Capitolul patru s-a ocupat de cazul lui Avraam ca o reprezentare a neprihănirii prin credinţă. Credinţa care i-a fost atribuită lui, credinţa în moartea şi învierea lui Hristos, ne va aduce aceeaşi neprihănire şi ne va face moştenitori împreună cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Dar capitolul patru constituie de fapt o paranteză, prezentând un exemplu, astfel că al cincilea începe acolo unde se termină capitolul trei:
1Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. 2Prin El, prin credinţă, am căpătat intrarea în acest har în care ne aflăm şi ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. 3Ba mai mult, ne lăudăm şi în necazuri, căci ştim că necazul aduce răbdare, 4răbdarea formează un caracter încercat, iar acesta aduce nădejde. 5Iar nădejdea aceasta nu dezamăgeşte, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat. 6Pe când eram noi încă slabi, Hristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi. 7Într-adevăr, pentru un om drept cu greu ar muri cineva, însă pentru un om bun poate că s-ar încumeta cineva să moară. 8Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când noi încă eram păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. 9Deci cu atât mai mult acum, când am fost îndreptăţiţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. 10Căci dacă, vrăjmaşi fiind, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu cât mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui. 11Şi nu doar atât, dar ne şi lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea.
Credinţa lucrează adevărata neprihănire
Primul verset al capitolului cinci începe cu „deci”. Cuvântul arată că ceea ce urmează este concluzia firească a celor prezentate mai înainte. Ce se găseşte mai înainte? Ni se spune ce a câştigat Avraam prin credinţă. El a câştigat neprihănirea prin credinţă, însă aceasta s-a realizat prin credinţa în făgăduinţa că va avea un fiu. Acel fiu era copilul credinţei. Dar aceeaşi credinţă care a făcut posibilă naşterea lui Isaac, i-a adus lui Avraam şi neprihănirea. Şi acelaşi lucru ne va fi atribuit şi nouă dacă avem aceeaşi credinţă. Prin urmare, ni se spune că neprihănirea prin credinţă este la fel de reală ca fiul care i s-a născut lui Avraam prin credinţă. Neprihănirea prin credinţă nu este un mit.
Ce este pacea?
Majoritatea oamenilor cred că aceasta este un fel de extaz. Ei cred că pacea cu Dumnezeu înseamnă un sentiment ceresc de nedescris; şi astfel ei caută întotdeauna acel sentiment extatic ca dovadă că sunt acceptaţi de Dumnezeu.
Însă pacea cu Dumnezeu înseamnă acelaşi lucru ca atunci când se referă la oameni: ea înseamnă, pur şi simplu, absenţa războiului. Ca păcătoşi noi suntem duşmanii lui Dumnezeu. El nu este duşmanul nostru, însă noi luptăm împotriva Lui. Atunci cum putem avea pace cu El? Pur şi simplu încetând lupta şi punând armele jos. Putem avea pacea oricând suntem dispuşi să încetăm lupta.
„Pace cu Dumnezeu”
Observaţi că atunci când avem pace cu Dumnezeu nu suntem doar în pace cu El, ci avem pacea Lui. Această pace a fost lăsată pe pământ pentru oameni; căci Domnul a spus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea.” (Ioan 14:27). El ne-a dat-o nouă. Deci ea este deja a noastră. Întotdeauna a fost a noastră. Singură problemă a fost că nu am crezut acest lucru. De îndată ce credem cuvintele lui Hristos avem cu adevărat pacea pe care El ne-a dat-o. Şi aceasta este pacea cu Dumnezeu, deoarece găsim pacea în Hristos, iar Hristos locuieşte în sânul Tatălui. (Ioan 1:18).
Pace şi neprihănire
„Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta.” (Psalmii 119:165). „O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu, şi fericirea ta ca valurile mării.” (Isaia 48:18). Neprihănirea este pace, deoarece starea noastră de război cu Dumnezeu se datora păcatelor pe care le iubeam. Viaţa lui Dumnezeu este neprihănire şi El este Dumnezeul păcii. Deoarece vrăjmăşia o constituie mintea carnală şi faptele rele produse de aceasta, pacea trebuie să fie opusul, adică neprihănire. Astfel, fiind „îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu”, constituie pur şi simplu o declaraţie a unui adevăr evident. Neprihănirea pe care o avem prin credinţă poartă cu ea pacea. Cele două nu pot fi separate.
Pacea şi sentimentul
Se pune întrebarea: „Poate avea cineva pace cu Dumnezeu şi să nu simtă pacea?” Ce spune Scriptura? „Fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu.” Ce aduce pacea? Credinţa. Dar credinţa nu este un sentiment. Dacă ar trebui să existe un anumit sentiment care să însoţească pacea, atunci dacă nu am avea acel sentiment am şti că nu suntem îndreptăţiţi; şi atunci îndreptăţirea ar depinde de sentiment şi nu de credinţă. Versetele care urmează ne arată că putem avea pace în necazuri ca atunci când toate lucrurile merg bine.
Bucurie în necazuri
Aceasta nu înseamnă că trebuie să căutăm să fim martiri, aşa cum au făcut unii în primele secole. Însă înseamnă, aşa cum se spune, că în mijlocul necazurilor pacea şi bucuria noastră rămân la fel. Aşa trebuie să se întâmple cu pacea care vine prin credinţă. Pacea care depinde de sentiment va disparea de îndată ce vom începe să avem necazuri. Însă nimic nu poate afecta pacea care vine prin credinţă. „Toate acestea vi le-am spus ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16:33).
Necazul lucrează răbdare
Ce este răbdarea? Înseamnă îndurarea suferinţei. Rădăcina cuvântului „răbdare”[1] are sensul de suferinţă. Ne dăm seama de acest lucru şi prin faptul că persoana care este bolnavă se numeşte „pacient”. Adică el este suferind. Oamenii adesea îşi scuză irascibilitatea spunând că au atât de multe de îndurat. Ei îşi închipuie că ar fi răbdători dacă nu ar trebui să sufere atât de mult. Nu, ei nu ar fi răbdători. Nu poate exista răbdare acolo unde nu există suferinţă. Necazurile nu distrug răbdarea, ci o dezvoltă. Când necazul pare să distrugă răbdarea cuiva, aceasta arată numai că persoana respectivă nu avea deloc răbdare.
Când lucrează?
Versetul spune că necazurile lucrează răbdare. Cu toate acestea sunt mulţi cei care devin din ce în ce mai iritabili pe măsură ce au tot mai multe necazuri. Lor nu le aduc răbdare. De ce nu? Pur şi simplu pentru că ei nu sunt în starea descrisă de apostol. Numai pentru cei care sunt îndreptăţiţi prin credinţă necazurile lucrează răbdare. În afara credinţei în Dumnezeu nimic altceva nu poate face pe cineva să aibă o răbdare desăvârşită în toate situaţiile.
Va funcţiona întotdeauna?
Da, în mod invariabil. „Ei bine – spune cineva – sunt sigur că oricine ar fi nerăbdător dacă ar avea atâtea necazuri câte am eu.” Întrebare: Ar fi Hristos nerăbdător dacă ar trebui să îndure toate necazurile tale? Nu a avut El de îndurat atâta şi chiar mai mult? Trebuie să recunoşti că a avut. A dat El dovadă de nerăbdare? „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc.” (Isaia 53:7). Deci, dacă ar fi în locul tău El ar fi răbdător. Atunci de ce nu Îl laşi în locul tău?
Credinţa Îl aduce pe Hristos în inimă, astfel încât El se identifică cu noi şi, prin urmare, poartă poverile. „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, şi El te va sprijini. El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit.” (Psalmii 55:22).
„Toată răbdare”
Nu există nicio limită pentru răbdarea care vine prin credinţa în Hristos. Aceasta este rugăciunea inspirată: „Fiind roditori în fiecare lucrare bună şi crescând în cunoaşterea lui Dumnezeu; Întăriţi cu toată puterea, conform glorioasei sale tării, spre toată răbdarea şi îndelunga răbdare cu bucurie.” (Coloseni 1:10-11, Fidela). Adică, putem fi atât de mult întăriţi prin slăvita putere prin care Hristos a îndurat suferinţa încât să avem toată răbdarea chiar dacă suferim mult timp, şi în toate acestea să ne putem bucura.
Răbdarea lucrează experienţă
În ce lucrează experienţă? Lucrează experienţă în pacea lui Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. Mulţi oameni confundă experienţa creştină cu mărturisirea de credinţă. Ei spun că au atâţia ani de „experienţă creştină” când este foarte posibil ca să nu fi experimentat niciodată cu adevărat binecuvântarea vieţii lui Hristos. Ei au făcut o declaraţie de credinţă, dar experienţa adevărată înseamnă manifestarea puterii vieţii lui Hristos. Când cineva are această experienţă, nu este dificil pentru el să spună ceva din experienţa sa atunci când se iveşte ocazia.
„Nu face de ruşine”
Speranţa nu face de ruşine. De ce? Deoarece dragostea lui Dumnezeu este turnată în inimile noastre. „Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, pentru ca, atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală şi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El!” (1 Ioan 2:28). „Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii.” (1 Ioan 4:17). Nu poate exista o zi mai grea decât ziua judecăţii. Prin urmare, cu siguranţă că aceia care atunci nu se vor ruşina şi nu se vor teme, au îndrăzneală acum. Iar cel care are îndrăzneală cu Dumnezeu în mod sigur nu trebuie să se teamă de om.
„Dragostea lui Dumnezeu”
Motivul pentru care nădejdea nu înşeală este că dragostea lui Dumnezeu este turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Observaţi că nu se spune dragostea pentru Dumnezeu, ci dragostea lui Dumnezeu. Ce este dragostea lui Dumnezeu? „Fiindcă aceasta este dragostea de Dumnezeu: Să ţinem poruncile lui şi poruncile lui nu sunt apăsătoare.” (1 Ioan 5:3, Fidela). Deci, Duhul Sfânt pune în inimile noastre ascultare faţă de legea lui Dumnezeu; şi aceasta ne dă îndrăzneală în ziua judecăţii şi în orice altă împrejurare. Păcatul este cel care-i face pe oameni să se teamă. Când păcatul este îndepărtat, atunci teama dispare. „Cel rău fuge fără să fie urmărit, dar cel neprihănit îndrăzneşte ca un leu tânăr.” (Proverbe 28:1).
„Hristos (…) a murit pentru cei nelegiuiţi”
„O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul acesta: Hristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoşi.” (1 Timotei 1:15). „Acesta îi primeşte pe păcătoşi.” (Luca 15:2). Este ciudat că oamenii vor îngădui o conştientizare a păcătoşeniei lor pentru a-i ţine departe de Domnul, când de fapt Hristos a venit cu singurul scop de a-i primi şi mântui. El poate să-i mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El. (Evrei 7:25), şi El spune că pe cei ce vor veni la El nu-i va izgoni afară. (Ioan 6:37).
„Fără putere”
Atunci când eram fără putere, Hristos a murit pentru cei nelegiuiţi. Adevărat, pentru că El a murit cu scopul de a ne da putere prin Duhul Sfânt. Dacă ar fi aşteptat ca să prindem ceva putere înainte ca să se dea pentru noi, am fi fost pierduţi. Când eram noi fără putere? Chiar acum; şi chiar acum Isus Hristos este descoperit răstignit printre noi. (Galateni 3:1). „Cu siguranţă, unul va spune: În Domnul am dreptate şi tărie.” (Isaia 45:24, Fidela).
Neprihănit sau bun
„Într-adevăr, pentru un om drept cu greu ar muri cineva, însă pentru un om bun poate că s-ar încumeta cineva să moară.” Traducerea noastră nu ne arată care este deosebirea dintre cele două cuvinte folosite aici. Omul neprihănit este omul corect, cel care este atent să dea fiecăruia ceea ce îi datorează. Omul bun este milostiv, cel care ne-a ajutat mult şi care face pentru noi mai mult decât am fi îndreptăţiţi să-i pretindem. Însă, indiferent cât de corect ar fi un om, integritatea şi caracterul său cu greu ar convinge pe cineva să moară pentru el. Cu toate acestea este posibil ca pentru un om de o mare bunătate să se găsească unii chiar să moară.
Cea mai mare dragoste
Aceasta este cea mai înaltă concepţie a oamenilor despre dragoste. Cineva îşi poate da viaţa pentru prietenii săi, „dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când noi încă eram păcătoşi”, şi deci vrăjmaşi Lui, „Hristos a murit pentru noi.”
„Căci dragostea lui Dumnezeu este mai mare
Decât măsura minţii omeneşti;
Şi inima Celui Veşnic
Este minunat de bună.”
„Împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său”
Dumnezeu nu este duşmanul nostru, dar noi suntem sau am fost duşmanii Lui. Prin urmare El nu trebuie să se împace cu noi, ci noi trebuie să ne împăcăm cu El. Şi chiar El, în bunătatea inimii Sale, ne împacă. Noi „suntem aduşi aproape prin sângele lui Cristos”. (Efeseni 2:13, Fidela). Cum aşa? Deoarece păcatul era cel care ne despărţea de El şi ne făcea vrăjmaşi; iar „sângele lui Isus (Hristos), Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat”. (1 Ioan 1:7). Fiind curăţaţi de păcat, în mod normal trebuie să fim împăcaţi cu Dumnezeu.
Darul vieţii
„Viaţa trupului este în sânge.” „Căci viaţa oricărui trup stă în sângele lui.” (Leviticul 17:11, 14). Prin faptul că Hristos şi-a vărsat sângele pentru noi, El şi-a dat viaţa pentru noi. Dar întrucât sângele este aplicat asupra noastră, pentru a ne curăţi de toate păcatele, El ne dă viaţa Sa. Prin urmare, dacă suntem răstigniţi împreună cu El, în moartea lui Hristos, noi primim viaţa Lui în locul vieţii noastre păcătoase pe care o ia asupra Sa. Păcatele noastre sunt îndepărtate prin credinţa în sângele Său, nu ca o decizie arbitrară, ci deoarece prin credinţă noi facem schimb de vieţi cu El, iar viaţa pe care o primim la schimb nu are păcat. Viaţa noastră păcătoasă este înghiţită de viaţa Sa nemărginită, deoarece viaţa Sa este atât de abundentă încât poate muri din cauza păcatelor noastre şi totuşi să învie pentru a ne da viaţă.
„Mântuiţi prin viaţa Lui”
Hristos nu a trecut prin chinurile morţii degeaba, şi nici nu ne-a dat viaţa Sa pentru a o lua înapoi. Când ne dă viaţa Sa, El doreşte ca noi să o păstrăm pentru totdeauna. Cum o obţinem? Prin credinţă. Cum o păstrăm? Prin aceeaşi credinţă. „Astfel, după cum L-aţi primit pe Hristos Isus Domnul, în El să şi umblaţi.” (Coloseni 2:6). Viaţa Sa nu are sfârşit, dar noi o putem pierde prin necredinţă.
Să ne amintim că nu avem viaţa aceasta în noi înşine, ci „această viaţă este în Fiul Său”. „Cine Îl are pe Fiul are viaţa; cine nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa.” (1 Ioan 5:11, 12). Păstrăm viaţa veşnică, păstrându-L pe Hristos. Însă este evident faptul că dacă am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea lui Hristos, dacă viaţa Sa ne-a fost dată pentru îndepărtarea păcatelor noastre, atunci cu atât mai mult vom fi mântuiţi prin acea viaţă deoarece El a înviat din morţi.
Oamenii spun uneori că pot crede că Dumnezeu le iartă păcatele, dar le este greu să creadă că El poate să-i ferească de păcat. Ei bine, dacă este vreo deosebire între acestea două, atunci cea din urmă este cea mai uşoară; căci iertarea păcatelor necesită moartea lui Hristos, pe când pentru salvarea din păcat este nevoie doar de viaţa Sa continuă.
Prin care viaţă suntem mântuiţi?
Prin viaţa lui Hristos, iar El nu are decât una. El este „acelaşi ieri şi azi şi în veci”. (Evrei 13:8). Prin viaţa Sa prezentă suntem noi mântuiţi, adică prin viaţa Sa în noi, în fiecare zi. Însă viaţa pe care El o trăieşte acum este aceeaşi viaţă pe care a trăit-o în Iudeea acum optsprezece[2] secole. El şi-a luat înapoi aceeaşi viaţă pe care şi-a dat-o. Gândiţi-vă ce a fost în viaţa lui Hristos, aşa cum este ea descrisă în Noul Testament, şi vom şti ce ar trebui să fie în vieţile noastre astăzi. Dacă-i dăm voie să locuiască în noi, El va trăi exact aşa cum a trăit atunci. Dacă există ceva în vieţile noastre care nu a fost atunci în viaţa Sa, putem fi siguri că El nu îşi trăieşte viaţa Sa în noi acum.
Bucuria în Dumnezeu[3]
Prin aceeaşi viaţă prin care primim împăcarea şi mântuirea, „ne şi bucurăm în Dumnezeu”. Viaţa lui Hristos este o viaţă plină de bucurie. Când a căzut, David s-a rugat: „Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă!” Strălucirea cerului, frumuseţea varietăţii infinite a florilor cu care Dumnezeu îmbracă pământul şi cântecele vesele ale păsărilor, toate acestea arată că lui Dumnezeu îi plac bucuria şi frumuseţea. Strălucirea şi cântecul nu sunt decât expresia firească a vieţii. „Tu vei fi bucuria celor ce iubesc Numele Tău.” (Psalmii 5:11).
În secţiunea din capitolul cinci, pe care am studiat-o deja, am învăţat despre dragostea minunată a lui Dumnezeu, aşa de mare încât s-a dat pe Sine însuşi pentru vrăjmaşii Săi, pentru a putea fi împăcaţi cu El. Şi că, după cum în moartea lui Hristos, noi primim viaţa lui Dumnezeu şi de aceea suntem una cu El, tot aşa, prin continuarea acelei vieţi în noi suntem salvaţi din păcat. Fără vreun rezumat suplimentar, putem trece la următoarele versete care prezintă
O serie de contraste - Romani 5:12-19
12De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, deoarece toţi au păcătuit… 13(Căci până la darea Legii păcatul era în lume, dar păcatul nu se pune la socoteală câtă vreme nu există Legea. 14Totuşi moartea a domnit de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o imagine preînchipuitoare a Celui ce avea să vină. 15Însă darul fără plată nu este precum abaterea, căci dacă, prin abaterea unuia singur, cei mulţi au murit, cu cât mai mult harul lui Dumnezeu şi darul venit prin harul unui singur Om, Isus Hristos, s-au revărsat din belşug peste cei mulţi. 16În cazul darului fără plată, urmările nu sunt precum cele pricinuite de păcatul unui singur om, căci judecata cerută de o singură abatere a adus osândă, pe când darul fără plată venit în urma multor abateri a adus îndreptăţire. 17Dacă deci, prin abaterea unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc belşugul de har şi darul dreptăţii vor domni în viaţă printr-unul singur, Isus Hristos!) 18…Astfel dar, după cum printr-o singură abatere a venit osânda peste toţi oamenii, tot aşa printr-un singur act de dreptate a venit pentru toţi oamenii îndreptăţirea care duce la viaţă. 19Căci după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot astfel, prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi.
Probabil că nu există niciun alt pasaj în Romani (considerat) mai dificil de înţeles decât versetele 12-19. Aceasta deoarece există o paranteză atât de lungă în mijlocul propoziţiei principale şi aceeaşi formă de exprimare se repetă de atât de multe ori. De fapt nu există nicio dificultate. În acest studiu nu vom încerca să abordăm fiecare detaliu, ci vom urmări firul principal al raţionamentului care străbate întregul, astfel încât cititorul să poată citi şi studia singur cu mai mult folos.
Primele principii
Din versetul 12 se vede că apostolul se întoarce chiar la începuturi. „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, deoarece toţi au păcătuit.” Evanghelia nu poate fi prezentată fără aceste adevăruri.
Moartea prin păcat
Moartea a intrat prin păcat, deoarece păcatul este moarte. Păcatul, odată făptuit, aduce moartea. (Vezi Iacov 1:15). „Fiindcă a gândi carnal este moarte.” (Romani 8:6, Fidela). „Boldul morţii este păcatul.” (1 Corinteni 15:56). Moartea nu ar fi existat dacă nu ar fi fost păcatul. Păcatul poartă moartea în sânul său. Aşa că nu a fost o decizie arbitrară din partea lui Dumnezeu ca moartea să vină asupra oamenilor din cauza păcatului. Nu putea fi altfel.
Neprihănirea şi viaţa
„A gândi spiritual” este „viaţă şi pace”. (Romani 8:6). „Unul singur este Cel Bun.” (Matei 19:17). El este binele personificat. Prin urmare, neprihănirea este viaţă. Nu este doar o concepţie despre ce este bine, ci este chiar binele în sine. Neprihănirea este activă. După cum păcatul şi moartea sunt inseparabile, tot aşa sunt neprihănirea şi viaţa. „Iată, îţi pun astăzi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul.” (Deuteronomul 30:15).
Moartea a trecut asupra tuturor oamenilor
Observaţi dreptatea aici. Moartea a trecut asupra tuturor oamenilor „deoarece toţi au păcătuit”. „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el.” (Ezechiel 18:20). Iar aceasta nu este decât consecinţa faptului că păcatul are în el moartea şi că moartea nu poate veni în alt fel decât prin păcat.
Concluzia
Se observă că versetul doisprezece începe o propoziţie care nu este terminată. Versetele 13-17 constituie o paranteză; trebuie să ajungem la versetul optsprezece pentru a găsi concluzia. Dar pentru că mintea în mod normal ar pierde prima parte a propoziţiei din cauza lungii paranteze, apostolul repetă ideea principală, pentru a putea conştientiza impactul concluziei. Astfel prima parte a versetului 18 reia versetul 12. „Astfel dar, după cum printr-o singură abatere a venit osânda peste toţi oamenii, tot aşa printr-un singur act de dreptate a venit pentru toţi oamenii îndreptăţirea care duce la viaţă.”
Domnia morţii
„Moartea a domnit de la Adam până la Moise.” Aceasta nu înseamnă că moartea nu a domnit la fel şi după aceea. Dar ideea este că Moise simbolizează darea legii, „căci Legea a fost dată prin Moise”. (Ioan 1:17). Însă deoarece moartea domneşte prin păcat şi păcatul nu este ţinut în seamă acolo unde nu este o lege, este evident din afirmaţia „moartea a domnit de la Adam până la Moise” că legea a existat la fel de mult şi înainte de Sinai. „Boldul morţii este păcatul şi puterea păcatului este Legea.” (1 Corinteni 15:56). Păcatul nu poate fi imputat atunci când nu este o lege, dar oriunde este păcat, acolo moartea domneşte.
Adam, o icoană preînchipuitoare
„Totuşi moartea a domnit de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o imagine preînchipuitoare a Celui ce avea să vină.” În ce fel este Adam o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină, adică a lui Hristos? Aşa cum o arată versetele următoare – adică, Adam a fost o icoană preînchipuitoate a lui Hristos în sensul că acţiunea sa a implicat mulţi alţii alături de el. Este evident că Adam nu putea să transmită descendenţilor lui o natură superioară celei pe care o avea el, astfel păcatul lui Adam a făcut inevitabilă naşterea tuturor descendenţilor săi cu o natură păcătoasă. Cu toate acestea, sentinţa de moarte nu a trecut asupra lor din acest motiv, ci pentru că ei au păcătuit.[4]
O icoană preînchipuitoare prin contrast
Adam este o icoană preînchipuitoare a lui Hristos, dar numai prin contrast. „Însă darul fără plată nu este precum abaterea.” Prin greşeala unuia singur mulţi au murit; însă prin neprihănirea Unuia, mulţi primesc viaţa. „Căci judecata cerută de o singură abatere a adus osândă, pe când darul fără plată venit în urma multor abateri a adus îndreptăţire.” „Dacă deci, prin abaterea unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc belşugul de har şi darul dreptăţii vor domni în viaţă printr-unul singur, Isus Hristos!” De la un capăt la altul contrastul este prezent. Tot ce a venit prin căderea lui Adam este anulat în Hristos sau, şi mai exact, tot ceea ce a fost pierdut în Adam este refăcut în Hristos.
„Mult mai mult”
Aceasta ar putea fi desemnată ca ideea predominantă a capitolului. Nu numai că tot ceea ce a fost pierdut în Adam este refăcut în Hristos, ci „mult mai mult”. „Căci dacă, vrăjmaşi fiind, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu cât mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.” (Romani 5:10).
Şi nu există nicio şansă să găsim vreo vină în faptul că suntem inevitabil moştenitorii unei naturi păcătoase prin Adam. Nu ne putem plânge că ni se face o nedreptate. Este adevărat că nu putem fi condamnaţi pentru că avem o natură păcătoasă, iar Domnul recunoaşte acest fapt. De aceea El hotărăşte ca după cum în Adam am fost făcuţi părtaşi unei naturi păcătoase, tot aşa în Hristos să fim făcuţi părtaşi de natură divină.
Dar „mult mai mult”. „Dacă deci, prin abaterea unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc belşugul de har şi darul dreptăţii vor domni în viaţă printr-unul singur, Isus Hristos!” Adică viaţa de care suntem făcuţi părtaşi în Hristos este mult mai puternică în ceea ce priveşte neprihănirea decât este viaţa pe care am primit-o de la Adam în privinţa nelegiuirii. Dumnezeu nu face lucrurile pe jumătate. El dă „belşugul de har”.
Condamnarea
„Moartea a trecut asupra tuturor oamenilor” sau, aşa cum se spune mai departe, „a venit judecată peste toţi oamenii pentru condamnare”. „Plata păcatului este moartea.” (Romani 6:23). Toţi au păcătuit şi de aceea toţi sunt condamnaţi. Nu a existat niciodată pe acest pământ vreun om asupra căruia moartea să nu domnească şi nici nu va fi până la sfârşitul lumii. Enoh şi Ilie, la fel ca cei care vor fi luaţi la cer la venirea Domnului, nu fac excepţie.
Nu există excepţii, deoarece Scriptura spune că „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor”. Căci domnia morţii este pur şi simplu domnia păcatului. „Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi.” Enoh a fost neprihănit doar prin credinţă; natura sa a fost la fel de păcătoasă ca a oricărui alt om. Aşa că moartea a domnit asupra lor, la fel ca asupra altora. Căci trebuie să ne amintim că această coborâre în mormânt, pe care o vedem atât de des, nu reprezintă pedeapsa păcatului. Ea nu este decât dovada faptului că suntem muritori. Şi cei buni, şi cei răi mor. Aceasta nu este condamnarea, căci oamenii mor bucurându-se în Domnul şi chiar cântând cântece de biruinţă.
„Îndreptăţirea vieţii”
„Printr-un singur act de dreptate a venit pentru toţi oamenii îndreptăţirea care duce la viaţă.” În privinţa aceasta nu este nicio excepţie. După cum condamnarea a venit asupra tuturor, tot aşa neprihănirea vine asupra tuturor. Hristos a gustat moartea pentru fiecare om. El s-a dat pe Sine pentru toţi. Mai mult decât atât, El s-a dat pe Sine fiecărui om. Darul fără plată a venit asupra tuturor. Faptul că este fără plată dovedeşte că nu există nicio excepţie. Dacă ar veni numai asupra celor care au o anumită calificare, atunci nu ar fi fără plată.
Prin urmare, faptul că darul neprihănirii şi al vieţii în Hristos a fost dat fiecărui om de pe pământ, este un adevăr evident susţinut de Biblie. Nu există nici cel mai mic motiv pentru ca toţi oamenii, care au trăit vreodată, să nu fie mântuiţi şi să aibă viaţă veşnică, decât acela că ei nu doresc să o aibă. Sunt atât de mulţi cei care dispreţuiesc darul oferit cu atâta generozitate.
„Ascultarea unui singur om”
Prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi. Oamenii nu sunt mântuiţi prin propria lor ascultare, ci prin ascultarea lui Hristos. Aici scepticul nu pierde ocazia de a şicana, spunând că nu este drept ca ascultarea unui om să fie atribuită altuia. Însă omul care respinge sfatul Domnului nu cunoaşte nimic despre dreptate şi nu este calificat să vorbească în acest caz.
Biblia nu învaţă că Dumnezeu ne numeşte neprihăniţi doar pentru că Isus din Nazaret a fost neprihănit acum optsprezece secole. Aceasta spune că prin ascultarea Sa noi suntem făcuţi neprihăniţi. Observaţi că este vorba despre neprihănire prezentă, reală. Problema celor care obiectează faţă de atribuirea neprihănirii lui Hristos credincioşilor este că ei nu iau în considerare faptul că Isus trăieşte. El trăieşte astăzi, la fel cum a trăit când era în Iudeea. El „trăieşte pururi” şi este „acelaşi ieri şi azi şi în veci”. În prezent, viaţa Sa este în perfectă armonie cu legea, la fel cum era şi atunci. Iar El trăieşte în inima celor care cred în El.
Prin urmare, ascultarea de acum a lui Hristos în cei credincioşi, îi face pe aceştia neprihăniţi. Prin ei înşişi nu pot face nimic şi de aceea Dumnezeu în dragostea Sa o face în ei. Iată întreaga poveste: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine.” (Galateni 2:20).
De ce nu toţi?
Textul spune că „prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi”. Cineva ar putea întreba: „De ce nu sunt toţi făcuţi neprihăniţi prin ascultarea unui singur om?” Motivul este că nu doresc să fie făcuţi neprihăniţi. Dacă oamenii ar fi consideraţi neprihăniţi doar pentru că Cineva a fost neprihănit acum optsprezece secole, atunci toţi ar trebui să fie neprihăniţi prin aceeaşi ascultare. N-ar fi deloc drept să socoteşti neprihănit pe unul şi nu pe toţi, dacă ar fi în acest fel. Dar am văzut că lucrurile nu stau aşa.
Oamenii nu sunt doar consideraţi neprihăniţi, ei sunt cu adevărat făcuţi neprihăniţi prin ascultarea lui Hristos, care este la fel de neprihănit acum ca întotdeauna şi care trăieşte astăzi în cei care I se supun. Capacitatea Sa de a trăi în orice om este dovedită de faptul că a luat asupra Sa natura omenească acum optsprezece secole. Ceea ce a făcut în persoana tâmplarului din Nazaret, Dumnezeu este dispus şi tânjeşte să facă în fiecare om care crede. Darul fără plată vine asupra tuturor, dar nu toţi îl acceptă şi de aceea nu toţi sunt făcuţi neprihăniţi prin acesta. Cu toate acestea, „mulţi” vor fi făcuţi neprihăniţi prin ascultarea Sa.
Studiind ultimele două versete care au mai rămas din acest capitol, ne va fi suficient pentru obiectivul nostru actual dacă ne vom aminti că ideea principală a capitolului este viaţa şi neprihănirea. Păcatul este moarte, iar neprihănirea este viaţă. Moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, deoarece toţi au păcătuit, iar darul neprihănirii a venit asupra tuturor oamenilor în viaţa lui Hristos. Păcatul nu este ţinut în seamă acolo unde nu este o lege. Cu toate acestea păcatul i-a fost ţinut în seamă lui Adam şi tuturor celor care au trăit după el, până la momentul dării legii, în zilele lui Moise.
Har şi adevăr - Romani 5:20-21
20Ba încă şi Legea s-a adăugat ca să se înmulţească abaterile, dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a revărsat şi mai îmbelşugat, 21pentru ca, după cum păcatul a domnit aducând moartea, tot astfel şi harul să domnească prin dreptate şi să dea viaţă veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru.
„Legea a intrat”
Această afirmaţie arată că a existat greşeală înainte de timpul specificat ca „intrarea” legii. Având în vedere versetele 13-14, nu e deloc greu să ne dăm seama că este vorba de momentul dării legii la Sinai. Este evident că „până la darea Legii”, vremea lui Moise şi intrarea legii se referă la acelaşi eveniment.
Păcatul abundă
Legea a venit pentru ca greşeala deja existentă să abunde. „Dar păcatul nu este imputat când nu este lege.” (Romani 5:13, Fidela). Prin urmare suntem siguri că legea a fost în lume înainte de timpul cunoscut ca „intrarea” legii, adică înainte ca aceasta să fie rostită pe Muntele Sinai. Aceasta este ceea ce am învăţat din versetele 13-14. De fapt nu era posibil ca legea să înmulţească păcatul care deja exista. Ea nu putea decât să-l scoată în evidenţă, adică să-i arate şi mai clar adevărata sa natură.
Aşa cum se spune în capitolul 7:13, aceasta s-a întâmplat pentru „ca păcatul prin poruncă să devină peste măsură de păcătos”. (Romani 7:13, Fidela). În lume n-a existat nici măcar o iotă în plus din legea lui Dumnezeu, după ce aceasta a fost rostită la Sinai, faţă de cât fusese mai înainte; şi nicio faptă care fusese mai înainte păcătoasă n-a fost făcută mai păcătoasă prin darea legii. Însă împrejurările în care a fost rostită legea au avut scopul de a sublinia gravitatea păcatului şi de a-i convinge mai mult ca niciodată pe cei prezenţi de propria lor păcătoşenie.
Harul superabundent
Ar fi foarte bine dacă fiecare om ar cunoaşte acest adevăr. Am auzi mai puţine cuvinte de descurajare din cauză că suntem atât de păcătoşi. Este inima plină de păcat? Află că acolo unde păcatul abundă, harul s-a revărsat şi mai îmbelşugat. Aceasta este dovedit de faptul că Hristos, care este plin de har, stă la uşa inimii, care este întruchiparea păcatului, şi bate pentru a fi primit. (Vezi Apocalipsa 3:15-20). „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul acesta: Hristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.” (1 Timotei 1:15). Când Wesley cânta:
„Har din belşug la Tine se găseşte,
Har care-mi acoperă tot păcatul”,
el se baza pe Romani 5:20!
Harul la Sinai
Deoarece legea a venit pentru ca greşeala să se înmulţească, este limpede că în momentul dării legii greşelile trebuie să fi fost nespus de multe. Niciodată până atunci gravitatea păcatului nu a fost atât de mult scoasă în evidenţă. „Dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a revărsat şi mai îmbelşugat.” Prin urmare, Scriptura este cât se poate de clară în prezentarea faptului că harul a fost superabundent la darea legii la Sinai.
De aceea este greşit să presupunem că Dumnezeu a intenţionat ca neprihănirea să fie obţinută de către cineva prin propriile sale fapte de ascultare. Dimpotrivă, legea a fost rostită pentru a sublinia harul nemărginit al lui Dumnezeu, prin iertarea păcatului şi lucrarea neprihănirii în om.
Legea şi tronul lui Dumnezeu
Citim că „dreptatea[5] şi judecata sunt temelia scaunului Său de domnie”. (Psalmii 97:2). Neprihănirea se găseşte în tronul Său. Este temelia acestuia. Legea lui Dumnezeu este neprihănire, chiar neprihănirea Sa. Aceasta se vede în Isaia 51:6-7, unde Dumnezeu vorbeşte despre neprihănirea Sa şi spune: „Ascultaţi-Mă, voi care cunoaşteţi neprihănirea, popor, care ai în inimă Legea Mea!” Ceea ce înseamnă că numai cei care au legea lui Dumnezeu în inimă cunosc neprihănirea Sa. Prin urmare, legea Sa este neprihănirea Sa. Iar afirmaţia că neprihănirea este temelia tronului Său, arată că legea lui Dumnezeu este în tronul Său. El stă pe tronul neprihănirii.
Dovezi de la cort
În cortul construit de Moise trebuia să locuiască Dumnezeu. „Să‑Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor.” (Exodul 25:8). În acel sanctuar, în locul cel mai sfânt se găsea chivotul legământului. Acest chivot este descris în Exodul 25:10-22. Capacul chivotului se numea tronul milei[6]. Pe acest capac al ispăşirii erau doi heruvimi de aur. În chivot, sub tronul milei, se găseau tablele legii (Vezi Exodul 25:16-21; Deuteronomul 10:1-5). Între heruvimi, pe tronul milei şi deasupra tablelor legii se manifesta slava lui Dumnezeu, şi de acolo Dumnezeu vorbea poporului (Exodul 25:22). În 2 Împăraţi 19:15 şi Psalmii 80:1, Dumnezeu este văzut ca şezând între heruvimi.
Prin urmare descoperim că chivotul legământului, cu tronul milei, era o reprezentare a tronului lui Dumnezeu. După cum cele zece porunci se găseau în chivot în cortul de pe pământ, tot aşa cele zece porunci sunt adevărata temelie a tronului lui Dumnezeu din cer. În treacăt, putem menţiona că, deoarece cortul pământesc era un tip al adevăratului cort din cer, prin aceasta ni se arată că legea aşa cum se găseşte în cer, în tronul lui Dumnezeu, este identică cu legea rostită la Sinai şi scrisă pe tablele de piatră care au fost aşezate în chivot.
Tronul lui Dumnezeu şi Sinaiul
Am înţeles că legea lui Dumnezeu este adevărata temelie a tronului Său. Aceasta era de aşteptat din moment ce fundamentul oricărui guvern este legea sa, iar tronul pur şi simplu reprezintă legea.
Tronul legii lui Dumnezeu a fost Muntele Sinai, atunci când legea a fost rostită de pe el. El reprezenta măreţia legii, căci nimeni nu putea să-l atingă fără să moară. Domnul era acolo cu toţi îngerii Săi. (Vezi Deuteronomul 33:2; Fapte 7:53). Prin urmare, Muntele Sinai în momentul dării legii a fost destinat să reprezinte tronul lui Dumnezeu. Într-adevăr, în acel moment a fost tronul lui Dumnezeu, locul de unde iese legea, din care ies „fulgere, glasuri şi tunete” (Apocalipsa 4:5) şi în jurul căruia stau „de zece mii de ori zece mii şi mii de mii” de îngeri. Aici vedem, din nou, că neprihănirea care constituie temelia tronului lui Dumnezeu este neprihănirea descrisă de cele zece porunci, aşa cum au fost ele rostite de pe Sinai, după cum este descris în Exodul 20:3-17.
Tronul harului
Dar deşi tronul lui Dumnezeu este temelia legii Sale – acea lege care înseamnă moarte pentru păcătoşi – el este un tron al harului. Suntem chemaţi „să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har şi ajutor la vreme de nevoie”. (Evrei 4:16). Observaţi că noi trebuie să ne apropiem pentru a obţine îndurare. Observaţi, de asemenea, că partea de deasupra a chivotului legământului, în care se găseau tablele legii, se numea tronul milei. Acesta era locul unde Dumnezeu apărea pentru a vorbi poporului Său, aşa că chivotul cortului pământesc nu reprezenta numai tronul în care era păstrată legea lui Dumnezeu, ci şi tronul harului.
Legea şi Mijlocitorul
Ni se spune că legea a fost dată „prin mâna unui mijlocitor”. (Galateni 3:19). Cine a fost mijlocitorul prin mâna căruia a fost dată Legea? „Căci este un singur Dumnezeu şi Unul singur este mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine răscumpărare pentru toţi, ca mărturie la vremea cuvenită.” (1 Timotei 2:5-6). Prin urmare, la Sinai legea a fost dată prin Hristos, care este şi întotdeauna a fost manifestarea lui Dumnezeu către oameni. El este mijlocitorul, adică cel prin care lucrurile lui Dumnezeu sunt date oamenilor. Neprihănirea lui Dumnezeu este transmisă oamenilor prin Isus Hristos. Afirmaţia că legea a fost dată prin mâna unui mijlocitor ne reaminteşte faptul că acolo unde păcatul s-a înmulţit, harul şi mai mult s-a înmulţit.
Faptul că legea a fost în mâna unui mijlocitor la Sinai demonstrează că: (1) Dumnezeu nu a vrut ca nimeni să creadă că poate obţine neprihănirea legii prin propria sa putere, ci numai prin Hristos; (2) evanghelia lui Hristos a fost descoperită la Sinai la fel ca pe Golgota; (3) neprihănirea lui Dumnezeu care este descoperită în evanghelia lui Hristos, este aceeaşi neprihănire descrisă de lege aşa cum a fost dată aceasta la Sinai, fără a fi schimbată o singură literă. Aceasta este neprihănirea pe care trebuie s-o obţinem în Hristos.
Izvorul vieţii
În Psalmii 36:7-9 citim: „Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! La umbra aripilor Tale găsesc fiii oamenilor adăpost. Se satură de belşugul Casei Tale, şi-i adăpi din şuvoiul desfătărilor Tale. Căci la Tine este izvorul vieţii.” Datorită faptului că la Dumnezeu este izvorul vieţii El îi face pe cei care se încred în El să bea din râul desfătărilor Sale.
Care este acel râu? „Şi mi-a arătat râul apei vieţii, limpede ca cristalul, care curgea de la tronul lui Dumnezeu şi al Mielului.” (Apocalipsa 22:1). Imaginaţi-vă aceasta! Un râu curgând din tronul lui Dumnezeu. El este izvorul vieţii. Invitaţia adresată fiecăruia este ca acela care însetează să bea din apa vieţii fără plată. Apocalipsa 22:17; Ioan 4:10-14 şi 7:37-39 ne vor ajuta să înţelegem acest subiect. Noi luăm din apa vie primind Duhul Sfânt.
Bând în neprihănire
Mântuitorul a spus: „Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după dreptate, căci ei vor fi săturaţi!” (Matei 5:6). Dacă cineva este însetat, cum poate fi el săturat? Bând. Prin urmare, Mântuitorul doreşte ca noi să bem neprihănire, dacă însetăm după ea. Amintiţi-vă că tronul lui Dumnezeu este tronul neprihănirii şi că din el curge râul vieţii, şi astfel vom vedea cât de sugestivă este asigurarea că putem bea neprihănire.
Deoarece acesta este tronul neprihănirii, râul care ţâşneşte din tron trebuie să fie încărcat, ca să spunem aşa, cu neprihănirea legii. De aceea, oricine crede în Hristos şi bea din Duhul Său, implicit bea neprihănirea legii aşa cum se găseşte aceasta în tron sau aşa cum a fost rostită la Sinai.
Bând la Sinai
Oricine citeşte Exodul 17:1-6 împreună cu Deuteronomul 4:10-12 (care ne arată că Horebul şi Sinaiul sunt identice), va vedea că tocmai în momentul când legea a fost rostită la Sinai, exista un râu de apă ce curgea la poalele muntelui. Acel râu curgea din Hristos. (1 Corinteni 10:4). Hristos, stânca vie, stătea pe acea piatră în deşert din care a curs apa pentru a potoli setea oamenilor şi El a fost cel din care aceasta a curs. La El este izvorul vieţii. Şi astfel comparaţia dintre tronul lui Dumnezeu şi Sinai este completă. Acesta reprezenta legea lui Dumnezeu, astfel că nimeni nu se putea apropia fără să moară, însă cu toate acestea ei puteau să bea din apa vie care curgea din el. Şi din această imagine putem vedea că neprihănirea pe care trebuie s-o bea cei care acceptă invitaţia lui Hristos este neprihănirea descrisă de cele zece porunci.
Inima lui Hristos
Hristos a vorbit astfel prin David despre venirea Sa pe acest pământ: „Atunci am zis: Iată-mă că vin! – în sulul cărţii este scris despre mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.” (Psalmii 40:7-8). El a spus că a păzit poruncile Tatălui Său. (Ioan 15:10). Atât de bine a păzit poruncile încât El a ţinut Sabatul zilei a şaptea, care uneori este stigmatizat cu numele de „sabat evreiesc”.
Canonicul Knox-Little[7] spune: „Este un lucru sigur că Domnul nostru cât a fost pe acest pământ a păzit sâmbăta şi nu duminica” (Sacerdotalism, p. 71[8]). Acesta este adevărul, nu pentru că o spune preotul Knox-Little, ci pentru că Biblia o învaţă. Este un lucru atât de clar, încât nu există nicio şansă de dispută. Încă nu am auzit de nimeni care să fi avut îndrăzneala să afirme că Isus a păzit o altă zi decât cea de-a şaptea, ziua prevăzută în porunca a patra. Păzirea zilei de „Sabat (…) după poruncă”, făcea parte din neprihănirea care era în inima lui Hristos. Şi deoarece Hristos este acelaşi astăzi ca în trecut, aceasta este încă în inima Sa.
Viaţa veşnică prin Hristos
„Tot astfel şi harul să domnească prin dreptate şi să dea viaţă veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru.” Viaţa lui Hristos ne-a fost dată nouă, şi pentru noi, pe cruce. Prin faptul că suntem răstigniţi împreună cu El, noi trăim împreună cu El. (Galateni 2:20; Romani 6:8). „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine.” (2 Corinteni 5:19). În inima Sa era legea, astfel încât inima lui Hristos era de fapt tronul lui Dumnezeu. Aşa că noi cântăm despre „Hristos înăuntru întronat”.
Când Hristos atârna pe cruce „unul din soldaţi I-a străpuns coasta cu suliţa; şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă”. (Ioan 19:34). Acesta era izvorul vieţii, care curge fără plată pentru toţi. A curs din inima lui Hristos, în care se găsea legea lui Dumnezeu. Astfel descoperim că Sinaiul, Golgota şi Muntele Sion reprezintă acelaşi lucru. Sinaiul şi Golgota nu sunt în opoziţie, ci sunt unite. Ambele prezintă aceeaşi evanghelie şi aceeaşi lege. Viaţa care curge pentru noi de la Golgota ne aduce neprihănirea legii care a fost rostită al Sinai.
Har prin neprihănire
În felul acesta vedem cum harul domneşte prin neprihănire spre viaţa veşnică. Viaţa veşnică se găseşte în Hristos, deoarece viaţa Sa este viaţa Dumnezeului veşnic, care există „din veşnicie în veşnicie”. Dar viaţa lui Dumnezeu este legea. Harul lui Dumnezeu curge spre noi prin viaţa lui Hristos şi ne aduce neprihănirea acesteia. Astfel, în Hristos, noi primim legea aşa cum a fost dată, adică pentru a trăi.
În consecinţă, a accepta darul fără preţ al harului lui Dumnezeu înseamnă pur şi simplu a ne supune Lui, pentru ca Hristos să locuiască în noi şi să trăiască în noi neprihănirea legii aşa cum a fost rostită la Sinai şi este păstrată în tronul lui Dumnezeu. Acel şuvoi de viaţă încă curge de la Hristos, astfel că primindu-L pe El, vom avea în noi acel izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică.
[1]În engleză, „patience” (n.ed.).
[2]Autorul a trăit între 1855-1916 (n.ed.).
[3]Articolele redate în The Signs of the Times (1895 – 1896) au fost preluate din revista The Present Truth (21 iunie 1894 – 1 august 1895), editată de Waggoner în Anglia. Deşi sunt câteva diferenţe minore, seria este practic aceeaşi. Când a redactat articolele în The Present Truth, Waggoner a inclus explicaţia la Romani 5:11, în numărul din 18 octombrie 1894, scriind atunci că ar fi trebuit să fi fost tratat în numărul anterior, cel din 11 octombrie 1894, deoarece avea acelaşi subiect ca versetul 10. Când editorii de la The Signs of the Times au preluat articolele, au lăsat nemodificat acest aspect. În această carte, explicaţia pentru versetul 11 a fost pusă aşa cum a gândit ulterior Waggoner, adică imediat după explicaţia pentru versetul 10 (n.ed.).
[4]Waggoner este fără echivoc – noi nu suntem păcătoşi prin natură (n.ed.).
[5]Ebraicul „tsedeq” pe care noi îl traducem prin „neprihănire”, „dreptate” (n.ed.).
[6] Cornilescu a spus „capacul ispăşirii” (n.ed.).
[7]William John Knox Little (1839-1918), educat la Universitatea Cambridge, rector la St. Alban, a fost făcut canonic la catedrala din Worcester în 1881.
[8]Vezi Sacerdotalism; If rightly understood, the teaching of the Church of England, 1894.