Introducere

Scopul final al studiului detaliat a oricărei cărţi a Bibliei este de a putea cuprinde întreaga carte dintr-o singură privire. Capitolul doi şi prima parte a celui de-al treilea din Romani ne-au arătat că toţi oamenii sunt în aceeaşi situaţie deplorabilă. După aceasta vine vestea bună în ultima parte a capitolului trei, în care harul fără plată al lui Dumnezeu este descoperit în Hristos, mântuitorul păcătoşilor. Iar acum, în capitolul patru, găsim argumentaţia finală privind îndreptăţirea prin credinţă.

Binecuvântarea lui Avraam – Romani 4:1-12

¹Ce vom zice deci că a căpătat Avraam, strămoşul nostru după trup? ²Dacă Avraam a fost îndreptăţit prin fapte, are temei de laudă, dar nu înaintea lui Dumnezeu. ³Căci ce zice Scriptura? Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca dreptate. ⁴Celui ce lucrează, plata cuvenită nu i se socoteşte ca har, ci ca ceva datorat; ⁵pe când celui ce nu lucrează, dar care se încrede în Cel care-l îndreptăţeşte pe cel nelegiuit, credinţa lui i se socoteşte ca dreptate. ⁶Tot astfel şi David vorbeşte de fericirea omului căruia Dumnezeu îi socoteşte dreptatea fără fapte: ⁷Ferice de aceia ale căror fărădelegi au fost iertate şi ale căror păcate au fost acoperite! ⁸Ferice de omul căruia nu-i pune Domnul la socoteală păcatul! ⁹Fericirea aceasta este numai pentru cei circumcişi sau şi pentru cei necircumcişi? Căci zicem că lui Avraam credinţa i-a fost socotită ca dreptate. ¹⁰Dar cum i-a fost socotită? Pe când era circumcis sau pe când era necircumcis? Nu când era circumcis, ci când era necircumcis. ¹¹Apoi a primit semnul circumciziei, ca pecete a dreptăţii căpătate prin credinţă pe când era încă necircumcis, ca să fie atât tatăl tuturor celor care cred fără a fi circumcişi – şi să li se socotească şi lor o astfel de dreptate – ¹²cât şi tatăl celor circumcişi, adică al celor care nu numai că sunt circumcişi, ci şi calcă pe urmele credinţei pe care o avea tatăl nostru Avraam când nu era circumcis.

„În ce priveşte carnea”^[1]

În ce priveşte carnea, Avraam nu a fost tatăl sau strămoşul tuturor celor cărora Pavel le-a adresat epistola. Problema în discuţie este îndreptăţirea prin credinţă. Dacă acum se poate dovedi că nici chiar Avraam n-a primit neprihănirea prin carne, ci numai prin credinţă, atunci cazul va fi soluţionat.

Lauda nu-şi are locul

Dacă în planul de mântuire ar fi existat ceva ca neprihănire prin fapte, atunci s-ar putea găsi un loc şi pentru laudă. Căci dacă cineva poate fi mântuit prin fapte, atunci toţi oamenii pot fi; şi atunci, cei care au fost mântuiţi ar putea să se laude cu superioritatea lor faţă de alţii aflaţi în condiţii similare. Dar deja am învăţat că lauda este exclusă. „Dimpotrivă, Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca să le facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să le facă de ruşine pe cele tari. Dumnezeu a ales lucrurile umile ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba chiar lucrurile care nu sunt, ca să le nimicească pe cele ce sunt; aşa încât să nu se laude nimeni înaintea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 1:27-29)^[2].

Lauda în Dumnezeu şi lauda înaintea lui Dumnezeu

Dacă Avraam a fost îndreptăţit prin fapte, s-ar putea lăuda; iar dovada se găseşte în Scriptură: „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa i s-a socotit ca dreptate.”^[3] Omul poate fi îndreptăţit prin fapte atunci când se poate dovedi că nu a făcut nicio greşeală. În acest caz nu are deloc nevoie de credinţă; faptele lui vorbesc de la sine. Însă Avraam a fost îndreptăţit prin credinţă, şi de aceea este evident că el nu a fost îndreptăţit prin vreo faptă. Cel care este îndreptăţit numai prin faptele lui Dumnezeu se va lăuda numai cu acele fapte. Aceasta este lauda în Dumnezeu, ea fiind cu totul diferită de lauda înaintea lui Dumnezeu.

Pavel şi Iacov

Ajungând aici, aproape toţi citează cuvintele lui Iacov: „Avraam, părintele nostru, n-a fost el îndreptăţit prin fapte când l-a adus pe Isaac, fiul său, jertfă pe altar?” (Iacov 2:21). Din nefericire acest text este citat pentru a discredita cuvintele lui Pavel. Se pare că oamenii iau drept bun faptul că există o contradicţie^[4] între Pavel şi Iacov; şi în mod normal simpatia noastră înclină spre Iacov, deoarece oamenilor le place să creadă că există un oarecare merit în propriile lor fapte, iar ei îşi imaginează că aceasta este ceea ce Iacov învaţă. Într-adevăr, există unii oameni care susţin că Iacov a scris cu scopul de a corecta „ideile extremiste” ale lui Pavel legate de îndreptăţirea prin credinţă.

Am face foarte bine dacă am îndepărta asemenea idei prosteşti şi nelegiuite. Nimeni nu are dreptul să spere că va înţelege Scriptura atâta timp cât nu se apropie de aceasta cu convingerea fermă că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu”. Duhul Sfânt nu inspiră cândva cuvinte care mai târziu trebuie corectate.

Credinţa lucrează

Problema multora dintre cei care citesc cuvintele lui Iacov se datorează presupunerii lor că apostolul ar spune că Avraam a fost îndreptăţit prin propriile sale fapte ale credinţei. „După cum vezi, credinţa lucra împreună cu faptele lui.”^[5] Aceasta este întotdeauna pecetea credinţei vii, aşa cum arată apostolul. Şi tocmai aceasta vrea să spună apostolul Pavel. Ultimul verset al capitolului trei din Romani ne arată că prin credinţă întărim legea.

Mai mult, chiar termenul „îndreptăţire” arată că credinţa împlineşte cerinţele legii. Credinţa îl face pe om împlinitor al legii, căci aceasta este semnificaţia expresiei „îndreptăţire prin credinţă”. Astfel, în Iacov citim că faptele lui Avraam pur şi simplu au arătat desăvârşirea credinţei sale. „Astfel s-a împlinit Scriptura, care zice: Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca dreptate».” (Iacov 2:23). Prin urmare, apostolul Iacov predică aceeaşi îndreptăţire ca Pavel. Dacă n-ar fi aşa, unul sau altul, sau amândoi, ar fi discreditaţi ca apostoli. Îndreptăţirea prin credinţa care lucrează, este singurul fel de îndreptăţire cunoscut în Biblie.

Dar şi datorie

„Celui ce lucrează, plata cuvenită nu i se socoteşte ca har, ci ca ceva datorat.” Trebuie să ţinem minte mesajul pe care vrea să-l comunice apostolul. Subiectul este mijlocul prin care omul este îndreptăţit. Pentru cel ce lucrează cu scopul de a fi îndreptăţit, răsplata neprihănirii nu este un dar al harului, ci plata unei datorii. Adică, ar fi aşa dacă ar exista neprihănire prin fapte. În acest caz, omul ar veni la Domnul şi i-ar cere ceea ce-i datorează.

Însă nimeni nu-L poate pune sub obligaţie pe Domnul. „Cine  I-a dat ceva întâi, ca să primească înapoi de la El?” (Romani 11:35). Dacă cineva ar putea face ceva pentru Domnul, pentru care El să-i fie obligat, atunci nu ar mai fi adevărat faptul că toate lucrurile sunt de la El. Aceasta înseamnă că ideea de îndreptăţire prin fapte se opune adevărului că Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor. Şi reciproc, recunoaşterea lui Dumnezeu ca Creator constituie o confirmare a faptului că neprihănirea vine numai de la El.

Îndreptăţind pe păcătos

Dumnezeu îndreptăţeşte pe păcătoşi. Nimeni altcineva nu are ne­voie de îndreptăţire. Dar observaţi că El nu îndreptăţeşte păcatul. Aceasta ar însemna să numească răul bine şi să se contrazică singur. Dar El îndreptăţeşte sau face neprihăniţi pe cei păcătoşi, iar aceasta este exact ceea ce ei au nevoie. El îndreptăţeşte pe păcătosul care crede făcându-l un om nou în Hristos Isus, şi El poate face aceasta, fiind încă drept. A face un om nou în neprihănire este în perfectă armonie cu propriul Său caracter de Creator.

Nelucrând

„Pe când celui ce nu lucrează, dar care se încrede în Cel care-l îndreptăţeşte pe cel nelegiuit, credinţa lui i se socoteşte ca dreptate.” Nu uitaţi că subiectul analizat este îndreptăţirea. Atunci când apostolul vorbeşte despre cel ce nu lucrează, este evident că se referă la a nu lucra cu scopul de a fi îndreptăţit. Omul nu este făcut neprihănit prin fapte, dar omul neprihănit lucrează - însă întotdeauna prin credinţă. „Cel drept prin credinţă va trăi.” Credinţa este cea care îl face să continue să trăiască în neprihănire. Realitatea faptelor credinţei este mai clar prezentată în ultima parte a acestui capitol.

Descrierea binecuvântării

Binecuvântarea omului căruia Dumnezeu îi atribuie neprihănirea fără fapte este binecuvântarea^[6] păcatelor iertate şi a eliberării din pu­terea păcatului^[7]. Dumnezeu nu-l va acuza de păcat pe cel care trăieşte prin credinţă în Hristos, astfel încât faptele lui Hristos sunt faptele sale. „Astfel, după cum L-aţi primit pe Hristos Isus Domnul, în El să şi umblaţi (…) Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii, iar voi sunteţi făcuţi deplini în El.” (Coloseni 2:6, 9-10).

Binecuvântare pentru iudei şi neamuri

Această binecuvântare vine, deopotrivă, asupra celor circumcişi şi necircumcişi. Aici se repetă adevărul prezentat în capitolul trei, şi anume că nu este nicio deosebire în ceea ce priveşte îndreptăţirea. Avraam este tatăl poporului iudeu după carne, însă binecuvântarea a primit-o atunci când era necircumcis, la fel ca oricare altul dintre neamuri. De aceea el poate fi atât tatăl iudeilor, cât şi al neamurilor. Binecuvântarea sa a fost primită prin credinţă, şi de aceea „cei ce au credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios”. (Galateni 3:9).

Cum se primeşte binecuvântarea

Cu ceva timp în urmă am văzut că binecuvântarea a fost primită de Avraam prin Hristos^[8]. În alt loc apostolul Pavel ne spune că „Hristos ne-a răscumpărat de sub blestemul Legii făcându-Se blestem pentru noi – fiindcă este scris: Blestemat este oricine este atârnat pe lemn – pentru ca binecuvântarea lui Avraam să vină peste neamuri în Hristos Isus şi astfel să primim prin credinţă Duhul făgăduit.” (Galateni 3:13-14).

Indiferent ce i-ar fi fost făgăduit lui Avraam, totul este inclus în binecuvântarea descrisă de David. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său să ne binecuvânteze întorcându-ne pe fiecare dintre noi de la fărădelegile noastre. (Fapte 3:26). Crucea lui Hristos ne transmite nouă binecuvântarea lui Avraam. Prin urmare, binecuvântările sunt spirituale. Niciuna dintre binecuvântările făgăduite lui Avraam nu era doar materială. Iar aceasta arată, o dată în plus, că moştenirea făgăduită lui Avraam şi seminţei sale este numai pentru cei care sunt copii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus.

Circumcizia nu este nimic

Avantajul celor circumcişi era că lor le fusese încredinţat Cuvântul lui Dumnezeu; dar ei nu l-au primit prin circumcizie. Circumcizia nu era decât un semn; nu era lucrul în sine. Aceasta i-a fost dată lui Avraam ca un simbol al neprihănirii prin credinţă pe care el deja o avea. De aceea, circumcizia nu putea simboliza pentru nimeni nimic mai mult. Dacă cel circumcis nu avea neprihănirea, atunci circumcizia sa nu avea nicio semnificaţie. „Circumcizia nu înseamnă nimic şi lipsa circumciziei nu înseamnă nimic; importantă este păzirea poruncilor lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 7:19). Astfel Avraam a fost tatăl celor circumcişi, cu condiţia ca aceştia să nu fi fost doar circumcişi, ci să aibă neprihănirea prin credinţă, care reprezintă singurul lucru necesar.

Totul în Hristos

Vorbind despre Hristos, apostolul spune: „Toate făgăduinţele lui Dumnezeu sunt «da» în El; de aceea şi «amin»-ul pe care-l spunem noi prin El este spre slava lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 1:20). În afara lui Hristos nu există nicio făgăduinţă pentru om.

Moştenirea şi moştenitorii - Romani 4:13-15

¹³Într-adevăr, nu pe temeiul Legii li s-a dat lui Avraam sau seminţei lui făgăduinţa că vor moşteni lumea, ci pe temeiul dreptăţii care se capătă prin credinţă. ¹⁴Căci, dacă moştenitori sunt cei ce se bizuie pe Lege, credinţa este zădărnicită şi făgăduinţa este desfiinţată, ¹⁵pentru că Legea aduce mânie; şi unde nu este Lege, acolo nu este nici călcare de Lege.

Unde este făgăduinţa?

O întrebare firească care ar putea fi pusă citind versetul treisprezece este: Unde se găseşte făgăduinţa că Avraam şi sămânţa sa vor moşteni lumea? Mulţi cred că nu există nicio astfel de făgăduinţă în Vechiul Testament. Dar în această privinţă nu este nicio îndoială, deoarece apostolul spune că există o astfel de făgăduinţă. Dacă noi nu am găsit-o, aceasta este din cauză că am citit Vechiul Testament prea superficial sau cu mintea întunecată de prejudecăţi. Dacă luăm în considerare contextul, nu vom avea nicio problemă să găsim făgăduinţa.

Despre ce vorbeşte apostolul în context? Despre o moştenire care se capătă prin neprihănirea credinţei şi, de asemenea, despre faptul că circumcizia i-a fost dată lui Avraam ca o pecete a acestei neprihăniri pe care el a avut-o prin credinţă, şi prin urmare ca o pecete a moştenirii ce trebuia să fie primită prin aceasta.

Unde se găseşte în Vechiul Testament raportul despre circumcizie şi a unei făgăduinţe legată de aceasta? În capitolul şaptesprezece din Geneza. Atunci acesta trebuie să fie locul în care să căutăm făgăduinţa potrivit căreia Avraam urma să fie moştenitorul lumii. Să ne întoarcem şi să citim:

„Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia, Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine. Ţie, şi seminţei tale după tine, îţi voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului în stăpânire veşnică; şi Eu voi fi Dumnezeul lor. (…) Să vă tăiaţi împrejur în carnea prepuţului vostru: şi acesta să fie semnul legământului dintre Mine şi voi.” (Gen. 17:7-8, 11).

Cititorul va spune de îndată: „Da; este clar că aici este o făgăduinţă; dar ceea ce căutăm  noi este făgăduinţa conform căreia Avraam şi sămânţa sa va moşteni pământul; şi pe aceasta n-o văd aici. Tot ceea ce văd este o făgăduinţă că ei vor moşteni ţara Canaanului.”

Însă datorită contextului din Romani, suntem sigur pe drumul cel bun şi vom vedea în curând că aceasta este cu adevărat făgăduinţa că Avraam şi sămânţa lui vor moşteni lumea. Trebuie să studiem detaliile acestei promisiuni. În primul rând să observăm faptul că moştenirea promisă este o moştenire veşnică.

Însuşi Avraam urmează s-o aibă ca moştenire veşnică. Însă singurul mod în care atât Avraam cât şi sămânţa sa pot avea în posesiune veşnică o moştenire este prin deţinerea vieţii veşnice. Prin urmare vedem că în această făgăduinţă făcută lui Avraam avem asigurată viaţa veşnică în care să ne bucurăm de posesiune.

Aceasta reiese şi mai pregnant dacă avem în vedere că moştenirea este o moştenire a neprihănirii. „Într-adevăr, nu pe temeiul Legii li s-a dat lui Avraam sau seminţei lui făgăduinţa că vor moşteni lumea, ci pe temeiul dreptăţii care se capătă prin credinţă.” (Romani 4:13)^[9]. Tocmai acest lucru se găseşte în făgăduinţa înregistrată în capitolul şaptesprezece din Geneza. Căci acel legământ a fost sigilat prin circumcizie (vezi versetul 11), iar circumcizia era pecetea neprihănirii prin credinţă. (Vezi Romani 4:11).

Cineva ar putea spune că aceasta nu reiese din Vechiul Testament, şi de aceea nu putem  avea pretenţia ca evreii să fi înţeles; noi avem Noul Testament ca să ne lumineze. Este adevărat că studiind Vechiul Testament, Noul Testament ne este de mare ajutor, însă este la fel de adevărat că acesta nu conţine nicio nouă descoperire. Folosind doar Vechiul Testament se poate vedea că moştenirea promisă lui Avraam şi seminţei sale era numai cu condiţia neprihănirii prin credinţă.

Aceasta este concluzia care se desprinde în mod normal din faptul că moştenirea trebuie să fie o posesiune veşnică. Însă evreii ştiau foarte bine că viaţa veşnică aparţine numai celor drepţi. „Cel neprihănit nu se va clătina niciodată, dar cei răi nu vor locui în ţară.” (Proverbe 10:30). „Fiindcă cei răi vor fi nimiciţi, iar cei ce nădăjduiesc în Domnul vor stăpâni ţara.” (Psalmii 37:9). „Căci cei binecuvântaţi de Domnul stăpânesc ţara, dar cei blestemaţi de El sunt nimiciţi.” (Versetul 22).

Porunca a cincea sună astfel: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.” Păzirea poruncilor nu a făcut niciodată vreo diferenţă în ceea ce priveşte lungimea vieţii oamenilor în această lume. Însă moştenirea pe care Dumnezeu i-a făgăduit-o lui Avraam este una care va fi veşnică datorită neprihănirii posesorilor ei.

Făgăduinţa şi învierea

Un alt aspect al făgăduinţei îl găsim, dacă citim cu atenţie, în Geneza. Făgăduinţa era pentru Avraam şi sămânţa sa. Însă Ştefan a declarat ca fiind un lucru bine cunoscut că Avraam nu a avut din ţara promisă nici măcar cât să pună piciorul. (Fapte 7:5)^[10]. Putem învăţa acest lucru din raportul Vechiului Testament, deoarece ni se spune că el a trebuit să cumpere de la canaaniţi, pe care Dumnezeu făgăduise să-i alunge, o palmă de pământ în care să-şi îngroape soţia. Iar în ceea ce-i priveşte pe descendenţii săi direcţi, ştim că ei au trăit în corturi, rătăcind din loc în loc, şi că Iacov a murit în ţara Egiptului.

Mai mult decât atât, citim cuvintele lui David, a cărui domnie a constituit apogeul prosperităţii copiilor lui Israel în ţara Canaanului: „Ascultă-mi rugăciunea, Doamne, şi pleacă-ţi urechea la strigătele mele! Nu tăcea în faţa lacrimilor mele! Căci sunt un străin înaintea Ta, un pribeag, ca toţi părinţii mei” (Psalmii 39:12). Vezi, de asemenea, rugăciunea înălţată cu ocazia consacrării darurilor pentru templu, când Solomon a fost ales împărat. (1 Cronici 29:15).

În plus – şi aceasta este cea mai importantă dintre toate – avem cuvintele lui Dumnezeu adresate lui Avraam atunci când i-a făcut făgăduinţa. După ce i-a spus că îi va da ţara Canaanului lui şi seminţei sale, Domnul a spus că sămânţa sa va fi mai întâi roabă în ţară străină. „Eu sunt Domnul, care te-am scos din Ur din Haldea, ca să-ţi dau în stăpânire ţara aceasta. (…) Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat după o bătrâneţe fericită. În al patrulea neam, ea se va întoarce aici.” (Geneza 15:7, 13-16). Vedem astfel că lui Avraam i s-a spus foarte clar că va muri înainte ca el să intre în posesia ţării şi că vor mai trece cel puţin patru sute de ani până când sămânţa sa o va putea moşteni.

Însă Avraam a murit în credinţă şi la fel sămânţa lui. (Vezi Evrei 11:13)^[11]. „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi primit lucrurile făgăduite; doar le-au văzut de departe, le-au salutat şi au mărturisit că sunt străini şi călători pe pământ.” Ei au murit în credinţă deoarece ştiau că Dumnezeu nu poate minţi. Însă deoarece făgăduinţa lui Dumnezeu trebuie să se împlinească, iar ei nu au primit în această viaţă moştenirea făgăduită, suntem obligaţi să ajungem la concluzia că ea nu poate fi obţinută decât prin învierea morţilor.

Aceasta a fost speranţa care i-a susţinut pe israeliţii credincioşi. Avraam a avut credinţă să-l ofere pe Isaac pe altar, deoarece credinţa sa era în puterea lui Dumnezeu de a învia morţii. Pe când Pavel era un întemniţat din cauza „nădejdii în învierea morţilor” (Fapte 23:6), el a spus: „Şi acum sunt dat în judecată pentru nădejdea făgăduinţei pe care a făcut-o Dumnezeu părinţilor noştri şi pe care cele douăsprezece seminţii ale noastre, slujind cu râvnă lui Dumnezeu zi şi noapte, nădăjduiesc să o vadă împlinită. Pentru această nădejde, o, rege, sunt învinuit eu de iudei! De ce vi se pare de necrezut că Dumnezeu învie morţii?” (Fapte 26:6-8).

Învierea lui Isus Hristos este garanţia şi siguranţa învierii celor care cred în El. (Vezi 1 Corinteni 15:13-20). Apostolii „vesteau învierea din morţi în Isus”. (Fapte 4:2). Iar unul dintre ei spune spre folosul nostru: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire nepieritoare, care e neîntinată şi nici nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremea de pe urmă.” (1 Pet. 1:3-5).

Şi după aceea adaugă că această credinţă este încercată pentru ca „să aibă ca urmare  lauda, slava şi cinstea când Se va arăta Isus Hristos”. Astfel ajungem la concluzia acestei demonstraţii, anume că făgăduinţa făcută lui Avraam şi seminţei sale că vor fi moştenitorii lumii este făgăduinţa venirii lui Hristos.

Apostolul Petru spune că este nevoie să ne reamintească cuvintele care au fost rostite de sfinţii profeţi deoarece „în zilele din urmă vor veni batjocoritori puşi pe batjocură, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: «Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate au rămas aşa cum erau de la începutul creaţiei!»” Prin urmare aceştia nu cred deloc în făgăduinţă.

Însă raţionamentul lor nu este corect, „căci înadins trec cu vederea faptul că, în vechime, erau ceruri şi un pământ care a fost scos din apă şi cu ajutorul apei prin Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvânt prin care lumea de atunci a pierit înecată de apă. Iar cerul şi pământul de acum sunt păzite prin acelaşi Cuvânt, fiind păstrate pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi”. (2 Petru 3:5-7).

Observaţi că făgăduinţa nu este legată numai de părinţi, ci ea se referă la întregul pământ. Argumentul batjocoritorilor este că de când părinţii au adormit toate lucrurile continuă să existe ca la începutul creaţiunii. Dar apostolul arată că atunci când spun asta ei îşi închid ochii în faţa faptului că acelaşi Cuvânt care la început a făcut cerurile şi pământul a distrus şi pământul prin potop. Tot aşa, pământul este păstrat acum prin acelaşi Cuvânt pentru ziua judecăţii şi a pieirii oamenilor nelegiuiţi, când acesta va fi distrus prin foc. „Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui dreptatea.” (2 Petru 3:13).

După care făgăduinţă?

După făgăduinţa făcută părinţilor, potrivit căreia Avraam şi sămânţa sa vor moşteni pământul. A trecut mult timp, după măsura oamenilor, de când a fost făcută făgăduinţa, însă „Domnul nu zăboveşte în împlinirea făgăduinţei Lui”. Nu a trecut atât de mult timp încât El s-o fi uitat; căci „la Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi”. Motivul pentru care El a aşteptat atât de mult este că El doreşte ca nimeni să nu piară în focul care va înnoi pământul, ci doreşte ca toţi oamenii să se pocăiască.

Descoperim astfel că suntem la fel de interesaţi ca Avraam de făgăduinţa făcută lui. Această făgăduinţă este încă disponibilă pentru a fi acceptată de oricine. Ea include nu mai puţin decât viaţa veşnică a neprihănirii pe pământul făcut nou ca la început. Nădejdea făgăduinţei lui Dumnezeu, dată părinţilor, era nădejdea venirii Domnului pentru a învia morţii cu scopul de a le dărui astfel moştenirea.

Hristos a fost odată aici, pe acest pământ, dar atunci nu a avut parte de moştenire mai mult decât a avut Avraam. El nu a avut unde-şi pune capul. Dumnezeu îşi trimite acum Duhul Sfânt pentru a sigila pe credincioşi pentru moştenire, exact aşa cum a făcut cu Avraam; şi când toţi cei credincioşi vor fi sigilaţi de Duhul Sfânt El va trimite „pe Cel dinainte rânduit pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească până la vremea restaurării tuturor lucrurilor, despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi profeţi din vremuri străvechi!” (Fapte 3:20-21).

Am aflat ce a găsit Avraam şi cum a găsit el aceasta. În acelaşi timp am aflat ce ne-a făgăduit Dumnezeu nouă şi, de asemenea, lui Avraam, dacă credem Cuvântul Său. Dumnezeu nu a făgăduit nimic mai puţin – fiecărui om care crede în El – decât libertatea lumii. Nu este un lucru arbitrar. Dumnezeu nu a spus că dacă credem anumite declaraţii şi doctrine, El ne va da în schimb o moştenire veşnică. Moştenirea aceasta este a neprihănirii; şi deoarece credinţa înseamnă primirea vieţii lui Hristos în inimă, împreună cu neprihănirea lui Dumnezeu, este evident faptul că nu există nicio altă cale de a primi moştenirea. Acest lucru este mai clar explicat de o declaraţie aflată în ultima secţiune, care nu a fost menţionată, anume că „legea lucrează furie”. (Romani 4:15, Fidela).

De aceea, oricine se gândeşte să obţină neprihănirea prin lege îşi pune încrederea în ceea ce îl va distruge. Dumnezeu a făgăduit că va da pământul tuturor celor care-l acceptă conform condiţiilor Sale, adică să accepte odată cu acesta şi neprihănirea care îl însoţeşte, deoarece neprihănirea este caracteristica acestui pământ. Neprihănirea va „locui” aici. Dar această neprihănire poate fi găsită numai în viaţa lui Dumnezeu, care este manifestată în Hristos.

Însă omul care crede că poate obţine prin el însuşi neprihănirea din lege, de fapt, încearcă să-şi pună propria neprihănire în locul neprihănirii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, el încearcă să obţină în mod fraudulos pământul. De aceea, când se înfăţişează la judecată pentru a-şi dovedi dreptul de proprietate asupra pământului se descoperă că există o acuzaţie împotriva lui; iar el găseşte „mânie” în loc de binecuvântare. „Unde nu este Lege, acolo nu este nici călcare de Lege”, însă legea este pretutindeni, şi în consecinţă şi călcarea de lege. Toţi au păcătuit, astfel că moştenirea nu poate fi obţinută prin lege.

Fantastica bucurie de a crede făgăduinţa – Romani 4:16-25

¹⁶De aceea este prin credinţă, ca să fie prin har şi pentru ca făgăduinţa să fie întărită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru cei care se bizuie pe Lege, ci şi pentru cei care au credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor, ¹⁷după cum este scris: Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri. El este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care aduce la viaţă pe cei morţi şi care cheamă la fiinţă cele ce nu sunt. ¹⁸Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut şi, astfel, a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: Aşa va fi sămânţa ta. ¹⁹Şi n-a slăbit în credinţă când s-a uitat la trupul său, care era aproape mort (căci avea cam o sută de ani), şi la pântecele fără viaţă al Sarei. ²⁰El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci s-a întărit prin credinţă, dându-I slavă lui Dumnezeu ²¹şi fiind deplin încredinţat că ce făgăduieşte, El poate să şi împlinească. ²²De aceea, credinţa i s-a socotit ca dreptate. ²³Însă nu numai pentru el este scris că i s-a socotit (ca dreptate), ²⁴ci este scris şi pentru noi, cărora ne va fi de asemenea socotită ca dreptate, anume celor ce se încred în Cel ce L-a înviat din morţi pe Isus, Domnul nostru, ²⁵care a fost dat la moarte pentru abaterile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră.

Asigurată pentru toţi

Deoarece moştenirea se capătă prin neprihănirea credinţei, este la fel de sigură pentru toţi şi la fel de disponibilă tuturor^[12]. Credinţa dă fiecăruia o şansă egală, deoarece este la fel de uşor pentru oricine să aibă credinţă. Dumnezeu a dat fiecărui om o măsură de credinţă şi tuturor aceeaşi măsură, căci măsura harului este măsura credinţei şi „fiecăruia dintre noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos”. (Efeseni 4:7). Hristos este dat fiecărui om fără rezerve. (Evrei 2:9). Prin urmare, deoarece aceeaşi măsură de credinţă şi har este dată tuturor oamenilor, toţi au aceeaşi şansă de a obţine moştenirea.

Isus este garantul

Credinţa face sigură făgăduinţa pentru întreaga sămânţă, căci ea are ca singură ţintă pe Hristos, iar El este garantul făgăduinţelor lui Dumnezeu. (2 Corinteni 1:20). Citim, de asemenea, despre jurământul lui Dumnezeu, prin care Isus a fost făcut mare preot, şi astfel „în aceeaşi măsură Isus S-a făcut garantul unui legământ mai bun”. (Evrei 7:22). Însă Isus nu a fost dat pentru o anumită clasă de oameni, ci pentru toţi fără deosebire. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3:16). Isus prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea pentru fiecare om. (Evrei 2:9). El spune: „Pe cel ce vine la Mine nicidecum nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6:37). Hristos locuieşte în inimă prin credinţă. (Efeseni 3:17). Prin urmare, deoarece Hristos este garantul făgăduinţei, aceasta trebuie să fie sigură pentru toţi cei care cred.

Jurământul lui Dumnezeu

Pentru unii ar putea părea puţin cam exagerat să spui că jurământul prin care Isus a fost făcut preot constituie garanţia făgăduinţei date lui Avraam. Însă un scurt studiu va permite oricui să vadă că nu poate fi altfel. În capitolul şase din Evrei citim:

„Dumnezeu, când i-a făcut lui Avraam făgăduinţa, fiindcă nu putea să jure pe cineva mai mare, a jurat pe Sine şi a zis: Te voi binecuvânta negreşit şi te voi înmulţi foarte mult. (…) Dumnezeu, fiindcă voia să demonstreze cu prisosinţă moştenitorilor făgăduinţei caracterul nestrămutat al hotărârii Lui, a intervenit cu un jurământ, pentru ca, prin două lucruri nestrămutate, în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne stă înainte, pe care o avem ca ancoră a sufletului, neclintită şi fermă, care pătrunde dincolo de catapeteasmă, unde a intrat Isus pentru noi, ca înainte-mergător, după ce a devenit Mare-Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.” (Evrei 6:13, 17-20)^[13].

Totul este pentru noi

De ce a confirmat Dumnezeu făgăduinţa Sa către Avraam printr-un jurământ? Pentru ca noi să avem o puternică îmbărbătare. Nu a făcut-o pentru Avraam, căci Avraam a crezut cu adevărat fără jurământ. Credinţa sa s-a dovedit desăvârşită înainte să fie făcut jurământul. Acesta a fost făcut numai pentru noi.

Când ne dă acest jurământ o puternică îmbărbătare? Atunci când căutăm adăpost la Hristos ca preot în sfânta sfintelor. Dincolo de perdea el slujeşte ca mare preot; şi jurământul lui Dumnezeu este cel care ne dă curaj să credem că preoţia Sa ne va mântui. Astfel, mângâierea noastră vine de la preoţia lui Hristos şi, deci, de la jurământul care L-a făcut pe El preot.

Prin urmare, jurământul lui Dumnezeu făcut lui Avraam era identic cu jurământul care L-a făcut pe Hristos mare preot. Aceasta arată mai clar că făgăduinţa lui Dumnezeu faţă de Avraam este la fel de întinsă ca evanghelia lui Hristos. Şi astfel textul nostru, referindu-se la neprihănirea care i-a fost acordată lui Avraam, spune: „Însă nu numai pentru el este scris că i s-a socotit (ca dreptate), ci este scris şi pentru noi, cărora ne va fi de asemenea socotită ca dreptate, anume celor ce se încred în Cel ce L-a înviat din morţi pe Isus, Domnul nostru.”^[14]

Puterea Cuvântului lui Dumnezeu

Dumnezeu „care cheamă la fiinţă cele ce nu sunt”^[15]. Uneori oamenii fac acelaşi lucru, însă în scurt timp noi ne pierdem încrederea în ei. Când oamenii vorbesc despre lucruri care nu sunt ca şi cum ar fi, nu putem să descriem această atitudine decât într-un singur fel. Este o minciună. Însă Dumnezeu cheamă lucrurile care nu se văd ca şi cum ar fi, şi acesta este adevărul. Care este deosebirea? Pur şi simplu aceasta: Cuvântul omului n-are nicio putere să creeze un lucru atunci când el nu există. El ar putea spune că o face, dar aceasta nu înseamnă că este adevărat. Însă când Dumnezeu cheamă un lucru, lucrul respectiv este chiar în cuvântul care îl numeşte. El vorbeşte şi se face. Prin această putere a lui Dumnezeu, Avraam a fost făcut tatăl multor neamuri, chiar şi al nostru, dacă credem că Isus a murit şi a înviat din nou.

Înviind morţii

Prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu, care poate vorbi despre acele lucruri care sunt ca şi cum ar fi, şi aceasta să fie adevărat, sunt înviaţi morţii. Cuvântul Lui îi face vii. Credinţa lui Avraam în învierea morţilor a fost cea care a făcut din el tatăl multor neamuri. Jurământul lui Dumnezeu către Avraam a fost făcut cu ocazia oferirii lui Isaac ca jertfă. (Geneza 22:15-18). Şi „prin credinţă l-a adus Avraam pe Isaac jertfă, când a fost pus la încercare; el, care primise făgăduinţele, se pregătea să-l aducă jertfă pe singurul său fiu, despre care se spusese: În Isaac sămânţa ta va avea un nume. Socotea că Dumnezeu poate să-l învie şi din morţi, drept care l-a primit înapoi ca înviat din morţi.” (Evrei 11:17-19).

Neprihănirea şi învierea lui Isus

Neprihănirea atribuită lui Avraam ne va fi şi nouă atribuită dacă credem în Cel care L-a înviat pe Isus, Domnul nostru, din morţi. Prin urmare, rezultă că neprihănirea i-a fost acordată lui Avraam datorită credinţei sale în învierea morţilor, care are loc numai prin Isus. (Fapte 4:2). Aceasta au predicat apostolii – făgăduinţa făcută părinţilor. Puterea prin care un om este făcut neprihănit este puterea învierii. (Vezi Filipeni 3:9-11). Această putere a învierii, care lucrează neprihănirea în om, îi dă acestuia siguranţă în ceea ce priveşte învierea la viaţa veşnică, ce va avea loc la sfârşit şi prin care îşi ia în stăpânire moştenirea.

Nefiind slab în credinţă

Anumite traduceri ale versetului din Romani 4:19 redau ideea: „Fără a fi slăbit în credinţă, el şi-a considerat trupul ca mort.” Adică, după ce Dumnezeu i-a făcut făgăduinţa, conştientizarea deplină a slăbiciunii sale, şi a tuturor dificultăţilor şi a obstacolelor imposibil de trecut aflate în calea sa, nu au putut să-i slăbească credinţa. Nimic nu-I este imposibil lui Dumnezeu şi pentru El nu există nicio dificultate. Ori de câte ori cineva este înclinat să se îndoiască de posibilitatea mântuirii sale, să se oprească şi să se gândească că Dumnezeu a făcut lumea prin Cuvântul Său, că El învie morţii şi că prin aceeaşi putere Dumnezeu îl va mântui – dacă el vrea aceasta. A te îndoi de făgăduinţa lui Dumnezeu de a ne elibera de tot răul înseamnă a te îndoi de faptul că El a creat toate lucrurile prin Cuvântul Său şi că poate învia morţii.

 

^[1]„Aşadar, ce vom spune că a găsit Avraam, tatăl nostru, în ce priveşte carnea?” – Romani 4:1 – Fidela.

^[2]„Dar Dumnezeu a ales lucrurile prosteşti ale lumii ca să facă de ruşine pe cei înţelepţi; şi Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari.

Şi lucrurile josnice ale lumii şi cele dispreţuite, Dumnezeu le-a ales; şi cele care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; Aşa ca nicio carne să nu se laude înaintea lui.” – 1 Corinteni 1:27-29 – Fidela.

^[3]Galateni 3:6, EDCR, citând Geneza 15:6 (n.ed.).

^[4]În timp ce autorul vorbeşte despre cei care se folosesc de Iacov pentru a slăbi influenţa afirmaţiilor lui Pavel, nu trebuie să excludem în acest context pe cei care resping declaraţia lui Iacov pentru că se simt inconfortabili din cauza acesteia. Putem aminti aici pe Martin Luther pentru care scrierea lui Iacov era „o epistolă de paie” (vezi Lecture at Wittenberg, 35:362), sugerând ca ea să fie scoasă din şcoală (Lecture at Wittenberg, 54:424) (n.ed.).

^[5]„Vezi cum credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi prin fapte, credinţa a fost desăvârşită?” – Iacov 2:22

^[6]Cititorul este rugat să-şi amintească promisiunea primită de Avraam atunci când a fost chemat să plece spre o ţară pe care Domnul urma să i-o arate: „Toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în tine.” (Geneza 12:3). Pavel ne arată că prin aceste cuvinte Dumnezeu i-a predicat lui Avraam evanghelia („Şi scriptura, prevăzând că Dumnezeu îi va declara drepţi prin credinţă pe păgâni, i-a predicat mai înainte lui Avraam evanghelia, spunând: În tine toate naţiunile vor fi binecuvântate.” - Galateni 3:8, Fidela), iar Petru ne spune că aceste cuvinte sunt un legământ în care este promisă binecuvântarea îndepărtării fiecăruia de la păcatele sale, prin Hristos: „Voi sunteţi copiii profeţilor şi ai legământului pe care Dumnezeu l-a făcut cu părinţii noştri, spunând lui Avraam: Şi în sămânţa ta vor fi binecuvântate toate familiile pământului. Mai întâi, înviind pe Fiul său Isus, Dumnezeu l-a trimis la voi să vă binecuvânteze, în întoarcerea fiecăruia dintre voi de la nelegiuirile sale.” (Fapte 3:25-26, Fidela) (n.ed.).

^[7]„Binecuvântaţi sunt aceia ale căror nelegiuiri sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite. Binecuvântat este omul căruia Domnul nu îi va imputa păcatul.” – Romani 4:7-8

^[8]Cititorul să ia în considerare Galateni 3:14, 16, 29 pentru a vedea relaţia dintre Domnul Hristos şi binecuvântarea lui Avraam (n.ed.).

^[9]„Fiindcă promisiunea că el va fi moştenitor al lumii nu era dată lui Avraam sau seminţei sale prin lege, ci prin dreptatea credinţei.” – Romani 4:13 – Fidela.

^[10]„Dar nu i-a dat moştenire în ea, nici cât să îşi pună piciorul jos.” – Fapte 7:5 – Fidela.

^[11]„Toţi aceştia au murit în credinţă, fără să fi primit lucrurile promisiunilor, ci, văzându-le de departe, au şi fost convinşi despre ele, le-au şi îmbrăţişat şi au mărturisit că erau străini şi locuitori temporari pe pământ. Fiindcă toţi cei ce spun astfel de lucruri, arată clar că ei caută o patrie. Şi, într-adevăr, dacă şi-ar fi amintit de patria aceea de unde au ieşit, ar fi avut ocazia să se întoarcă. Dar acum, ei doresc o patrie mai bună, care este cerească; de aceea Dumnezeu nu se ruşinează să fie numit Dumnezeul lor; fiindcă le-a pregătit o cetate.” – Evrei 11:13-16 – Fidela.

^[12]„Din această cauză este din credinţă, ca să fie conform harului; pentru ca promisiunea să fie sigură întregii seminţe; nu numai celei ce este din lege, dar şi celei ce este din credinţa lui Avraam, care este tatăl nostru al tuturor.” – Romani 4:16 – Fidela.

^[13]„Fiindcă Dumnezeu, când a promis lui Avraam, deoarece nu a putut să jure pe niciunul mai mare, a jurat pe sine însuşi (…) Dumnezeu, cu atât mai mult voind să arate moştenitorilor promisiunii neschimbarea sfatului său, l-a confirmat printr-un jurământ, Pentru ca, prin două lucruri de neschimbat, în care este imposibil pentru Dumnezeu să mintă, să avem o mângâiere tare, noi, care am fugit la locul de scăpare ca să apucăm speranţa pusă înaintea noastră; Speranţa pe care o avem ca pe o ancoră a sufletului, deopotrivă sigură şi neclintită şi care intră până dincolo de perdea, Unde înainte-mergătorul a intrat pentru noi, adică Isus, făcut mare preot pentru totdeauna după rânduiala lui Melchisedec.” – Evrei 6:13, 17-20

^[14]„Dar nu numai pentru el a fost scris că i s-a atribuit; Ci şi pentru noi, cărora ni se va atribui, dacă credem în cel ce a înviat dintre morţi pe Isus Domnul nostru.” – Romani 4:23-24  – Fidela.

^[15]„cheamă cele ce nu sunt ca şi cum ar fi.” – Romani 4:17 – Fidela.