemurirea; aceasta în sine este dovada că niciun om nu o are acum. Deoarece Hristos a adus-o la lumină prin evanghelie, este clar faptul că nemurirea nu poate fi găsită altfel decât prin evanghelie. De aceea, cei care nu acceptă evanghelia nu vor avea niciodată nemurirea.

Necaz şi strâmtorare

Cei care păcătuiesc sunt copiii mâniei. (Efeseni 2:3). Mânie şi urgie, necazuri şi strâmtorare cu siguranţă vin asupra celor care fac răul. Însă necazurile şi strâmtorarea vor avea un sfârşit. Faptul că, cu excepţia celor care sunt ai lui Hristos la venirea Sa, nimeni nu va primi nemurirea, dovedeşte că toţi ceilalţi vor înceta să existe. Pedeapsa celor nelegiuiţi cuprinde chinuri, însă chinurile, oricât de mult ar dura, se vor termina cu distrugerea integrală a acestora. Mânia lui Dumnezeu se va sfârşi. „Dar, peste puţină vreme, pedeapsa va înceta, şi mânia Mea se va întoarce împotriva lui, ca să-l nimicească.” (Isaia 10:25)^[11].

Apelul este: „Du-te, poporul Meu, intră în odaia ta, şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia! Căci iată, Domnul iese din locuinţa Lui, să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului.” (Isaia 26:20-21). „El nu se ceartă fără încetare, şi nu ţine mânia pe vecie.” (Psalmii 103:9). Mânia Sa va înceta, nu pentru că El se va împăca cu păcatul, ci deoarece păcatul va dispărea împreună cu cei ce-l practică.

„Peste orice suflet omenesc”

Necaz şi strâmtorare vor veni „peste orice suflet omenesc care face răul” şi „slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele”. Nimeni nu va fi uitat. Nu există niciun suflet atât de sărac şi neînvăţat care să fie trecut cu vederea, şi nici unul atât de bogat şi învăţat care să poată scăpa. Bogăţia şi poziţia nu vor avea nicio greutate în acel tribunal. Dumnezeu S-a descoperit pe Sine Însuşi cu atâta claritate încât fiecare om a avut ocazia de a-L cunoaşte. „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei impietăţi şi împotriva oricărei nedreptăţi a oamenilor care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor.” Observaţi că mânia Sa se descoperă împotriva păcatului. Numai acele persoane care se vor agăţa de păcat şi nu-i vor permite lui Dumnezeu să-l ia din ei vor suferi. La ştergerea finală a păcatelor ei sunt automat şterşi (sau nimiciţi) împreună cu el.

Mai întâi peste iudeu

Această afirmaţie este suficientă ca să demonstreze că Dumnezeu nu se uită la faţa omului. Într-adevăr, apostolul declară ca o concluzie care se impune că „Dumnezeu nu caută la faţa omului”. „Întâi” nu se referă întotdeauna la timp. Spunem despre cineva că este primul (întâiul) om din ţară nu pentru că n-a existat niciun alt om înaintea lui, ci pentru că el este omul din frunte. În şcoală, cineva este primul din clasa sa deoarece este cel mai bun la învăţătură. Iudeul este cel care a primit cea mai mare descoperire şi de aceea este drept ca el să fie primul la judecată.

Cu toate acestea textul arată că Dumnezeu nu favorizează pe iudei în detrimentul altor oameni. Dacă slava, cinstea şi pacea vin mai întâi peste iudeu, la fel se întâmplă cu mânia şi urgia,  necazurile şi strâmtorarea. Întrebarea care trebuie pusă nu este: „Ce naţionalitate are omul?”, ci „Ce a făcut el?” Dumnezeu va da fiecăruia după faptele lui, căci „Dumnezeu nu caută la faţa omului”.

Câteva cuvinte sunt suficiente pentru a reaminti ceea ce deja am studiat. Primul capitol din Romani poate fi rezumat pe scurt ca prezentând starea celor care nu-l cunosc pe Dumnezeu şi modul în care şi-au pierdut ei cunoştinţa, împreună cu faptul că nu au nicio scuză. După aceea, tocmai când suntem gata să ne ridicăm mâinile cu oroare faţă de nelegiuirea lor şi să-i condamnăm cu severitate, apostolul se întoarce spre noi şi ne închide gura prin cuvintele usturătoare: „Aşadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi, căci, prin faptul că judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, fiindcă tu, care judeci, faci aceleaşi lucruri.”

Şi astfel, capitolul doi începe arătând că toţi oamenii vor fi judecaţi cu dreptate de Dumnezeu, căci „Dumnezeu nu se uită la faţa oamenilor”. Astfel, ni se confirmă faptul că Dumnezeu este imparţial prin comparaţia ce se face între cele două clase ce se vor înfăţişa la judecată.

¹²Toţi cei ce au păcătuit fără Lege vor pieri fără Lege, şi toţi cei ce au păcătuit având Legea vor fi judecaţi după Lege. ¹³Pentru că nu cei ce aud Legea sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea vor fi îndreptăţiţi ¹⁴(când neamurile, care nu au Legea, împlinesc din fire cerinţele Legii, ele, măcar că nu au Legea, îşi sunt singure lege ¹⁵şi dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor, în vreme ce conştiinţa lor dă şi ea mărturie, iar gândurile lor se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele) ¹⁶în ziua când va judeca Dumnezeu lucrurile ascunse ale oamenilor, după Evanghelia mea, prin Hristos Isus.

„Fără lege” şi „în lege”

Deşi este sigur că atunci când va veni a doua oară Domnul, nu va fi nimeni pe pământ care să nu fi auzit predicându-se Cuvântul, este o realitate faptul că mii şi milioane de oameni au murit fără să fi văzut sau auzit de Biblie. Ei sunt aceia despre care apostolul spune că sunt „fără lege”^[12]. Cu toate acestea, este clar prezentat că ei nu sunt întru totul fără lege, ci numai fără legea scrisă. Faptul că ei au o anumită cunoştinţă despre lege este prezentat în versetele următoare şi este dovedit de faptul că ei sunt socotiţi păcătoşi; „dar păcatul nu se pune la socoteală câtă vreme nu există Legea”. (Romani 5:13)^[13].

Toate păcatele pedepsite

Fie că au avut legea scrisă sau nu, ei sunt cu toţii socotiţi, fără deosebire, păcătoşi. „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei impietăţi şi împotriva oricărei nedreptăţi a oamenilor.” (Romani 1:18). Despre păgâni se spune că nu se pot dezvinovăţi; şi dacă ei care nu au legea scrisă nu se pot dezvinovăţi, cei care au legea în mâinile lor sunt bineînţeles mult mai vinovaţi. Dumnezeu este drept. „Ştim că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce fac astfel de lucruri este potrivită cu adevărul.” (Romani 2:2). Totuşi, toţi cei care păcătuiesc, fie că sunt „în lege” sau „fără lege”, vor fi pedepsiţi.

Cele prezentate sunt suficiente pentru a demonstra că „fără lege” nu înseamnă fără nicio cunoştinţă despre Dumnezeu. Primul capitol stabileşte aceasta. Problema multora dintre cei care citesc această declaraţie, că toţi vor fi pedepsiţi, şi care sunt de părere că nu este drept, este că uită sau ignoră, conţinutul primului capitol. Este o mare greşeală să iei un verset din Biblie şi să-l separi de contextul lui.

Ei vor pieri

Aceasta se spune că este soarta celor nelegiuiţi. Apostolul Petru ne spune că lumea este păstrată „pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi”. (2 Petru 3:7). Ce se înţelege prin „a pieri”? Aceasta înseamnă exact opusul vieţii veşnice. Într-o anumită ocazie nişte oameni i-au vorbit lui Isus despre galileenii al căror sânge a fost amestecat de Pilat cu jertfele lor, iar Isus a replicat: „Dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel!” (Luca 13:1-3). Citim din nou: „Dar cei răi pier, şi vrăjmaşii Domnului sunt ca cele mai frumoase păşune: pier, pier ca fumul.” (Psalmii 37:20)^[14]. Prin urmare, afirmaţia că aceia care păcătuiesc vor pieri, înseamnă că ei vor muri, că vor dispărea cu desăvârşire, că „vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată”. (Obadia 16).

Imparţialitate deplină

Aceasta înseamnă dreptate deplină. Păcătoşii vor fi pedepsiţi, indiferent că trăiesc în ţări păgâne sau în aşa-zise ţări creştine. Dar nimeni nu va fi judecat pentru ceea ce nu a ştiut. Dumnezeu nu pedepseşte oamenii pentru încălcarea unei legi despre care nu au ştiut nimic şi nici nu îi consideră răspunzători pentru lumina pe care nu au avut-o. Este foarte clar că aceia care au legea, ştiu multe lucruri pe care cei care nu o au în formă scrisă nu le ştiu. Toţi oamenii au suficientă lumină pentru a şti că sunt păcătoşi; însă cuvântul scris asigură celor care îl au, cunoaşterea multor aspecte pe care nu le au cei ce nu-l cunosc.

De aceea Dumnezeu, în dreptatea Sa, nu îi consideră răspunzători pe cei din urmă de multe lucruri pentru care primii vor fi judecaţi. „Căci atâţi câţi au păcătuit fără lege, vor şi pieri fără lege; şi atâţi câţi au păcătuit în lege, vor fi judecaţi prin lege.”^[15] (Romani 2:12, Fidela). Omul care a respins lumina, indiferent că este puţină sau multă, este fără îndoială vinovat.

Rădăcina păcatului

Unii sunt de părere că este nedrept ca aceia care, în comparaţie cu alţii, nu au avut decât puţină lumină să moară pentru păcatele lor, la fel ca şi cei care au păcătuit împotriva unei lumini mai mari. Dificultatea lor constă în faptul că ei nu înţeleg ce este păcatul în realitate. Numai Dumnezeu este bun.^[16] El este sursa bunătăţii. Orice pic de bunătate care apare în om, nu este decât lucrarea lui Dumnezeu în el.

Dar El este şi sursa vieţii. La El este izvorul vieţii. (Psalmii 36:9). Viaţa lui Dumnezeu este neprihănire; prin urmare nu poate exista neprihănire separat de viaţa lui Dumnezeu. Însă este clar că dacă un om respinge pe Dumnezeu, el pur şi simplu se separă de viaţă. N-are importanţă că el n-a avut decât cunoştinţe reduse despre Dumnezeu în comparaţie cu alţii, dacă respinge acea lumină el îl respinge pe Dumnezeu şi astfel respinge viaţa. Şi prin faptul că respinge puţinul pe care l-a înţeles despre Dumnezeu, el demonstrează că l-ar respinge pe Dumnezeu oricum. Păcatul este pur şi simplu separarea de sau respingerea lui Dumnezeu; şi aceasta înseamnă moarte.

„Tu eşti omul” – Romani 2:17-24

¹⁷Tu însă, care te numeşti iudeu, te bizui pe Lege, te lauzi cu Dumnezeu, ¹⁸cunoşti voia Lui şi ştii să faci deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege, ¹⁹ba încă te crezi călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, ²⁰povăţuitorul celor fără minte, învăţătorul celor neştiutori, pentru că în Lege ai întruchiparea cunoaşterii şi a adevărului, ²¹tu deci, care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care propovăduieşti: „Să nu furi”, furi? ²²Tu, care zici: „Să nu săvârşeşti adulter”, săvârşeşti adulter? Tu, care ai oroare de idoli, le jefuieşti templele? ²³Tu, care te lauzi cu Legea, Îl necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea Legii? ²⁴Căci din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între neamuri, după cum este scris.

Un iudeu declarat

Trebuie să se debaraseze creştinii declaraţi de această porţiune din Romani pe motiv că nu se referă la ei, din moment ce este adresată unui iudeu declarat? Nicidecum. Creştinii declaraţi sunt chiar cei pe care apostolul i-a avut în vedere. Citiţi descrierea: „Te bizui pe Lege, te lauzi cu Dumnezeu, cunoşti voia Lui şi ştii să faci deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege, ba încă te crezi călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, povăţuitorul celor fără minte, învăţătorul celor neştiutori, pentru că în Lege ai întruchiparea cunoaşterii şi a adevărului.”

Cui se adresează el? Oricui mărturiseşte că-l cunoaşte pe Domnul, indiferent sub ce nume ar fi El cunoscut; oricine crede că este pe deplin calificat să înveţe pe alţii calea Domnului.

„Numit iudeu”

Nu trebuie trecut cu vederea ca fiind lipsit de importanţă faptul că apostolul nu spune: „Tu, care eşti iudeu”, ci „Tu, care eşti numit iudeu”. Oamenii nu sunt întotdeauna aşa cum sunt numiţi şi nici cum se numesc ei. Începând cu versetul şaptesprezece apostolul răspunde la întrebarea cine sunt iudeii. Înainte de a termina studiul capitolului ne vom convinge că prin folosirea cuvântului „numit” el a intenţionat să arate că cel vizat şi descris în versetele următoare nu este cu adevărat un iudeu, nefiind astfel considerat de Domnul.

Pretinzând a fi iudei

În Apocalipsa 2:9 citim: „Ştiu (…) batjocura din partea celor ce zic că sunt iudei, dar nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei.” Şi din nou: „Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină şi să se închine la picioarele tale, ca să ştie că te-am iubit.” (Apocalipsa 3:9). Din aceste versete ne dăm seama că a fi iudeu cu adevărat este o cinste atât de mare, încât mulţi o pretind pe nedrept. Şi cu toate acestea cei numiţi iudei au fost dispreţuiţi de marea majoritate a lumii timp de multe secole.

Nicicând şi nicăieri în lume, de când a fost scris Noul Testament, nu şi-a propus cineva să pretindă că este evreu în accepţiunea normală a termenului. Evreii ca clasă socială nu s-au bucurat niciodată de atâta cinste încât să-i folosească cuiva să se numească astfel. Dar a fi cunoscut drept creştin a fost şi este foarte adesea un avantaj, şi foarte mulţi s-au declarat pe nedrept cu scopul de a-şi mări şansele de reuşită în afaceri.

Evreu şi creştin

Nu forţăm deloc textul dacă spunem că atunci când termenul „iudeu” este folosit în aceste versete, el înseamnă ceea ce este cunoscut prin „creştin”. Aceasta se justifică dacă luăm în considerare ce este un iudeu cu adevărat. Putem oferi suficiente citate pentru a arăta că de la început adevăratul iudeu a fost cel care credea în Hristos. Despre căpetenia rasei umane Domnul Isus a spus: „Tatăl vostru Avraam a tresăltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat.” (Ioan 8:56). El a crezut în Domnul şi aceasta i s-a considerat ca neprihănire; însă neprihănirea vine numai prin Domnul Isus. Moise, conducătorul poporului iudeu, a preţuit „ocara lui Hristos (ca) o bogăţie mai mare decât comorile Egiptului”. (Evrei 11:26). Evreii răzvrătiţi din pustie L-au ispitit şi respins pe Hristos (1 Corinteni 10:9). Când Hristos a venit în trup, „ai Lui” nu L-au primit. (Ioan 1:11). Şi, pentru a încorona totul, Hristos a spus că nimeni nu poate crede scrierile lui Moise dacă nu crede în El. (Ioan 5:46-47). De aceea este evident faptul că nimeni nu este şi n-a fost vreodată evreu cu adevărat dacă nu crede în Hristos. Cel care nu este evreu cu adevărat este din „sinagoga Satanei”.

„Mântuirea vine de la iudei”

Isus a spus femeii din Samaria la fântâna lui Iacov: „Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea este de la iudei.” (Ioan 4:22)^[17]. Însuşi Hristos a fost „născut conform cărnii din sămânţa lui David^[18]”, şi de aceea a fost evreu; şi „nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi”.

Niciun alt popor din lume, în afară de evrei, nu a avut un nume atât de mare. Niciun alt popor nu a fost atât de favorizat de Dumnezeu. „Care este, în adevăr, neamul acela aşa de mare încât să fi avut pe dumnezeii lui aşa de aproape cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm? Şi care este neamul acela aşa de mare încât să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?” (Deuteronomul 4:7-8).

Bizuindu-se pe lege

După cum se spune în ultimul verset citat, evreilor li s-a încredinţat legea desăvârşită din univers – legea lui Dumnezeu. I se spunea „mărturie”, deoarece era o mărturie împotriva lor. Ei nu au fost învăţaţi că pot dobândi neprihănirea din ea, deşi era desăvârşită, ci dimpotrivă. Deoarece era desăvârşită şi ei erau păcătoşi, ea nu putea face nimic altceva decât să-i condamne. Scopul ei era doar să-i conducă spre Hristos, singurul în care puteau găsi neprihănirea desăvârşită pe care legea o cerea. „Legea lucrează mânie” (Romani 4:15, KJV)^[19], şi numai Hristos salvează de mânie. Însă ei „se bizuiau pe o Lege”, şi de aceea se bizuiau pe păcat. Ei „credeau despre ei înşişi că sunt drepţi”. (Luca 18:9). Ei n-au ajuns la neprihănire „pentru că” n-au „căutat-o prin credinţă, ci prin fapte”. (Romani 9:32)^[20].

Lăudându-se cu Dumnezeu

Aceasta se deosebeşte de lauda în Domnul. (Psalmii 34:2). În loc să se bucure în mântuirea Domnului, evreii se lăudau cu cunoştinţa lor superioară despre Dumnezeu. Ei aveau, cu adevărat, mai mult decât alţii, însă nu aveau nimic pe care să nu-l fi primit, şi cu toate acestea se lăudau ca şi cum nu l-ar fi primit. Se slăveau pe ei înşişi în locul lui Dumnezeu pentru cunoştinţa pe care o aveau, şi de aceea au ajuns în starea în care se aflau păgânii, care, deşi „L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci au ajuns să aibă gânduri deşarte”. Oricare dintre cititorii care se simte înclinat să-i critice pe evreii din vechime pentru gândirea lor deşartă, să-şi amintească cum s-a simţit el însuşi adesea comparându-se cu locuitorii ţărilor păgâne şi cu „clasa de jos” din propria sa ţară.

Voia lui Dumnezeu este legea Sa

Apostolul spune că iudeul cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru că este învăţat de lege. Acest lucru este suficient pentru a arăta că legea lui Dumnezeu este voia Sa. Într-adevăr nu este nevoie să dezbatem acest adevăr. Voinţa oricărui guvern este exprimată în legea sa. Acolo unde există un autocrat, voia sa este întotdeauna lege. Dumnezeu este un autocrat – deşi nu arbitrar – şi deoarece voia Sa este singura măsură a binelui, rezultă că voia Sa este lege. Însă legea Sa este rezumată în cele zece porunci^[21]; de aceea cele zece porunci conţin o declaraţie sumară a voinţei lui Dumnezeu.

Forma cunoştinţei şi a adevărului

Deşi cele zece porunci conţin o declaraţie a voinţei lui Dumnezeu, care este desăvârşirea înţelepciunii şi a adevărului^[22], ele nu sunt decât o declaraţie şi nu lucrul în sine, la fel cum imaginea unei case nu este o casă, deşi ea poate fi o imagine perfectă. Cuvintele scrise într-o carte sau gravate în piatră nu au viaţă; însă noi ştim că legea lui Dumnezeu este viaţă veşnică^[23]. Numai în Hristos poate fi găsită legea vie, deoarece El este singura manifestare a Dumnezeirii.

Oricine are în el viaţa lui Hristos, are manifestată în viaţa sa legea desăvârşită a lui Dumnezeu. Dar cel care are doar litera legii, şi nu pe Hristos, are numai forma cunoştinţei şi adevărului. Astfel, legea este considerată uneori, pe bună dreptate, a fi o fotografie a caracterului lui Dumnezeu. Dar o fotografie sau un alt fel de imagine nu este decât umbra realităţii; ea nu este substanţa în sine. Cel care îl are pe Hristos, are atât forma cât şi substanţa, din moment ce nu poţi avea un lucru fără să posezi forma acestuia. Însă cel care are doar declaraţia adevărului, fără Hristos, singurul care este Adevărul, are forma unei evlavii, fără a avea puterea.

Întrebări dificile

În versetele 21-23^[24] apostolul pune unele întrebări dificile. Fiecare suflet, care a fost obişnuit să se mândrească cu corectitudinea vieţii sale, să răspundă pentru el la aceste întrebări. Este uşor şi natural pentru om să se mândrească cu „moralitatea” sa. Oameni care nu sunt creştini se liniştesc cu gândul că trăiesc o viaţă „morală” şi de aceea sunt la fel de buni ca şi când ar fi creştini. Toţi aceştia trebuie să ştie că nu există moralitate în afara conformării faţă de legea lui Dumnezeu. Orice se situează în vreun fel sub standardul acestei legi este imoralitate. Fiind conştienţi de acest lucru, ei trebuie să vadă dacă au ţinut în mod desăvârşit această lege.

„Furi tu?”

Cei mai mulţi oameni vor spune: „Nu. Sunt cinstit întotdeauna.” Foarte bine, dar să nu judecăm pripit. Să examinăm Scriptura. Aceasta spune: „Legea este duhovnicească.” (Romani 7:14). „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi plin de putere, mai tăios decât orice sabie cu două tăişuri; pătrunde şi desparte sufletul de duh şi încheieturile de măduvă, judecând simţirile şi gândurile inimii.” (Evrei 4:12). Nu contează cât de corecţi suntem în comportamentul nostru exterior, suntem vinovaţi dacă în spirit sau în gând păcătuim. Domnul se uită la inimă, nu la aparenţele exterioare. (1 Samuel 16:7).

Mai mult, este la fel de rău să furi de la Dumnezeu ca de la om; I-ai dat lui Dumnezeu ceea ce îi datorezi? Te-ai purtat cu El cinstit? Ascută-L ce spune: „Se cade să înşele un om pe Dumnezeu, cum Mă înşelaţi voi? Dar voi întrebaţi: «Cu ce Te-am înşelat?» Cu zeciuielile şi darurile de mâncare. Sunteţi blestemaţi, câtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi, tot poporul în întregime!” (Maleahi 3:8-9)^[25]. Se referă aceasta la tine? I-ai dat lui Dumnezeu ceea ce îi datorezi sub formă de zeciuieli şi daruri de mâncare? Dacă nu, ce vei răspunde atunci când cuvântul inspirat întreabă: „Tu, care propovăduieşti: «Să nu furi», tu furi?”

„Legea este spirituală”^[26]

În capitolul cinci din Matei, Mântuitorul a prezentat spiritualitatea legii. El a spus că dacă neprihănirea noastră n-o va întrece pe cea a scribilor şi fariseilor nu putem intra în împărăţia cerului. Care era neprihănirea lor? El le-a spus: „La fel şi voi, pe din afară păreţi drepţi înaintea oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi nelegiuire.” (Matei 23:28).

Prin urmare, dacă nu suntem neprihăniţi înăuntru, nu suntem nimic. Dumnezeu doreşte „ca adevărul să fie în adâncul inimii”. (Psalmii 51:6). Continuând în capitolul cinci din Matei, Mântuitorul arată că cineva poate încălca porunca a şasea, care spune: „Să nu ucizi”, prin rostirea unui singur cuvânt. El a arătat, de asemenea, că putem încălca porunca a şaptea care zice: „Să nu preacurveşti”, printr-o privire sau printr-un gând. Bineînţeles că acelaşi principiu este valabil pentru toate poruncile. Aşa stând lucrurile, se cuvine să fim foarte atenţi atunci când suntem înclinaţi să spunem că am ţinut legea în mod desăvârşit.

Unii au spus că cele zece porunci reprezintă un standard foarte scăzut şi omul le poate ţine pe toate, fără a fi vrednic să fie primit în înalta societate. Aceştia nu ştiu nimic despre lege. De fapt, un om poate încălca toate poruncile şi totuşi să continue să fie o lumină strălucitoare în „cea mai bună societate”.

Numele lui Dumnezeu hulit

„Căci din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între neamuri, după cum este scris.” Cine a făcut asta? Cel care învaţă pe alţii din lege şi care spune că nu trebuie să luăm în deşert Numele Domnului. Când David a păcătuit în cazul soţiei lui Urie, Dumnezeu i-a spus: „Ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să-L hulească, săvârşind fapta aceasta.” (2 Samuel 12:14). Adică, el fiind un ucenic declarat al Domnului, prin încălcarea legii Domnului a dat ocazia necredincioşilor să spună: „Iată, acesta este un exemplu de creştinism.”

Cine poate spune că, în calitate de ucenic mărturisit al Domnului, a reprezentat întotdeauna corect adevărul? Cine este acela care să nu fie obligat să recunoască faţă de sine şi înaintea lui Dumnezeu că, fie prin cuvintele fie prin acţiunile sale, foarte adesea, el a reprezentat greşit adevărul pe care-l mărturisea? Cine este acela care prin greşelile sale, fie în învăţătură, fie în fapte, să nu fi prezentat oamenilor o imagine cu totul deformată despre adevărata sfinţenie?

Pe scurt, cine este acela care să nu fie obligat să răspundă cu „da” la întrebarea apostolului: „Tu, care te lauzi cu Legea, Îl necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea Legii?” Şi, deoarece Numele lui Dumnezeu este hulit astfel prin creştinii declaraţi, cine este acela care se poate declara fără vină înaintea legii lui Dumnezeu?

În aceste versete am găsit câteva întrebări pătrunzătoare adresate celor care „se numesc iudei”, adică celor care mărturisesc că sunt ucenici ai Domnului. Doar forma şi mărturisirea nu fac din cineva un învăţător destoinic al adevărului lui Dumnezeu. Cel care nu arată în viaţa sa puterea celor mărturisite, este doar o daună pentru cauză. În versetele următoare găsim o scurtă, dar explicită declaraţie privind

Tăierea şi netăierea împrejur – Romani 2:25-29

²⁵Circumcizia, negreşit, este de folos dacă împlineşti Legea; dar dacă tu calci Legea, circumcizia ta ajunge necircumcizie. ²⁶Şi dacă cel necircumcis păzeşte cerinţele Legii, lipsa circumciziei nu i se va socoti oare ca circumcizie? ²⁷Astfel, cel necircumcis din naştere, care împlineşte Legea, te va osândi pe tine, care – cu toată litera Legii şi cu circumcizie – ajungi să calci Legea. ²⁸Nu cel care se arată astfel pe dinafară este iudeu, nici circumcizia nu este cea exterioară, în carne. ²⁹Ci iudeu este cineva în lăuntrul său, şi circumcizia este cea a inimii, prin Duhul, nu în literă; lauda lui vine nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Definirea termenilor

Cei doi termeni, „circumcizia” şi „necircumcizia”, nu sunt folosiţi aici doar pentru a indica ritualul şi absenţa lui, ci şi pentru a desemna două clase de oameni. „Necircumcizia”, evident, se referă la cei care erau cunoscuţi drept neamuri – cei care se închinau la alţi dumnezei. Această folosire a termenilor este foarte clară în următorul pasaj: „Dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei necircumcişi, după cum lui Petru îi fusese încredinţată pentru cei circumcişi (căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor circumcişi făcuse şi din mine apostolul neamurilor), şi când au recunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, ne-au întins mie şi lui Barnaba mâna dreaptă în semn de colaborare, pentru ca noi să mergem la neamuri, iar ei la cei circumcişi.” (Galateni 2:7-9)^[27]. Aici vedem că termenii „necircumcizie”, „neamuri” şi „păgâni” se referă la aceiaşi oameni.

Nu ni se spune în acest capitol care era folosul circumciziei. Prezentarea faptului în sine era suficientă pentru acest pasaj, căci singurul gând din mintea autorului era de a arăta ce este circumcizia şi cine sunt cei cei circumcişi cu adevărat. De aceste versete depind multe. Ar trebui studiate cu atenţie, deoarece de ele depinde înţelegerea corectă a unui mare număr de profeţii din Vechiul Testament.

Dacă cercetătorii Bibliei ar fi acordat acestor versete importanţa cuvenită, n-ar fi existat niciodată o teorie „anglo-israeliană”^[28], iar presupunerile inutile şi înşelătoare privind reîntoarcerea^[29] evreilor la Ierusalim înaintea revenirii Domnului n-ar fi fost făcute niciodată.

Ce este tăierea împrejur?

La această întrebare se răspunde într-un mod foarte clar în Romani 4:11, unde apostolul, vorbind despre Avraam, primul care a fost tăiat împrejur, spune: „Apoi a primit semnul circumciziei, ca pecete a dreptăţii căpătate prin credinţă.” La întrebarea „ce este tăierea împrejur?” răspunsul trebuie să fie, prin urmare: Semnul tăierii împrejur reprezintă o pecete a neprihănirii prin credinţă.

Când tăierea împrejur devine netăiere împrejur

Aceasta fiind situaţia, este evident faptul că acolo unde nu exista neprihănire, semnul tăierii împrejur nu avea nicio valoare. Astfel apostolul spune: „Dar dacă tu calci Legea, circumcizia ta ajunge necircumcizie.” După cum din versetele anterioare am învăţat că forma fără faptul în sine nu înseamnă nimic, tot aşa în acest pasaj ni se spune că semnul fără substanţă nu reprezintă nimic. Este foarte uşor pentru un om sărac să pună afară un panou care face reclamă la cizme şi pantofi. Dar pentru a umple magazinul cu bunurile respective este nevoie de capital. Dacă are semnul, însă nu are cizme şi pantofi, el se află într-o situaţie mai rea decât dacă n-ar avea nici un semn.

Greşeala evreilor

Evreii au greşit închipuindu-şi că semnul era suficient. În cele din urmă au ajuns să creadă că semnul le va aduce realitatea, tot aşa cum astăzi mulţi creştini declaraţi cred că prin îndeplinirea unor anumite ritualuri vor deveni membri ai trupului lui Hristos. Însă doar tăierea împrejur a cărnii nu constituie vreo neprihănire, ci doar păcat. (Vezi Galateni 5:19-21). De fapt, mulţi dintre cei pe care îi dispreţuiau numindu-i „necircumcişi”, erau în realitate „circumcişi”, în timp ce ei înşişi nu erau.

Tăierea împrejur a inimii

Adevărata circumcizie ţine de inimă, adică de viaţa lăuntrică, şi nu ţine deloc de carne. Apostolul declară în limbaj foarte clar că ceea ce este în afară, în carne, adică care constă doar în forme exterioare, nu reprezintă circumcizie; însă „circumcizia este cea a inimii, prin Duhul, nu în literă”. Aceasta este exprimată ca un adevăr general.

Ea nu era ceva nou în zilele lui Pavel, ci aşa a fost de la început. În Deuteronomul 30:6^[30] citim cuvintele lui Moise adresate copiilor lui Israel: „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va tăia împrejur inima ta şi inima seminţei tale, şi vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti.” Toţi evreii autentici au recunoscut că adevărata circumcizie era doar cea a inimii, căci Ştefan i-a numit pe cei care respinseseră adevărul „oameni îndărătnici, care aveţi inima şi urechile necircumcise”. (Fapte 7:51).

Neprihănire în inimă

Psalmistul spune: „Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii.” (Psalmii 51:6). Doar o neprihănire de suprafaţă nu are nicio valoare. (Vezi Matei 5:20; 23:27, 28). Căci cu inima se crede în vederea îndreptăţirii. (Romani 10:10). Atunci când Moise, la porunca Domnului, a repetat legea înaintea lui Israel, el a spus: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inimă.” (Deuteronomul 6:5-6). Nu poate exista neprihănire care să nu fie adevărata viaţă. Prin urmare, deoarece tăierea împrejur nu este decât un semn al neprihănirii, este evident faptul că nu poate exista o adevărată tăiere împrejur decât dacă tăierea împrejur a inimii este o realitate.

Circumcizia prin Duhul Sfânt

„Ştim că legea este spirituală.” (Romani 7:14, Fidela). Adică, este natura Duhului Sfânt, căci Cuvântul lui Dumnezeu este sabia Duhului lui Dumnezeu care poate pune legea lui Dumnezeu în inima omului. De aceea, adevărata circumcizie este lucrarea Duhului Sfânt. Ştefan i-a numit pe evreii nelegiuiţi, necircumcişi, deoarece, le-a zis el: „Voi întotdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt.” (Fapte 7:51). De aceea, este clar că deşi cuvântul „duh” din Romani 2:29 nu este scris cu literă mare, el se referă la Duhul Sfânt şi nu la duhul omului. În greacă bineînţeles că nu există nimic care să indice vreo diferenţă, tot aşa cum în engleză^[31] cuvântul este scris la fel, indiferent dacă se referă la Duhul lui Dumnezeu sau la duhul omului.

Dacă ne aducem aminte că circumcizia a fost dată ca pecete a neprihănirii prin credinţă, şi că moştenirea făgăduită lui Avraam şi seminţei sale era prin neprihănirea legii (Romani 4:11, 13), înţelegem că circumcizia era garanţia moştenirii. Apostolul ne spune, de asemenea, că noi obţinem moştenirea în Hristos în care „aţi crezut (…), aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit şi care este arvuna moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu.” (Efeseni 1:13-14)^[32]. Moştenirea făgăduită lui Avraam şi seminţei sale era asigurată numai prin Duhul neprihănirii; de aceea, chiar de la început nu a existat o adevărată circumcizie care să nu fie prin Duhul Sfânt.

Circumcizia prin Hristos

„Voi sunteţi făcuţi deplini în El, care este capul oricărei căpetenii şi stăpâniri. În El aţi fost circumcişi nu cu o circumcizie făcută de mâna omului, ci cu circumcizia făcută de Hristos, care constă în dezbrăcarea de trupul supus firii pământeşti.” (Coloseni 2:10-11). Circumcizia trebuie să fi însemnat la fel de mult atunci când a fost dată, ca în orice alt timp. De aceea, chiar de la început ea a reprezentat neprihănirea doar prin Hristos. Această afirmaţie este suficient dovedită de faptul că circumcizia i-a fost dată lui Avraam ca pecete a neprihănirii pe care o avea prin credinţă şi pentru că el „a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire”. (Geneza 15:6).

Cine sunt cei „circumcişi”?

La această întrebare se răspunde în Filipeni 3:3^[33]: „Căci cei circumcişi suntem noi, care aducem închinare prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Hristos Isus şi care nu ne bizuim pe cele trupeşti.” Iar aceasta nu este decât o altă exprimare a ceea ce avem în textul nostru: „circumcizia este cea a inimii, prin Duhul, nu în literă; lauda lui vine nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.” Prin urmare, nimeni nu a fost vreodată cu adevărat circumcis, dacă nu a crezut şi nu s-a bucurat în Hristos Isus. Acesta este motivul pentru care Ştefan i-a numit pe evreii necredincioşi, „necircumcişi”.

Semnificaţia circumciziei

Referitor la această problemă, spaţiul nu ne permite^[34] să intrăm în detalii, însă textele de mai sus ne ajută. Un studiu atent al capitolelor din Geneza în care se prezintă legământul făcut de Dumnezeu cu Avraam vor fi de asemenea folositoare pentru clarificarea problemei.

Din Geneza 15 aflăm că Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam pe baza credinţei sale. Capitolul şaisprezece ne spune cum Avraam a ascultat de glasul soţiei sale în locul glasului lui Dumnezeu, şi a eşuat încercând să împlinească făgăduinţa lui Dumnezeu prin carne. Fiul său urma să se nască prin Duhul şi nu prin carne. (Vezi Galateni 4:22, 23, 28, 29).

După aceea, capitolul şaptesprezece ne prezintă renaşterea credinţei lui Avraam şi reînnoirea legământului pecetluit cu circumcizia. O anumită porţiune din carne a fost tăiată pentru a arăta că el nu trebuia să aibă nicio încredere în carne, ci trebuia să primească neprihănirea şi moştenirea numai prin Duhul lui Dumnezeu. Descendenţii lui Avraam urmau să aibă astfel un semn permanent care să le amintească greşeala sa, fiind astfel avertizaţi să se încreadă în Domnul, nu în ei înşişi.

Dar ei au pervertit semnul. Ei îl considerau ca fiind un indiciu că erau mai buni decât alţi oameni, în loc să-l privească ca o dovadă că „carnea nu foloseşte la nimic”. Însă faptul că evreii au pervertit şi interpretat greşit semnul nu-i anulează semnificaţia iniţială.

Cine sunt evreii?

Am văzut într-un citat din capitolul doi din Galateni că termenul „necircumcis” se referă la cei care nu-l cunosc pe Domnul sau care sunt „fără Dumnezeu în lume”. (Vezi Efeseni 2:11, 12). Evreii sunt cei „circumcişi”. Însă numai cei care se bucură în Domnul, care nu se încred deloc în carne, sunt circumcişi. Prin urmare, adevăraţii evrei nu sunt nimeni alţii decât creştinii (credincioşi). „Iudeu este cineva în lăuntrul său.” Înaintea lui Dumnezeu n-a existat niciodată un adevărat evreu care să nu fi crezut în Hristos. Şi orice adevărat credincios în Hristos este un evreu în sensul biblic al termenului. Avraam, tatăl naţiunii iudaice, s-a bucurat în Hristos. (Vezi Ioan 8:56).

Un semn al separării

Mulţi au întreţinut ideea că circumcizia a fost dată ca un semn de separare între evrei şi neamuri. Falsitatea acestei idei este suficient demonstrată printr-un studiu al modului în care a fost dată circumcizia şi prin declaraţia apostolului Pavel referitoare la adevărata semnificaţie a acesteia. Alţii presupun că a fost dată pentru a-i ţine pe evrei separaţi, astfel ca să se poată stabili genealogia lui Hristos. Aceasta este, de asemenea, o ipoteză nefondată. Hristos trebuia să vină din tribul lui Iuda, dar deoarece toate triburile erau circumcise, este evident că circumcizia nu putea în niciun fel să-i stabilească genealogia. În plus, circumcizia în carne n-a produs niciodată o separare între evrei şi neamuri.

Ea nu l-a păzit pe Israel de idolatrie şi nu i-a oprit să se alăture păgânilor în practicile lor idolatre. Ori de câte ori evreii îl uitau pe Dumnezeu, ei se amestecau cu păgânii, nefiind nicio diferenţă între ei şi neamuri. Circumcizia nu i-a separat.

Mai mult, Dumnezeu n-a dorit ca evreii să fie separaţi de neamuri în sensul de a nu avea nicio legătură cu ei. Scopul pentru care au fost scoşi evreii din Egipt a fost acela de a vesti evanghelia păgânilor. El a vrut ca ei să fie separaţi prin caracter, însă circumcizia exterioară nu putea realiza aceasta.

Moise i-a spus Domnului: „Cum se va şti că am căpătat trecere înaintea Ta, eu şi poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi, şi când prin aceasta vom fi deosebiţi, eu şi poporul Tău, de toate popoarele de pe faţa pământului?” (Exodul 33:16)^[35]. Prezenţa Domnului în inima oamenilor îi va separa pe aceştia de toţi ceilalţi, chiar dacă ei trăiesc în aceeaşi casă şi mănâncă la aceeaşi masă. Însă dacă Hristos nu este în inima omului, el nu este separat de lume, chiar dacă este circumcis şi trăieşte ca un pustnic.

Sămânţă literală şi spirituală

O mare parte din confuzia care există referitor la Israel se datorează neînţelegerii acestor termeni. Oamenii îşi închipuie că a spune că numai cei care sunt spirituali sunt cu adevărat evrei, înseamnă negarea caracterului literal al seminţei şi al făgăduinţei. Dar „spiritualul” nu este opus „literalului”. Ceea ce este spiritual este literal şi real. Hristos este spiritual, însă El este sămânţa adevărată, literală. Dumnezeu este spiritual, şi este numai spirit, şi cu toate acestea nu este o fiinţă ireală. Tot aşa, moştenirea ai cărei moştenitori suntem în Hristos este o moştenire spirituală şi totuşi ea este reală.

A spune că numai cei care sunt spirituali constituie adevăratul Israel, nu înseamnă a modifica sau a ignora Scriptura sau a diminua, în vreun fel, aplicaţia directă şi puterea făgăduinţei, deoarece făgăduinţa lui Dumnezeu este numai pentru cei care au credinţă în Hristos. „Şi să fie tatăl circumciziei nu doar celor din circumcizie, ci şi celor ce umblă în paşii acelei credinţe a tatălui nostru Avraam, pe care o avea fiind încă necircumcis.” (Romani 4:12). „Şi dacă voi sunteţi ai lui Cristos, atunci sunteţi sămânţa lui Avraam şi moştenitori conform promisiunii.” (Galateni 3:29).

 

^[1]„Binecuvântat este omul care nu umblă în sfatul celor neevlavioşi, nici nu stă în calea păcătoşilor, nici nu şade în scaunul batjocoritorilor. Ci desfătarea lui este în legea DOMNULUI; şi zi şi noapte meditează în legea lui.” – Psalmii 1:1-2 – Fidela.

^[2]„Dacă cineva voieşte să facă voia lui, va cunoaşte despre doctrina aceasta, dacă este din Dumnezeu, sau dacă eu vorbesc de la mine însumi.” – Ioan 7:17 – Fidela.

^[3]„(…) pentru că teama poartă chinul. Iar cel ce se teme, nu este făcut desăvârşit în dragoste.” – 1 Ioan 4:18 – Fidela.

^[4]„Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: (adulterul,) desfrâul, necurăţia, dezmăţul, închinarea la idoli, vrăjitoria, duşmăniile, cearta, ambiţia egoistă, mâniile, intrigile, dezbinările, împărţirea în grupuri, invidiile, (uciderile,) beţiile, chefurile şi altele de felul acesta. Cu privire la ele vă spun mai dinainte, cum am mai spus: cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.” (n.ed.).; „Iar faptele cărnii sunt arătate; acestea sunt: adulter, curvie, necurăţie, desfrânare, Idolatrie, vrăjitorie, ură, lupte, gelozii, furii, certuri, dezbinări, erezii, Invidii, ucideri, beţii, îmbuibări şi cele asemănătoare acestora; despre care vă spun dinainte, aşa cum v-am spus odinioară, că toţi cei ce practică astfel de lucruri nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” – Galateni 5:19-21 – Fidela.

^[5]Nu natura în sine este răul. Vezi nota de subsol 1, de la pagina 296 (n.ed.).

^[6]Samuel Butler, „Hudibras’ Religion” – un poem satiric din secolul al XVII-lea (n.ed.).

^[7]Cititorul este rugat să ia în considerare şi nota de subsol 2. Waggoner nu a susţinut ideea augustiniană, conform căreia omul este vinovat din cauza cărnii. El prezintă aici ideea că oamenii fac aceleaşi păcate pentru că sunt în aceeaşi carne. Natura lor păcătoasă îi conduce la acte pe care le condamnă la alţii. De asemenea, trebuie să se ţină cont şi de contextul în care scria Waggoner. Adventismul din acele zile nu era pătruns de teologia calvinistă. Vezi „Adam, o icoană preînchipuitoare”, la pp. 105-106 (n.ed.).

^[8]Pilgrim's Rest, de John Bunyan  (n.ed.).

^[9]„DOMNUL a făcut cunoscută salvarea sa, dreptatea lui a arătat-o pe faţă înaintea ochilor păgânilor.” – Psalmii 98:2 – Fidela.

^[10]„(…) Drept eşti tu, Doamne, care eşti, care erai şi care vei fi, pentru că ai judecat astfel. (…) Da, Doamne Dumnezeule Atotputernic, adevărate şi drepte sunt judecăţile tale.” – Apocalipsa 16:5, 7 – Fidela.

^[11]„Căci încă foarte puţin timp şi indignarea va înceta; şi mânia mea va înceta în nimicirea lor.” – Isaia 10:25 – Fidela.

^[12]„Căci atâţi câţi au păcătuit fără lege, vor şi pieri fără lege; şi atâţi câţi au păcătuit în lege, vor fi judecaţi prin lege.” – Romani 2:12 – Fidela.

^[13]„(...) dar păcatul nu este imputat când nu este lege.” – Romani 5:13 – Fidela.

^[14]„Dar cei stricaţi vor pieri şi duşmanii DOMNULUI vor fi ca grăsimea mieilor, se vor mistui; în fum se vor mistui.” – Psalmii 37:20 – Fidela.

^[15]„Toţi cei ce au păcătuit fără Lege vor pieri fără Lege, şi toţi cei ce au păcătuit având Legea vor fi judecaţi după Lege.” (n.ed.).

^[16]„«De ce Mă numeşti bun?», i-a zis Isus. «Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.»” – Luca 18:19 (n.ed.).

^[17]„Voi vă închinaţi la ceea ce nu ştiţi, noi ştim la ce ne închinăm; fiindcă salvarea este de la iudei.” – Ioan 4:22 – Fidela.

^[18]Romani 1:3, Fidela (n.ed.).

^[19]„Fiindcă legea lucrează furie.” – Romani 4:15 – Fidela.

^[20]„Dar Israel, care urmărea legea dreptăţii, nu a ajuns la legea dreptăţii. De ce? Pentru că nu au căutat-o prin credinţă, ci ca prin faptele legii. Fiindcă s-au împiedicat de acea piatră de cădere.” – Romani 9:31-32 – Fidela.

^[21]Expresia din Vechiul Testament, „eseret ha-devarim” se traduce prin „zece dintre cuvinte” sau „zece cuvinte”. Denumirea de „decalog” din limba română provine de la expresia grecească „dekalogos”, unde „deka” este „zece”, iar „logos” este „cuvânt” (n.ed.).

^[22]„(…) având forma cunoaşterii şi a adevărului în lege.” – Romani 2:20 – Fidela.

^[23]Vezi Ioan 12:50 (n.ed.).

^[24]„Tu dar, care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu care predici unui om: Să nu furi; furi tu? Tu care spui uni om: Să nu comiţi adulter; comiţi tu adulter? Tu care deteşti idolii, comiţi tu sacrilegiu?  Tu care te făleşti cu legea, îl dezonorezi tu pe Dumnezeu prin încălcarea legii?” – Romani 2:21-23 – Fidela.

^[25]„Va jefui un om pe Dumnezeu? Totuşi voi m-aţi jefuit. Dar voi spuneţi: În ce te-am jefuit? În zeciuieli şi ofrande. Sunteţi blestemaţi cu un blestem, căci m-aţi jefuit, chiar toată această naţiune.” – Maleahi 3:8-9 – Fidela.

^[26]„Deoarece ştim că legea este spirituală (…).” – Romani 7:14, Fidela (n.ed.).

^[27]„Ci din contră, văzând că evanghelia necircumciziei îmi fusese încredinţată mie, aşa cum lui Petru îi fusese încredinţată cea a circumciziei, (Fiindcă cel ce a lucrat cu putere în Petru pentru apostolia circumciziei, a lucrat şi în mine pentru neamuri), Şi după ce Iacov şi Chifa şi Ioan, cei consideraţi a fi stâlpi, au priceput harul ce mi-a fost dat, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâinile drepte ale părtăşiei, ca noi să mergem la păgâni, iar ei la circumcizie.” – Galateni 2:7-9 – Fidela.

^[28]Anglo-israelianismul sau israelismul britanic este o teorie conform căreia poporul britanic este urmaşul celor zece seminţii pierdute ale lui Israel (n.ed.).

^[29]O teorie prezentă în special la unele biserici neoprotestante, însoţită de alte opini nefondate ca răpirea bisericii, clădirea celui de al treilea templu etc.  (n.ed.).

^[30]Cuvintele acestea fac parte din legământul încheiat în ţara Moabului – diferit de legământul de la Sinai – vezi Deuteronomul 29:1 (n.ed.).

^[31]După cum poate fi observat, traducătorii EDCR au remarcat acest fapt şi au scris cu literă mare (n.ed.).

^[32]„(…) şi în care, după ce aţi crezut, aţi fost sigilaţi cu acel Duh sfânt al promisiunii, Care este arvuna moştenirii noastre, până la răscumpărarea posesiunii cumpărate, spre lauda gloriei sale.” – Efeseni 1:13-14 – Fidela.

^[33]„Fiindcă noi suntem circumcizia, cei care în duh ne închinăm lui Dumnezeu şi care ne bucurăm în Cristos Isus şi nu avem încredere în carne.” – Filipeni 3:3 – Fidela.

^[34]Pentru aprofundarea subiectului cititorul este rugat să studieze secţiunea „Chemarea lui Avraam” din cartea Legământul cel veşnic de E. J. Waggoner. Cartea poate fi citită în aplicaţia pentru iOS şi Android 1888 Minneapolis sau pe site-ul www.zguduireaadventismului.ro (n.ed.).

^[35]„Căci în ce va fi cunoscut aici că eu şi poporul tău am găsit har înaintea ochilor tăi? Nu este în aceea că mergi cu noi? Astfel vom fi separaţi, eu şi poporul tău, dintre toate popoarele care sunt pe faţa pământului.” – Exodul 33:16 – Fidela.