Introducere

Nu este corect să spunem că am terminat studiul acestor două capitole, deoarece nu putem niciodată termina studiul vreunui pasaj din Biblie. După ce am realizat cel mai profund studiu al unei porţiuni din Scripturi, în cel mai bun caz, n-am făcut decât să începem. Dacă Newton, după o viaţă întreagă de studiu a ştiinţei naturale^[1], a putut spune că se consideră a fi un copil jucându-se pe malul mării, având înaintea sa întinderea nemărginită a oceanului neexplorat, cu mult mai mult cel mai mare cercetător al Bibliei poate spune acelaşi lucru.

Prin urmare, nimeni să nu creadă că am epuizat în vreun fel această porţiune a cărţii. Când cititorul are bine în minte textul, încât să îşi poată aduce aminte orice pasaj în mod distinct, şi îl poate localiza în contextul în care apare, el abia a ajuns în punctul în care poate studia cu un real folos. Prin urmare, cititorul care doreşte din toată inima să dobândească o cunoaştere personală a Scripturii, să stăruiască asupra cuvintelor ca şi cum ar săpa într-un loc sigur după o comoară. O inepuizabilă comoară aşteaptă să-i răsplătească eforturile.

Capitolul doi este rezumat în primul verset: „Aşadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi, căci, prin faptul că judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, fiindcă tu, care judeci, faci aceleaşi lucruri.” Restul versetelor sunt doar o amplificare a acestei afirmaţii. Astfel, descoperim că nu există nicio excepţie în privinţa faptului că mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei impietăţi şi împotriva oricărei nedreptăţi a oamenilor. Auzirea şi cunoaşterea adevărului nu înlocuieşte practicarea lui. Dumnezeu nu este părtinitor, ci El va pedepsi păcatul oriunde s-ar găsi acesta.

Acceptat de Dumnezeu

În casa lui Corneliu, apostolul Petru a făcut o declaraţie: „Înţeleg cu adevărat că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în toate popoarele, oricine se teme de El şi înfăptuieşte dreptatea Îi este plăcut.” (Fapte 10:34-35). Există oameni în ţările păgâne care poate n-au auzit niciodată de Numele lui Dumnezeu sau n-au văzut nici măcar un rând din Cuvântul Său scris, care vor fi mântuiţi. Dumnezeu este descoperit prin lucrările creaţiunii, iar cei care acceptă ceea ce văd acolo despre El sunt acceptaţi la fel de sigur ca şi cei care ştiu mult mai mult despre El.

Răspuns la obiecţiuni

Prima parte a capitolului trei din Romani este formată din întrebări şi răspunsuri. Cititorul atent al epistolei lui Pavel trebuie să fi observat apariţia frecventă a întrebărilor în mijlocul unei argumentaţii.  Orice posibilă obiecţiune este anticipată. Apostolul pune întrebarea pe care ar pune-o un împotrivitor, după care răspunde, făcând ca argumentaţia sa să fie şi mai convingătoare decât înainte. Astfel, din versetele care urmează reiese foarte clar faptul că adevărurile prezentate în capitolul doi nu vor fi uşor acceptate de fariseu, că acesta le va combate cu toată puterea sa. Întrebările puse de apostol nu reprezintă dificultăţi care se găsesc în mintea sa; acest lucru este evident din propoziţia din paranteză care se găseşte în versetul 5: „Omeneşte vorbesc.” Având în vedere aceasta, putem citi Romani 3:1-18:

¹Care este deci avantajul iudeului, sau care este folosul circumciziei? ²Este mare, în toate privinţele. Mai întâi, fiindcă lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu. ³Dar oare, dacă unii n-au crezut, necredinţa lor va nimici credincioşia lui Dumnezeu? ⁴Nicidecum! Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat şi tot omul să fie găsit mincinos, după cum este scris: Ca să fii îndreptăţit prin cuvintele Tale şi să ieşi biruitor când vei fi judecat. ⁵Dar dacă nedreptatea noastră pune în lumină dreptatea lui Dumnezeu, ce vom zice? Nu cumva este nedrept Dumnezeu când Îşi dezlănţuie mânia? (Omeneşte vorbesc.) ⁶Nicidecum! Pentru că, altfel, cum va judeca Dumnezeu lumea? ⁷Dar dacă, prin minciuna mea, adevărul lui Dumnezeu a prisosit şi mai mult spre slava Lui, de ce mai sunt judecat ca păcătos? ⁸Şi oare „să facem răul ca din el să vină binele”, cum suntem vorbiţi de rău şi cum pretind unii că spunem noi? Osânda acestor oameni este dreaptă. Iudeii şi neamurile sunt la fel ⁹Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum! Fiindcă i-am învinuit deja pe toţi, atât iudei, cât şi greci, că sunt sub păcat, ¹⁰după cum este scris: Nu este niciun om drept, niciunul măcar. ¹¹Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să-L caute pe Dumnezeu. ¹²Toţi s-au abătut şi au ajuns netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, nici măcar unul. ¹³Mormânt deschis este gâtlejul lor; limbile lor rostesc înşelăciune; venin de viperă este sub buzele lor; ¹⁴gura le este plină de blestem şi de amărăciune; ¹⁵grabnice sunt picioarele lor la vărsare de sânge; ¹⁶prăpăd şi pustiire este în căile lor; ¹⁷şi calea păcii n-au cunoscut-o: ¹⁸nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor lor.

„Cuvintele lui Dumnezeu”

Cuvântul este ceva rostit. Ceea ce a fost rostit cu putere de gura Domnului sunt cele zece porunci. (Vezi Deuteronomul 5:22). Ştefan, referindu-se la Moise când a primit legea, a spus: „El este acela care, în adunarea Israeliţilor din pustie, cu îngerul care i-a vorbit pe muntele Sinai şi cu părinţii noştri, a primit cuvinte vii, ca să ni le dea nouă.” (Fapte 7:38). În primul rând cele zece porunci sunt cuvintele lui Dumnezeu, deoarece ele au fost rostite chiar de Dumnezeu în auzul poporului.

Însă Sfânta Scriptură, în întregime, constituie cuvintele lui Dumnezeu, din moment ce acestea reprezintă glasul lui Dumnezeu care a vorbit „în multe feluri”. (Evrei1:1) şi deoarece ele nu sunt decât o extindere a celor zece porunci. Creştinii trebuie să-şi modeleze vieţile călăuzindu-se numai după Biblie. Aceasta reiese din cuvintele apostolului Petru: „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu.” (1 Petru 4:11).

Legea este un avantaj

Sunt mulţi cei care cred că legea lui Dumnezeu este o povară şi care îşi închipuie că avantajul creştinilor constă în faptul că ei nu au nimic de-a face cu ea. Însă Ioan spune dimpotrivă că: „Dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele.” (1 Ioan 5:3). Iar Pavel declară că posesia legii a fost pentru evrei un mare avantaj. Astfel, Moise a zis: „Şi care este neamul acela aşa de mare încât să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?” (Deuteronomul 4:8). Toţi cei care îl iubesc cu adevărat pe Domnul consideră ca o mare binecuvântare faptul că legea cea sfântă a lui Dumnezeu le este descoperită pe înţelesul lor.

„Încredinţate”

Avantajul evreilor nu consta doar în faptul că lor le fuseseră descoperite cuvintele lui Dumnezeu, ci că „lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu”. Adică legea le fusese dată pentru a fi încredinţată altora, şi nu doar pentru beneficiul lor. Ei trebuiau să fie misionari pentru întreaga lume. Avantajul şi onoarea conferite naţiunii iudaice, prin faptul că lor le-a fost încredinţată legea lui Dumnezeu pentru a o face cunoscută lumii, nu pot fi estimate.

Spune altora

Atunci când Petru şi Ioan au fost arestaţi şi ameninţaţi din cauza predicării lui Hristos (care nu este decât legea vie în desăvârşire), ei au spus: „Căci nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit!” (Fapte 4:20)^[2]. Cei care apreciază darul încredinţat lor de Dumnezeu trebuie să-l facă cunoscut şi altora. Auzind că Dumnezeu îndreptăţeşte pe păgânii care umblă în lumina mică ce străluceşte asupra lor, la fel ca pe cei ce umblă conform luminii ce străluceşte din cuvântul scris, unii ajung să creadă că este inutil să vesteşti evanghelia păgânilor. Ei cred că păgânii nelegiuiţi nu sunt într-o situaţie mai rea decât creştinii necredincioşi care mărturisesc credinţa. Cel care apreciază binecuvântările Domnului nu poate gândi aşa. Lumina este o binecuvântare. Cu cât oamenii ştiu mai mult despre Domnul, cu atât se pot bucura mai mult în El, iar cei care îl cunosc cu adevărat pe Domnul trebuie să dorească să ajute la răspândirea „veştii bune, care va fi o mare bucurie”^[3] pentru toţi oamenii.

Credincioşia lui Dumnezeu

„Dar oare, dacă unii n-au crezut, necredinţa lor va nimici credincioşia lui Dumnezeu?” O întrebare foarte potrivită. Este un apel la credincioşia lui Dumnezeu. Nu-şi va respecta El făgăduinţa din cauza necredinţei omului? Va fi El necredincios pentru că omul este necredincios? Şovăielile noastre îl vor face pe Dumnezeu să şovăiască? „Aceasta nu este posibil”; căci cuvintele incorect interpretate prin „nicidecum”, redau de fapt tocmai această idee. Dumnezeu va fi credincios, chiar dacă toţi oamenii vor fi necredincioşi. „Dacă suntem necredincioşi, El rămâne totuşi credincios, căci nu Se poate tăgădui pe Sine.” (2 Timotei 2:13). „Bunătatea Ta, Doamne, ajunge până la ceruri, şi credincioşia Ta până la nori.” (Psalmii 36:5).

Putere şi credincioşie

Cineva, judecând în pripă, ar putea să spună că aceasta contrazice afirmaţiile anterioare, anume că numai cei care au credinţă sunt moştenitori ai făgăduinţei; căci „cum se poate ca numai cei credincioşi să constituie sămânţa lui Avraam, şi astfel să fie moştenitori, dacă Dumnezeu îşi va ţine făgăduinţa, chiar dacă toţi oamenii nu vor crede?” Foarte simplu, dacă avem în vedere Scriptura şi puterea lui Dumnezeu. Ascultaţi cuvintele lui Ioan Botezătorul adresate evreilor nelegiuiţi care nu puteau fi caracterizaţi altfel decât „năpârci”: „Şi să nu credeţi că puteţi zice în sinea voastră: «Îl avem ca tată pe Avraam»! Vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să-i ridice copii lui Avraam.” (Matei 3:9). Dumnezeu va acorda moştenirea numai celor credincioşi; dar dacă toţi oamenii se vor dovedi necredincioşi, Cel care a făcut pe om din ţărână, poate să ridice din pietre alţi oameni care vor crede.

Dumnezeu va fi îndreptăţit

„Ca să fii îndreptăţit prin cuvintele Tale şi să ieşi biruitor când vei fi judecat.” Dumnezeu este acuzat în prezent de Satana de nedreptate şi indiferenţă, ba chiar de cruzime. Mii de oameni s-au făcut ecoul acestor acuzaţii. Însă judecata va anunţa dreptatea lui Dumnezeu. Caracterul Său, precum şi al omului, este judecat. La judecată, fiecare faptă – atât a lui Dumnezeu, cât şi a omului – care a fost făcută începând de la creaţiune, va fi văzută de către toţi în adevărata ei lumină. Şi atunci când toate sunt văzute în această lumină desăvârşită, Dumnezeu va fi achitat de toate relele, chiar şi de către duşmanii Săi.

Lăudând neprihănirea lui Dumnezeu

Versetele 5 şi 7 nu sunt decât exprimări diferite ale aceleiaşi idei. Neprihănirea lui Dumnezeu iese în relief în comparaţie cu nelegiuirea omului. Astfel, cârcotaşul este de părere că Dumnezeu nu ar trebui să condamne nelegiuirea, care prin contrast, recomandă neprihănirea Sa. Dar aceasta ar însemna să distrugi neprihănirea lui Dumnezeu, astfel încât El nu va putea judeca lumea. Dacă Dumnezeu ar fi cum zic oamenii necredincioşi că este, El ar pierde chiar şi respectul acestora, iar ei L-ar condamna cu şi mai multă putere decât o fac acum.

„Omeneşte vorbesc!”

N-a fost Pavel un om? Cu siguranţă. A fost el vreodată altceva decât om? Niciodată. Atunci care este rostul expresiei: „Omeneşte vorbesc”? Deoarece scrierile lui Pavel, la fel ca acelea ale profeţilor din vechime, au fost date de Dumnezeu prin inspiraţie. Duhul Sfânt a vorbit prin el. Noi nu citim opinia lui Pavel despre evanghelie, ci declaraţia proprie a Duhului Sfânt. Însă prin aceste întrebări Duhul Sfânt vorbeşte ca un om; adică, Duhul Sfânt foloseşte cuvintele omului necredincios pentru a expune nebunia acestei necredinţe.

Întrebări ale necredinţei

Există o mare deosebire între întrebări. Unele sunt puse cu scopul de a primi învăţătură, iar altele pentru a se împotrivi adevărului. Aşa că trebuie să existe o deosebire în răspunsul care se dă. Unele întrebări nu merită mai multă atenţie decât s-ar cuveni aceleiaşi necredinţe dacă aceasta ar fi exprimată sub forma unei declaraţii fără echivoc. Când Maria a întrebat: „Cum se va întâmpla asta?” (Luca 1:34), cu dorinţa de a şti mai mult, i s-a spus cum se va face. Dar când Zaharia a întrebat: „După ce voi cunoaşte lucrul acesta?” (Luca 1:18), arătându-şi în felul acesta, în mod clar, necredinţa în ceea ce-i spusese îngerul, el a fost pedepsit.

Nelegiuirea expusă

Când împotrivitorul spune: „Dacă adevărul lui Dumnezeu iese mai clar în evidenţă prin minciuna mea spre slava Sa, de ce mai sunt judecat ca păcătos?”, replica este dată fără întârziere astfel: „Ai putea spune mai degrabă, ceea ce de fapt gândeşti, să facem răul ca din el să vină binele.” Adevăratul scop al acestor întrebări ale necredinţei este de a arăta că ceea ce este numit rău, este de fapt bine; oamenii sunt de fapt neprihăniţi, indiferent ce ar face, astfel că în cele din urmă din rău va ieşi bine. Aceasta este esenţa spiritismului sau universalismului modern, care susţine că toţi oamenii vor fi mântuiţi.

Răul nu este bine

În afară de spiritişti sunt mulţi care spun: „Să facem cele rele, ca să vină cele bune.” Cine sunt aceştia? Toţi cei care pretind că omul poate face prin el însuşi ceva bun. Domnul declară că numai Dumnezeu este bun şi că binele poate ieşi numai din bine. (Vezi Luca 18:19 şi 6:43-45). Din om nu poate ieşi decât nelegiuire. (Vezi Marcu 7:21-23). De aceea cel care crede că prin el însuşi poate face fapte bune, de fapt spune că binele poate ieşi din rău.

Acelaşi lucru îl spune şi cel care refuză să mărturisească că este păcătos. Un astfel de om se aşază deasupra lui Dumnezeu, căci nici chiar El nu poate transforma răul în bine. Dumnezeu poate transforma un om rău într-unul bun, dar numai punând propria Sa bunătate în locul răului.

„Toţi sunt sub păcat”

Împotrivitorul este redus la tăcere prin descoperirea sentimentelor sale necredincioase; osânda celor care se situează pe astfel de poziţii este dreaptă; iar, acum, concluzia este exprimată accentuat, anume că toţi oamenii, atât evreii, cât şi neamurile, sunt sub păcat în aceeaşi măsură.

Astfel este pregătită calea pentru următoarea concluzie, anume că nu există decât o singură cale de mântuire pentru toţi oamenii. Cel care a fost crescut în sunetul clopotelor de biserică şi care ascultă Scriptura citindu-se în fiecare zi, are aceeaşi natură păcătoasă şi aceeaşi nevoie de Mântuitor pe care o are sălbaticul. Nimeni nu poate dispreţui pe altul.

„Toţi s-au abătut”

Când apostolul a scris, referindu-se atât la evrei, cât şi la neamuri, că „toţi s-au abătut”, el nu făcea decât să repete ceea ce Isaia scrisese cu sute de ani înainte: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” (Isaia 53:6).

„Calea păcii”

„Calea păcii n-au cunoscut-o”, deoarece au refuzat să-L cunoască pe Dumnezeul păcii. Am arătat deja că legea lui Dumnezeu este calea Sa; de aceea, pentru că El este Dumnezeul păcii, legea Sa este calea păcii. Aşa că El spune: „O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu, şi fericirea ta ca valurile mării.” (Isaia 48:18). „Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta” sau „nu li se întâmplă nici o nenorocire”. (Psalmii 119:165). Astfel că acela care pregăteşte calea Domnului, învăţând cum se obţine iertarea păcatelor, ne călăuzeşte pe calea păcii (Luca 1:76-79), deoarece el ne aduce în neprihănirea legii lui Dumnezeu.

Pasajul studiat din Romani ne-a descoperit faptul că atât evreii, cât şi neamurile sunt în aceeaşi stare păcătoasă. În consecinţă, nimeni nu are cu ce să se laude faţă altul. Oricine, fie în biserică, fie în afară, începe să judece şi să condamne pe altul, indiferent cât de rău ar fi acela, prin aceasta demonstrează că el însuşi este vinovat de aceleaşi lucruri pe care le condamnă în celălalt. Judecata este numai a lui Dumnezeu, omul făcându-se vinovat de cea mai mare încumetare în tentativa sa uzurpatoare de a lua locul Său. Cei cărora le-a fost încredinţată legea au un minunat avantaj în comparaţie cu păgânii; totuşi, ei trebuie să recunoască: „Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum! Fiindcă i-am învinuit deja pe toţi, atât iudei, cât şi greci, că sunt sub păcat.” (Romani 3:9).

Marea concluzie – Romani 3:19-22

¹⁹Ştim însă că, ce spune Legea, pentru cei de sub Lege spune, pentru ca orice gură să fie astupată şi întreaga lume să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu: ²⁰căci prin faptele Legii nu va fi îndreptăţit nimeni înaintea Lui, fiindcă prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului. ²¹Acum însă, fără Lege, s-a arătat dreptatea lui Dumnezeu – despre care dau mărturie Legea şi Profeţii – ²²şi anume dreptatea lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi cei ce cred.

„În lege”

Nu este cazul să analizăm acum semnificaţia expresiei „sub lege”, din moment ce aceasta nu apare aici. Ar trebui să fie folosită expresia „în lege”, ca în Romani 2:12, căci cuvintele în greacă sunt identice în ambele locuri. Cuvintele^[4] care redau expresia „sub lege” sunt cu totul altele. De ce traducătorii au preferat să traducă „sub lege” în acest loc, şi de asemenea în 1 Corinteni 9:21, unde în original este tot „în lege”, aşa cum se arată în concordanţa lui Young, nu ne putem da seama. Cu siguranţă nu există niciun motiv pentru aceasta. Traducerea este pur şi simplu arbitrară. Versetul de mai sus în realitate ar trebui să arate astfel: „Ştim însă că tot ce spune legea, spune celor ce sunt în lege” sau „în sfera sau jurisdicţia legii”. Acest fapt este evident şi, având în vedere ceea ce urmează imediat, este un fapt foarte important ce trebuie ţinut minte.

„Ce spune legea”

Vocea legii este vocea lui Dumnezeu. Legea este adevărul deoarece a fost rostită de însuşi Dumnezeu. În legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu evreii referitor la cele zece porunci, El a spus despre lege: „Acum, dacă veţi asculta glasul Meu” etc. (Exodul 19:5). Poruncile au fost rostite „cu glas tare pe munte, din mijlocul focului din nori şi din negură deasă”. (Deuteronomul 5:22). Prin urmare, atunci când legea lui Dumnezeu vorbeşte omului, Dumnezeu este acela care-i vorbeşte. Satana a inventat un proverb, făcându-i pe mulţi oameni să-l creadă, potrivit căruia „glasul poporului este glasul lui Dumnezeu”. Aceasta reprezintă o parte din marea sa minciună prin care reuşeşte să-i facă pe mulţi să se creadă deasupra legii lui Dumnezeu. Oricine iubeşte adevărul, să înlocuiască această invenţie a lui Satana cu adevărul că glasul legii lui Dumnezeu este glasul lui Dumnezeu.

Orice gură să fie astupată

Legea vorbeşte pentru „ca orice gură să fie astupată”. Şi aşa ar fi fiecare gură dacă oamenii ar avea în vedere că Dumnezeu este cel care vorbeşte. Dacă oamenii ar fi conştienţi că însuşi Dumnezeu vorbeşte prin lege, n-ar fi atât de dispuşi să comenteze atunci când ea vorbeşte şi n-ar căuta atâtea scuze ca să nu asculte.

Când un slujitor al Domnului citeşte oamenilor legea, adesea aceştia par să creadă că ceea ce aud este numai cuvântul omului, astfel simţindu-se îndreptăţiţi să negocieze, să discute, să obiecteze şi să spună că, deşi cuvintele sunt bune, ei nu se simt obligaţi să asculte, sau că nu este convenabil. Ei nu s-ar gândi să procedeze astfel dacă ar auzi glasul lui Dumnezeu vorbindu-le.

Dar atunci când legea este citită, este în acel moment la fel de mult vocea lui Dumnezeu pe cât era pentru israeliţii ce stăteau la poalele muntelui Sinai. Adesea oamenii îşi deschid gura împotriva ei, dar va veni timpul când orice gură va fi astupată deoarece „Dumnezeul nostru vine şi nu tace”. (Psalmii 50:3).

Jurisdicţia legii

Tot ce spune legea, spune celor ce sunt în sfera sa de acţiune sau jurisdicţia ei. De ce? „Pentru ca orice gură să fie astupată şi întreaga lume să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.” Cât de extinsă este, deci, jurisdicţia legii? Ea include fiecare suflet din această lume. Nimeni nu este scutit de ascultare faţă de ea. Nu există niciun suflet pe care să nu-l declare vinovat. Legea este etalonul neprihănirii şi „nu este niciun om drept, niciunul măcar”.

Nicio îndreptăţire prin lege

„Căci prin faptele Legii nu va fi îndreptăţit nimeni înaintea Lui, fiindcă prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.” Când un om este îndreptăţit de lege există două posibilităţi: fie acesta nu este vinovat, fie legea nu este bună. Dar niciuna dintre acestea nu este valabilă în acest caz. Legea lui Dumnezeu este desăvârşită, iar toţi oamenii sunt păcătoşi. „Prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.” Este clar că omul nu poate fi declarat neprihănit de aceeaşi lege care-l declară păcătos. Prin urmare, afirmaţia că prin faptele legii nimeni nu este îndreptăţit constituie un adevăr evident.

Un dublu motiv

Există un dublu motiv pentru care nimeni nu poate fi îndreptăţit prin lege. Primul este că toţi au păcătuit. În consecinţă, legea trebuie să-i declare în continuare vinovaţi indiferent cum va fi viaţa lor viitoare. Nimeni nu poate face vreodată mai mult decât ceea ce este dator faţă de Dumnezeu şi nicio cantitate de fapte bune nu poate şterge o faptă rea.

Însă oamenii nu numai că au păcătuit, ci ei sunt păcătoşi. „Fiindcă năzuinţa firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu se poate supune.” (Romani 8:7)^[5]. „Firea pământească pofteşte împotriva Duhului, iar Duhul – împotriva firii pământeşti, căci acestea se împotrivesc una alteia, ca să nu faceţi tot ce vreţi.” (Galateni 5:17)^[6]. De aceea, indiferent cât de mult s-ar strădui omul să împlinească neprihănirea legii, el nu va reuşi să fie îndreptăţit prin ea.

Îndreptăţire de sine

Dacă cineva ar fi îndreptăţit prin faptele legii, aceasta ar fi pentru că el a împlinit întotdeauna cerinţele legii. Observaţi cu atenţie că el ar fi cel care o face, nu legea. Aceasta nu înseamnă că legea în sine ar face ceva pentru a îndreptăţi omul, ci însuşi omul face faptele bune cerute. Prin urmare, dacă omul ar fi îndreptăţit de lege, ar fi pentru că are în el însuşi, prin natura sa, toată neprihănirea pe care o cere legea. Cel care îşi imaginează că poate împlini neprihănirea legii, îşi închipuie, de fapt, că este la fel de bun ca Dumnezeu, deoarece legea cere neprihănirea lui Dumnezeu şi este o exprimare a ei.

De aceea, omul care crede că poate fi îndreptăţit prin lege crede, de fapt, că este atât de bun încât nu are nevoie de Mântuitor. Orice persoană care se îndreptăţeşte pe sine, indiferent de credinţa mărturisită, se aşază deasupra legii lui Dumnezeu, şi prin aceasta se identifică (în principiu) cu papalitatea.

Neprihănire fără lege

Deoarece din cauza stării de slăbiciune şi decădere a omului nimeni nu poate obţine neprihănirea din lege, este evident că dacă un om vrea să aibă neprihănire el trebuie s-o ia din altă sursă decât legea. Dacă oamenii ar fi lăsaţi în seama lor şi a legii, ar fi într-o situaţie deplorabilă. Dar există speranţă. Neprihănirea lui Dumnezeu, fără lege sau separat de lege, este arătată. Aceasta descoperă omului o cale de mântuire.

Neprihănirea „s-a arătat”

Unde? Bineînţeles acolo unde este cel mai necesar să se arate, în oameni, adică într-o anumită clasă descrisă în versetul următor. Dar aceasta nu este produsă de ei. Scriptura ne-a arătat deja că din om nu poate ieşi nicio neprihănire. Neprihănirea lui Dumnezeu este arătată în Isus Hristos. Chiar El a spus prin profetul David: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele. Vestesc îndurarea Ta, în adunarea cea mare; iată că nu-mi închid buzele. Tu ştii lucrul acesta, Doamne!” (Psalmii 40:8-9).

Mărturisită de lege

Nimeni să nu-şi închipuie că, în evanghelie, poate ignora legea lui Dumnezeu. Neprihănirea lui Dumnezeu care se arată fără lege, este mărturisită de lege. Este acea neprihănire pe care o mărturiseşte şi o recomandă legea. Aşa trebuie să fie deoarece este neprihănirea pe care a descoperit-o Hristos; iar aceasta venea din lege, care era în inima Sa. Astfel, deşi legea lui Dumnezeu nu are nicio neprihănire pe care s-o dea omului, ea nu încetează să fie etalonul neprihănirii. Nu poate exista neprihănire care să nu treacă testul legii. Legea lui Dumnezeu trebuie să-şi pună sigiliul aprobării asupra tuturor celor care ajung în cer.

Mărturisită de profeţi

Atunci când a predicat pe Hristos lui Corneliu şi familiei sale, Petru a spus: „Despre El mărturisesc toţi profeţii: că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor.” (Fapte 10:43). Profeţii au predicat aceeaşi evanghelie ca apostolii. (Vezi 1 Petru 1:12). Nu există decât o temelie şi aceasta este „temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra din capul unghiului fiind Însuşi Isus Hristos”. (Efeseni 2:20).

De asemenea, aceasta sugerează o altă idee despre neprihănirea mărturisită de lege. Nu numai că neprihănirea care a fost arătată în Hristos este aprobată de lege, ci ea este descoperită în Lege. Hristos este predicat în porţiunea din Scripturi cunoscută în mod deosebit sub numele de „lege”, acea parte care a fost scrisă de Moise. Moise a fost profet şi, prin urmare, a mărturisit despre Hristos acelaşi lucru, „pentru că el a scris despre Mine”. (Ioan 5:46). Mai mult, chiar darea legii era o făgăduinţă şi o asigurare cu privire la Hristos. Vom vedea lucrul acesta când vom ajunge la capitolul cinci din Romani.

Neprihănirea lui Dumnezeu

În vreme ce nu există nicio şansă, pentru cel care dispreţuieşte legea lui Dumnezeu, să scape de cerinţele ei la adăpostul expresiei „fără Lege, s-a arătat dreptatea lui Dumnezeu”, nu e nevoie ca acela care iubeşte legea lui Dumnezeu să se teamă că predicarea neprihănirii prin credinţă ar tinde să conducă la o falsă neprihănire. Un asemenea om este păzit împotriva acestui pericol de afirmaţia că neprihănirea trebuie să fie mărturisită de lege şi, în plus, de declaraţia că această neprihănire care este arătată fără lege este neprihănirea lui Dumnezeu. Nimeni nu trebuie să se teamă că va greşi dacă are acea neprihănire! Singurul lucru care ni se cere în această viaţă este de a căuta împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Sa. (Matei 6:33).

„Prin credinţa lui Isus Hristos”^[7]

În alt loc Pavel îşi exprimă dorinţa ca atunci când Domnul va veni să fie găsit „nu având propria mea dreptate, care este din lege, ci aceea care este prin credinţa lui Cristos, dreptatea care este din Dumnezeu prin credinţă”. (Filipeni 3:9, Fidela). Aici întâlnim din nou expresia „credinţa lui Hristos”. În plus, despre sfinţi se spune că sunt „cei ce ţin poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui^[8] Isus”. (Apocalipsa 14:12, Fidela). Dumnezeu este credincios căci „El rămâne totuşi credincios”. (2 Timotei 2:13). Dumnezeu dă fiecăruia o măsură de credinţă. (Romani 12:3; Efeseni 2:8).

El ne dă propria Sa credincioşie. Aceasta El o face dându-ni-se. Astfel încât nu trebuie să obţinem o neprihănire produsă de noi înşine; însă pentru a avea o dublă asigurare Domnul ne dă în El însuşi credinţa prin care ne însuşim neprihănirea Sa. De aceea credinţa lui Hristos trebuie să aducă neprihănirea lui Dumnezeu, deoarece a avea acea credinţă înseamnă a-L avea pe Domnul însuşi. Această credinţă se dă fiecărui om, tot aşa cum Hristos s-a dat fiecărui om. Întrebare: atunci ce împiedică ca fiecare om să fie mântuit? Răspunsul este: nimic, decât că nu toţi oameni vor păstra credinţa. Dacă toţi ar păstra tot ceea ce Dumnezeu le dă, toţi ar fi mântuiţi.

Înăuntru şi pe din afară

Această neprihănire a lui Dumnezeu, care este prin credinţa lui Isus Hristos, este „pentru”, literal „în”, şi „peste” toţi cei ce cred. Neprihănirea proprie a omului care este din lege^[9], este numai pe din afară. (Matei 23:27-28). Însă Dumnezeu doreşte ca adevărul să fie în adâncul inimii (Psalmii 51:6). „Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta.” (Deuteronomul 6:6). Şi astfel făgăduinţa noului legământ este: „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor.” (Ieremia 31:33). El o face, pentru că omului îi este imposibil să o facă. În cel mai bun caz omul nu poate decât să însceneze un spectacol frumos în carne, pentru a obţine aplauzele semenilor. Dumnezeu pune slăvita Sa neprihănire în inimă.

Însă El face mai mult  – El mă acoperă cu ea. „Mă bucur în Domnul şi sufletul meu este plin de veselie în Dumnezeul Meu; căci M-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii.” (Isaia 61:10). „Va înfrumuseţa pe cei umili cu salvare.” (Psalmii 149:4, Fidela). Îmbrăcat cu slăvita Sa haină, care nu este doar un acoperământ exterior, ci manifestarea a ceea ce este înăuntru, poporul lui Dumnezeu poate merge înainte „frumos ca luna, curat ca soarele, dar cumplit ca nişte oşti sub steagurile lor”.

Dreptatea îndurării – Romani 3:22-26

²²Nu este nicio deosebire, ²³căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. ²⁴Ei sunt îndreptăţiţi fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. ²⁵Pe El, Dumnezeu L-a înfăţişat ca mijloc de ispăşire, prin sângele Lui – prin credinţă – ca să-Şi dovedească dreptatea, căci Dumnezeu trecuse cu vederea păcatele săvârşite odinioară, ²⁶în vremea îngăduinţei lui Dumnezeu, ca să-Şi dovedească dreptatea în vremea de acum, astfel încât să fie drept şi să-l îndreptăţească pe cel ce are credinţă în Isus.

„Nicio deosebire”

În ce privinţă nu este nicio deosebire? Nu este nicio deosebire cu privire la modul în care oamenii primesc neprihănirea. Şi de ce nu este nicio deosebire în maniera în care oamenii sunt îndreptăţiţi? Deoarece „toţi au păcătuit”. Petru, relatând evreilor experienţa avută atunci când a predicat pentru prima dată evanghelia neamurilor, a spus: „Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a depus mărturie pentru ei, dându-le Duhul Sfânt ca şi nouă. N-a făcut nicio deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă.” (Fapte 15:8-9). „Din inima oamenilor”, nu a unei clase de oameni, ci a tuturor oamenilor, „ies gândurile” etc. (Marcu 7:21). Dumnezeu cunoaşte inima tuturor oamenilor, ştie că toţi sunt păcătoşi, şi de aceea El nu face nicio deosebire între oameni în ceea ce priveşte evanghelia.

„Un singur sânge”

Această lecţie este una de cea mai mare importanţă ce trebuie învăţată de misionar, indiferent că lucrează acasă sau în ţări străine. Deoarece evanghelia se bazează pe principiul că nu există nicio deosebire între oameni, este esenţial ca slujitorul evangheliei să recunoască acest fapt şi să-l aibă întotdeauna în vedere. Dumnezeu „a făcut dintr-un singur sânge toate naţiunile oamenilor să locuiască pe toată faţa pământului.” (Fapte 17:26, Fidela). Oamenii nu sunt numai dintr-un singur sânge, ci şi dintr-un fel de carne.” (1 Corinteni 15:39)^[10].

Scopul principal al Epistolei către Romani, aşa cum reiese până în acest moment, este de a arăta că în ceea ce priveşte păcatul şi mântuirea nu există nicio deosebire între oameni, oricare ar fi rasa sau starea lor socială. Aceeaşi evanghelie trebuie predicată evreului şi iudeului, robului şi omului liber, prinţului şi ţăranului.

Sunt lipsiţi

Oamenilor le place să-şi imagineze că ceea ce se numesc „lipsuri” nu sunt atât de rele ca păcatele reale. Aşa că este mult mai uşor pentru ei să mărturisească că „sunt lipsiţi” decât să recunoască că au păcătuit şi au făcut rău. Dar deoarece Dumnezeu cere desăvârşire, este evident că „lipsurile” sunt păcate. Ar putea suna mai frumos dacă spunem că un contabil are „lipsuri” în registrele sale, însă oamenii ştiu că motivul este că el a luat ceea ce nu este al lui sau a furat. Atunci când desăvârşirea este standardul, nu are nicio importanţă rezultatul – cât de mult sau de puţin lipseşte cuiva – atâta timp cât lui îi lipseşte. Sensul principal al termenului „păcat” este „a greşi ţinta”. Şi într-un concurs de tir cu arcul, omul care nu are putere să trimită săgeata la ţintă, chiar dacă ţinteşte bine, este la fel de sigur învins ca şi cel care trage departe de ţintă.

„Slava lui Dumnezeu”

Din text aflăm că slava lui Dumnezeu este neprihănirea Sa. Observaţi! Motivul pentru care toţi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu este că toţi au păcătuit. Este clar că dacă ei nu ar fi păcătuit nu ar fi fost lipsiţi de ea. Însuşi faptul că sunt lipsiţi de slavă este din cauza păcatului. La început omul a fost încununat cu slavă şi cu cinste (Evrei 2:7), deoarece el era drept. Prin cădere el şi-a pierdut slava şi de aceea el trebuie acum să „caute slava, cinstea şi nemurirea”. Hristos a putut spune Tatălui: „Şi slava pe care Mi-ai dat-o Mie le-am dat-o lor” (Ioan 17:22), deoarece în El este neprihănirea lui Dumnezeu pe care a dat-o gratuit fiecărui om. Este o dovadă de înţelepciune să primeşti neprihănirea; iar „cei înţelepţi vor străluci”. (Daniel 12:3).

„Fiind îndreptăţiţi”

Cu alte cuvinte, fiind făcuţi neprihăniţi. A îndreptăţi înseamnă a face neprihănit. Dumnezeu dă exact ceea ce-i lipseşte păcătosului. Niciunul dintre cititori să nu uite semnificaţia simplă a îndreptăţirii. Unii oameni sunt de părere că există o stare mult mai înaltă pentru creştin decât aceea de a fi îndreptăţit. Aceasta ar însemna că există o stare mai înaltă decât aceea de a fi îmbrăcat pe dinăuntru şi pe din afară cu neprihănirea lui Dumnezeu. Aceasta nu este posibil.

Fără plată

„Cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” Adică s-o ia ca pe un dar. Astfel, în Isaia 55:1: „Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată!”

Epistola către Romani a fost cea care a înfăptuit reformaţiunea din Germania. Oamenii fuseseră învăţaţi să creadă că pentru a obţine neprihănirea trebuia să o cumpere fie cu eforturi deosebite, fie cu bani. Ideea de a o cumpăra cu bani nu mai este atât de acceptată pe cât era atunci; dar sunt foarte mulţi care nu sunt catolici şi care cred că trebuie făcut ceva pentru a o obţine.

Făcând din rugăciune o faptă

Autorul vorbea odată cu un om despre neprihănire ca dar fără plată al lui Dumnezeu, omul acela susţinând că nu putem obţine nimic de la Domnul fără a face ceva în schimb. Când am întrebat ce trebuie să facem pentru a obţine iertarea păcatelor, el a răspuns că trebuie să ne rugăm pentru aceasta.

Datorită acestei concepţii despre rugăciune, credinciosul catolic sau hindus „spune” atâtea rugăciuni pe zi, în unele zile suplimentând numărul acestora pentru a recupera omisiunile. Dar omul care spune o rugăciune nu se roagă. Rugăciunea păgână, aşa cum o făceau de exemplu profeţii lui Baal, sărind şi tăindu-şi trupul (1 Împăraţi 18:26-28), este o faptă; însă adevărata rugăciune nu este. La mine vine un om care spune că-i este foame. Mai târziu este întrebat dacă i s-a dat ceva, la care el răspunde că a primit ceva mâncare, dar că l-am obligat să muncească pentru ea. Atunci când este întrebat ce a trebuit să facă pentru ea, el răspunde că a cerut-o. Ar avea mari dificultăţi să convingă pe cineva că a lucrat pentru mâncarea primită! Adevărata rugăciune este pur şi simplu acceptarea cu recunoştinţă a darurilor fără plată ale lui Dumnezeu.

Răscumpărarea în Hristos Isus

Noi suntem făcuţi neprihăniţi „prin răscumpărarea care este în Hristos Isus”. Adică, prin puterea de răscumpărare care este în Hristos Isus sau prin „bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos”. (Efeseni 3:8). Acesta este motivul pentru care ea ne este dată în dar.

Cineva ar putea spune că viaţa veşnică în împărăţia lui Dumnezeu este un lucru mult prea preţios pentru a ne fi dată pe nimic. Aşa este, şi de aceea a trebuit să fie cumpărată, dar deoarece noi n-aveam nimic cu care s-o cumpărăm, Hristos a cumpărat-o pentru noi şi ne-o dă fără plată în El. Însă dacă ar trebui s-o cumpărăm de la El, am fi putut la fel de bine s-o cumpărăm de la început, şi astfel să-l scutim de efort. „Dacă prin Lege se capătă dreptatea, atunci degeaba a murit Hristos.” (Galateni 2:21). „Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare – cu argint sau cu aur – aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, sânge ca al unui miel fără cusur şi fără prihană.” (1 Petru 1:18-19). Viaţa este în sânge. (Leviticul 17:11-17). Prin urmare, răscumpărarea care este în Hristos Isus este propria Sa viaţă.

Hristos rânduit

Hristos este cel pe care Dumnezeu L-a rânduit ca să-şi arate neprihănirea. Însă deoarece singura neprihănire autentică este neprihănirea lui Dumnezeu, iar Hristos este singurul care a fost rânduit de Dumnezeu pentru a o arăta oamenilor, este evident că ea nu poate fi obţinută decât prin El. „Căci nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4:12).

Mijloc^[11] de ispăşire

Un mijloc de ispăşire este un sacrificiu. De aceea în propoziţia respectivă, de fapt, se spune că Hristos este rânduit să fie un sacrificiu pentru iertarea păcatelor noastre. „El S-a arătat o singură dată, la sfârşitul veacurilor, ca să înlăture păcatul prin jertfa Sa.” (Evrei 9:26). Desigur că ideea de jertfă sau sacrificiu ne duce cu gândul la o mânie ce trebuie satisfăcută. Dar observaţi cu atenţie că noi suntem cei care avem nevoie de jertfă şi nu Dumnezeu. El aduce jertfa. Ideea că mânia lui Dumnezeu trebuie să fie satisfăcută pentru ca noi să obţinem iertarea nu este susţinută de Biblie.

Este culmea absurdităţii să spui că Dumnezeu este atât de mânios pe oameni încât nu-i va ierta decât dacă se aduce ceva pentru satis­facerea mâniei Sale şi că El îşi oferă Lui însuşi darul prin care este împăcat. „Şi pe voi, care odinioară eraţi înstrăinaţi şi vrăjmaşi în cuget prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă înfăţişeze înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină.” (Coloseni 1:21-22).

Jertfa de ispăşire păgână şi creştină

Ideea creştină de jertfă ispăşitoare este cea prezentată mai sus. Ideea păgână, care este prea des întâlnită la creştinii declaraţi este că omul trebuie să aducă o jertfă pentru a satisface mânia zeului lor. Orice închinare păgână nu este decât o mituire a zeilor lor pentru a le fi favorabili. Dacă credeau că zeii lor sunt foarte mânioşi pe ei, aduceau un sacrificiu mai mare, astfel, sacrificii umane fiind oferite în cazuri extreme. Ei credeau, aşa cum cred cei care i se închină lui Śiva – în India – în zilele noastre, că zeul lor a fost satisfăcut la vederea sângelui.

Persecuţia care a avut loc în aşa numitele ţări creştine în trecut şi într-o oarecare măsură are loc şi în prezent, nu este nimic altceva decât rodul acestei idei păgâne referitoare la jertfă. Liderii religioşi îşi închipuie că mântuirea este prin fapte, că omul prin fapte poate face ispăşirea pentru păcat, şi astfel ei oferă pe cel pe care-l cred răzvrătit ca sacrificiu zeului lor – nu Dumnezeului adevărat, deoarece Lui nu-i sunt plăcute astfel de sacrificii.

Neprihănirea declarată^[12]

A declara neprihănirea, înseamnă a rosti neprihănirea. Dumnezeu rosteşte omului neprihănire, şi acesta este neprihănit. Este aceeaşi metodă care a fost folosită la început la creaţiune. „Dumnezeu a zis şi aşa a fost.” „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2:10).

Dumnezeu este îndreptăţit să răscumpere

Hristos este rânduit pentru a declara neprihănirea lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, pentru ca să fie neprihănit şi, în acelaşi timp, cel care îndreptăţeşte^[13] pe cel ce crede în Isus. Dumnezeu îndreptăţeşte păcătoşii, deoarece ei sunt singurii care au nevoie de îndreptăţire. Declararea unui păcătos ca neprihănit este îndreptăţită de faptul că el este în mod real făcut neprihănit. Tot ceea ce Dumnezeu declară a fi, este aşa cum spune El. Şi atunci, el este făcut neprihănit prin viaţa lui Dumnezeu care îi este dată în Hristos.

Păcatul este împotriva lui Dumnezeu şi dacă El este dispus să-l ierte, El are dreptul de a proceda astfel. Niciun necredincios nu ar nega dreptul unui om de a trece cu vederea o greşeală făcută faţă de el. Însă Dumnezeu nu trece pur şi simplu cu vederea păcatul; El îşi dă viaţa ca pedeapsă. Astfel, El înalţă măreţia legii şi este îndreptăţit să declare un om, care mai înainte era un păcătos, neprihănit. Păcatul este îndepărtat din păcătos, căci păcatul şi neprihănirea nu pot exista împreună, iar Dumnezeu îşi pune propria Sa viaţă neprihănită în cel credincios. Astfel Dumnezeu este plin de îndurare în dreptatea Sa, şi drept în îndurarea Sa.

„Există o imensitate în îndurarea lui Dumnezeu,
La fel ca imensitatea mării;
Există o bunătate în dreptatea Sa,
Care este mai mult decât libertate.”

Ne apropiem de sfârşitul capitolului trei din Romani. Am descoperit că neprihănirea este darul fără plată al lui Dumnezeu pentru oricine crede. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu îi dă omului neprihănirea ca o recompensă pentru că el crede anumite doctrine; evanghelia este cu totul diferită de o astfel de idee. Ea constă în faptul că adevărata credinţă are ca singur obiect pe Hristos, şi aceasta aduce viaţa lui Hristos în mod real în inimă; şi de aceea ea trebuie să aducă neprihănire.

Acest act de milă din partea lui Dumnezeu este îndreptăţit în cel mai înalt sens, căci, în primul rând, păcatul este împotriva lui Dumnezeu, iar El are dreptul de a trece cu vederea păcatele împotriva Sa; şi în plus, este drept, deoarece El îşi dă propria viaţă ca ispăşire pentru păcat, astfel încât măreţia legii nu este numai menţinută, ci este chiar amplificată. „Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută.” (Psalmii 85:10). Dumnezeu este drept şi este cel care îndreptăţeşte pe cel ce crede în Isus. Toată neprihănirea este numai de la El.

Întărind legea – Romani 3:27-31

²⁷Unde este deci temeiul de laudă? S-a dus! Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu, ci prin legea credinţei! ²⁸Pentru că noi socotim că prin credinţă este îndreptăţit omul, fără faptele Legii. ²⁹Oare Dumnezeu este numai al iudeilor? Nu este El şi al neamurilor? Ba da, şi al neamurilor, ³⁰de vreme ce Dumnezeu este unul, şi El îi va îndreptăţi prin credinţă pe cei circumcişi şi tot prin credinţă pe cei necircumcişi. ³¹Aşadar, prin credinţă desfiinţăm Legea? Nicidecum! Dimpotrivă, întărim Legea.

Niciun motiv de laudă

Din moment ce neprihănirea este un dar fără plată al lui Dumnezeu prin Isus Hristos, este evident că nimeni nu se poate lăuda pe drept cu vreo neprihănire proprie. „Căci prin har sunteţi mântuiţi prin credinţă. Şi acest lucru nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8-9). „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4:7).

Ce dovedeşte lauda

„Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui.” (Habacuc 2:4). Prin urmare, lau­da dovedeşte existenţa unei inimi păcătoase. Dar ce putem spune atunci când un om se laudă cu neprihănirea sa, ca, de exemplu, când declară că el a trăit fără să păcătuiască atâţia ani? „Dacă zicem că nu avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.” (1 Ioan 1:8).

Dar harul şi puterea lui Dumnezeu nu sunt descoperite în Hristos pentru a ne curăţa şi a ne păzi de păcat? Cu siguranţă; dar numai atunci când în umilinţă recunoaştem că suntem păcătoşi. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:9). Când spunem că nu avem niciun păcat, chiar prin aceasta dovedim că avem, dar când cu credinţă în cuvântului Domnului spunem că suntem păcătoşi, atunci sângele lui Hristos ne curăţă de toate păcatele. În planul mântuirii nu este niciun loc pentru mândria şi lauda omului.

Nicio laudă în cer

Rezultatul laudei în cer se poate vedea în cazul lui Satana. Odată el a fost unul dintre heruvimii acoperitori^[14] de deasupra tronului lui Dumnezeu. Dar el a început să-şi contemple propria sa slavă şi bunătate şi ca urmare a căzut. „Ai păcătuit; de aceea ca pângărit te voi arunca de pe muntele lui Dumnezeu; şi te voi nimici, pe tine heruvim care acoperă, din mijlocul pietrelor de foc. Inima ta a fost înălţată din cauza frumuseţii tale; tu ţi-ai corupt înţelepciunea datorită strălucirii tale.” (Ezechiel 28:16-17, Fidela).

Dacă sfinţii, după luare la cer, ar începe să se laude cu sfinţenia lor, ei ar fi la fel de răi ca mai înainte. Dar aceasta nu se va întâmpla. Toţi cei care vor fi primiţi în cer vor fi învăţat pe deplin lecţia că Dumnezeu este totul în toţi. Nu va exista nicio voce sau inimă care să nu participe la cântecul de laudă: „Ale Aceluia care ne iubeşte, care ne-a eliberat de păcatele noastre prin sângele Său şi care a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, ale Lui să fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor!” (Apocalipsa 1:5).

„Legea” faptelor

Legea faptelor nu exclude lauda. Dacă un om ar fi îndreptăţit prin fapte, ar avea cu ce să se laude faţă de altul care a avut acelaşi privilegiu, dar nu l-a folosit. În acest caz, cel neprihănit s-ar putea lăuda faţă de cel nelegiuit; şi oamenii s-ar compara încontinuu cu alţii pentru a vedea care a făcut mai mult. Legea faptelor înseamnă pur şi simplu cele zece porunci numai ca formă. Conformarea faţă de legea faptelor permite omului să apară neprihănit în exterior, în timp ce în interior el este plin de stricăciune. Cu toate acestea, cel care ascultă de legea faptelor nu este întotdeauna un ipocrit. El ar putea avea dorinţa sinceră de a ţine poruncile, însă poate fi înşelat să creadă că le poate împlini prin el însuşi.

„Legea” credinţei

Scopul acesteia este identic cu cel al legii faptelor, adică – ascultarea de – poruncile lui Dumnezeu, însă rezultatul este diferit. Legea faptelor înşală omul cu o formă; legea credinţei îi dă substanţa. Legea credinţei este legea „aşa cum este în Isus”. Una ar putea fi o încercare sinceră de a ţine legea, cealaltă este împlinirea reală a acestei dorinţe, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus.

Cele zece porunci, aşa cum au fost date de Domnul, sunt numai o lege a credinţei, din moment ce Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca ele să fie privite în alt fel, şi El niciodată nu s-a aşteptat ca omul să obţină neprihănirea din acestea, altfel decât prin credinţă. Legea faptelor este varianta pervertită de către om a legii lui Dumnezeu.

Credinţă, fără fapte

„Pentru că noi socotim că prin credinţă este îndreptăţit omul, fără faptele Legii.” Pentru că nu există nicio altă cale de a fi îndreptăţit! Am văzut mai înainte că toţi oamenii sunt păcătoşi, şi că nimeni, prin sine însuşi, nu are putere să împlinească legea, indiferent cât de mult ar dori lucrul acesta. „Pentru că nu cei ce aud Legea sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea vor fi îndreptăţiţi.” (Romani 2:13).

Însă „prin faptele Legii nu va fi îndreptăţit nimeni înaintea Lui, fiindcă prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.” (Romani 3:20). De aceea, oricine este îndreptăţit sau făcut neprihănit, trebuie să fie făcut neprihănit numai prin credinţă, întru totul fără faptele legii. Acesta este un principiu universal valabil. Înseamnă că îndreptăţirea la început, la sfârşit şi tot timpul este numai prin credinţă. Creştinul nu poate fi îndreptăţit prin fapte, după cum nici păcătosul nu poate fi. Nimeni nu poate ajunge vreodată atât de bun şi puternic încât propriile sale fapte să-l îndreptăţească.

Credinţa şi faptele

Dar asta nu înseamnă să spunem că faptele nu au nicio legătură cu credinţa. Îndreptăţirea înseamnă a face drept sau a face neprihănit. Neprihănirea este echivalentă cu a face binele. Prin urmare, credinţa care îndreptăţeşte este credinţa care-l face pe om un împlinitor al legii sau mai degrabă care pune în el împlinirea legii. „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2:10). „Căci Dumnezeu este cel care lucrează în voi şi voinţa, şi înfăptuirea, după buna Lui plăcere.” (Filipeni 2:13). „Adevărat este cuvântul acesta, şi vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru ca cei care au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintâi în fapte bune.” (Tit 3:8). Omul nu este îndreptăţit prin credinţă şi fapte, ci doar prin credinţa care lucrează.

Un singur Dumnezeu pentru toţi

„Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor.” (Efeseni 4:6). El „a făcut dintr-un singur sânge toate naţiunile oamenilor”, căci „noi suntem urmaşii^[15] lui”. (Fapte 17:26, 28). „Căci Dumnezeu nu caută la faţa omului.” (Romani 2:11). „În toate popoarele, oricine se teme de El şi înfăptuieşte dreptatea Îi este plăcut.” (Fapte 10:35). „Fiindcă scriptura spune: Oricine crede în el nu va fi ruşinat. Căci nu este diferenţă între iudeu şi grec; fiindcă acelaşi Domn al tuturor este bogat pentru toţi care îl cheamă.” (Romani 10:11-12, Fidela).

Un singur mijloc de îndreptăţire pentru toţi

Faptul că îndreptăţirea este numai prin credinţă şi că Dumnezeu „porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30), arată că Dumnezeu nu face nicio deosebire între iudei şi neamuri. Şi nu există nicio dovadă că ar fi făcut vreodată vreo deosebire între ei. Cel dintre neamuri care crede, a fost întotdeauna considerat neprihănit, iar evreul care nu crede, nu a fost niciodată mai bine văzut de Domnul decât orice alt necredincios. Aduceţi-vă aminte că Avraam, tatăl întregii naţiuni iudaice, a fost caldeean. Evreii erau legaţi de caldeenii rămaşi în ţara lor natală prin aceleaşi legături care existau între ei în ţara Canaanului. Din nefericire ei au uitat aceasta; dar ei nu sunt singurii oameni din lume care au uitat că toţi oamenii sunt fraţi.

„Dumnezeu este unul, şi El îi va îndreptăţi prin credinţă pe cei circumcişi şi tot prin credinţă pe cei necircumcişi”. Cuvântul principal este „credinţă”. Atât cei circumcişi, cât şi cei necircumcişi, sunt îndreptăţiţi prin credinţă.

Desfiinţând legea

A desfiinţa legea nu înseamnă a o aboli. Perpetuitatea legii nu se pune la îndoială. Este atât de clar că este veşnică, încât apostolul Pavel niciodată nu-şi pierde timpul ca să argumenteze. Singura problemă se referă la modul în care cerinţele sale pot fi satisfăcute. Mântuitorul a spus că evreii au desfiinţat poruncile^[16] lui Dumnezeu în folosul datinei lor. În ceea ce-i privea, ei au desfiinţat-o. Nimeni nu putea prin vreo acţiune sau prin lipsa unei acţiuni să abolească sau să schimbe în vreun fel legea lui Dumnezeu. Însă oricine poate, prin necredinţă, s-o şteargă din inima sa. Întrebarea este deci: Prin credinţă desfiinţăm noi legea lui Dumnezeu? Sau, şi mai clar: Credinţa duce la încălcarea legii? Răspunsul este: „În niciun caz.”

Întărind legea

Ceea ce s-a spus referitor la desfiinţarea legii lui Dumnezeu se aplică şi în acest caz. Adică, nicio acţiune a omului nu poate face din lege altceva decât ceea ce ea deja este. Ea este temelia tronului lui Dumnezeu, şi ca atare va exista veşnic, în ciuda demonilor şi a oamenilor.

Dar nouă ne este lăsată alegerea – dacă vrem ca ea să fie ştearsă sau întărită în inimile noastre. Dacă alegem ca ea să fie întărită în inimile noastre, nu avem altceva de făcut decât să-L acceptăm pe Hristos prin credinţă. Credinţa face ca Hristos să locuiască în inimă. (Efeseni 3:17). Legea lui Dumnezeu este în inima lui Hristos (Psalmii 40:8), astfel, credinţa care-L aduce pe Hristos în inimă întăreşte legea în acel loc. Şi deoarece legea lui Dumnezeu este temelia tronului Său, credinţa care aduce legea în inimă, îl întronează pe Dumnezeu acolo. Şi, în acest fel, „Dumnezeu este cel care lucrează în voi şi voinţa, şi înfăptuirea, după buna Lui plăcere”. (Filipeni 2:13).

 

^[1]Ştiinţele naturale sunt ştiinţe care au ca obiect de studiu natura si înţelegerea fenomenelor naturale. Ştiinţele naturale pot fi împărţite în două ramuri principale: ştiinţe ale vieţii (sau biologie) şi ştiinţe fizice. Aceste ramuri ale ştiinţelor naturii sunt împărţite în mai multe ramuri specializate suplimentare (de asemenea cunoscute sub numele de domenii), fiecare dintre acestea fiind cunoscută ca „ştiinţe naturale”. Principalele domenii ale ştiinţelor naturale sunt incluse în astronomie, biologie, chimie, fizică şi grupul ştiinţelor Pământului (din care fac parte geografia, geologia, ecologia etc.) (n.ed.).

^[2]„Fiindcă noi nu putem să nu vorbim lucrurile pe care le-am văzut şi le-am auzit.” – Fapte 4:20 – Fidela.

^[3]„Şi îngerul le-a spus: Nu vă temeţi; căci, iată, vă aduc veştile bune ale marii bucurii care va fi pentru tot poporul.” – Luca 2:10 – Fidela.

^[4]Expresia folosită de Pavel în Romani 3:19 este „ἐν τῷ νόμῳ” (en to nomo – în lege) şi diferă de expresia „ὑπὸ νόμον” (hupo nomon – sub lege). Pentru un studiu cuprinzător al acestei expresii vezi cartea Sub lege în aplicaţia pentru iOS şi Android 1888 Minneapolis (n.ed.).

^[5]„Pentru că mintea carnală este duşmănie împotriva lui Dumnezeu; fiindcă nu este supusă legii lui Dumnezeu şi nici nu poate fi.” – Romani 8:7 – Fidela.

^[6]„Căci carnea pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva cărnii; şi acestea sunt potrivnice unele altora, aşa încât nu puteţi face cele ce aţi voi.” – Galateni 5:17 – Fidela.

^[7] „Chiar dreptatea lui Dumnezeu, care este prin credinţa lui Isus Cristos pentru toţi şi peste toţi cei ce cred; fiindcă nu este diferenţă.” – Romani 3:22 – Fidela.

^[8]Cornilescu a folosit aici „credinţa lui Isus” (la fel ca traducătorii versiunii King James), deşi în alte locuri unde apare aceeaşi expresie a spus „credinţa în Isus”. Traducătorii EDCR au uniformizat traducerea folosind „credinţa în Isus”. Galateni 2:16 este un text unde în limba greacă se vede foarte limpede diferenţa între cele două variante. Greutatea traduceri vine de la modul în care ar trebui înţeles genitivul (Isus Hristos), din Romani 3:22: dacă este subiectiv („lui Isus Hristos” – substantivul la genitiv produce acţiunea) sau obiectiv („în Isus Hristos” – substantivul la genitiv primeşte acţiunea) – ambele fiind posibile aici. Aceeaşi expresie folosită în Romani 3:22 şi tradusă în versiunea King James prin „credinţa lui Isus”, apare şi în Romani 3:26, dar unde este tradusă în aceeaşi versiune prin „credinţa în Isus”. În vreme ce unii pot căuta o soluţie gramaticală pentru a opta spre o variantă de traducere, în funcţie de modul în care ar trebui interpretat genitivul, este recomandabil să fim simpli în gândire şi să înţelegem că şi credinţa e un dar de la Dumnezeu, prin Hristos. De aceea, putem înţelege că în anumite contexte se prea poate să se facă referire la „credinţa lui Isus”, deşi în general să se vorbească despre „credinţa în Isus”. Acest lucru l-a făcut autorul în comentariul lui (n.ed.).

^[9]„Fiindcă Moise descrie dreptatea care este din lege că: Omul care face acele lucruri va trăi prin ele.” –Romani 10:5, Fidela. EDCR redă: „Într-adevăr, Moise descrie astfel dreptatea pe care o dă Legea: Omul care face acestea va trăi prin ele.” (n.ed.).

^[10]„Nu toată carnea este aceeaşi carne; ci este un fel de carne a oamenilor, altă carne a animalelor; alta a peştilor şi alta a păsărilor.” – 1 Corinteni 15:39 – Fidela.

^[11]Termenul tradus prin „mijloc de ispăşire” în versiunea EDCR este „hilastērion” şi se traduce prin „un loc/lucru ispăşitor”, „o jertfă ispăşitoare”, iar uneori face referire la capacul chivotului mărturiei. Termenul derivă din cuvântul „hilaskomai”, care se traduce prin „a împăca”, „a ispăşi” (n.ed.).

^[12]„Pe care Dumnezeu l-a pus în faţă să fie ispăşire prin credinţa în sângele lui, să declare dreptatea lui, pentru trecerea cu vederea a păcatelor din trecut, prin îngăduinţa lui Dumnezeu.” – Romani 3:25 – Fidela.

^[13]„Să declare dreptatea lui în acest timp; ca el să fie just şi justificatorul celui ce crede în Isus.” – Romani 3:26 – Fidela.

^[14]Autorul face referire la Ezechiel 28:14 care spune: „Tu eşti heruvimul uns care acoperă; şi eu te-am pus astfel; erai pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu; ai umblat în sus şi în jos prin mijlocul pietrelor de foc.” – Fidela (n.ed.).

^[15]„Din neamul Lui suntem şi noi.” - EDCR (n.ed.).

^[16]„Şi astfel va fi liber să nu onoreze pe tatăl şi pe mama lui. Astfel aţi făcut porunca lui Dumnezeu fără efect din cauza tradiţiei voastre.” - Matei 15:6, Fidela (n.ed.).