La începutul studiului capitolului şase din Romani, trebuie menţionat că acesta nu este decât continuarea capitolului cinci. Tema acelui capitol este harul superabundent şi, de asemenea, darul vieţii şi al neprihănirii prin har. Ca păcătoşi noi suntem vrăjmaşii lui Dumnezeu, dar suntem împăcaţi, adică eliberaţi din păcat, primind neprihănirea vieţii lui Hristos care nu are limite. Indiferent cât de mult s-ar înmulţi păcatul, harul se revarsă şi mai îmbelşugat.

Răstigniţi, îngropaţi şi înviaţi „împreună cu Hristos”

Romani 6:1-11

¹Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? ²Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? ³Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? ⁴Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. ⁵În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. ⁶Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; ⁷Căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. ⁸Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, ⁹Întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui. ¹⁰Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. ¹¹Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.

O întrebare importantă

„Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?”^[1] Vă aduceţi cu siguranţă aminte de o întrebare similară în capitolul trei, versetele 5-7 şi de răspunsul din versetele 6-8. Este aceeaşi întrebare exprimată în altă formă: „Şi de ce să nu facem răul ca să vină bine din el?” Răspunsul trebuie să fie evident pentru oricine: „Sub nicio formă!”, pentru că aceasta este forţa cuvintelor^[2] redate prin „Nicidecum!”.

Chiar dacă harul supraabundă acolo unde păcatul se înmulţeşte, nu există niciun motiv pentru care să îngrămădim păcate în mod conştient. Aceasta ar fi în modul cel mai categoric echivalent cu primirea harului lui Dumnezeu în zadar. (2 Corinteni 6:1).

Care este motivul

„Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?”^[3] Pur şi simplu este o imposibilitate, iar în ceea ce priveşte întrebarea dacă putem s-o facem sau nu, aceasta nu intră în discuţie, căci este clar că dacă suntem morţi faţă de păcat nu putem în acelaşi timp să trăim în el. Un om nu poate fi în acelaşi timp şi mort, şi viu.

Capitolul precedent a subliniat faptul că noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea lui Hristos şi suntem mântuiţi prin viaţa Sa. Împăcarea cu Dumnezeu înseamnă eliberare din păcat; astfel că a fi „mântuiţi prin viaţa Lui” înseamnă că am „trecut din moarte la viaţă”. Viaţa de păcat, care a fost vrăjmăşie, a luat sfârşit în viaţa lui Hristos.

„Botezaţi în Isus Hristos”

Botezul simbolizează îmbrăcarea cu Hristos. „Toţi care în Hristos v-aţi botezat, cu Hristos v-aţi îmbrăcat.” (Galateni 3:27). „Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, deşi sunt multe, alcătuiesc un singur trup, tot aşa este şi Hristos. Într-adevăr, noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi (…).” (1 Corinteni 12:12-13).

În ce punct suntem uniţi cu Hristos

Moartea este cea prin care intrăm în contact cu Hristos. El se uneşte cu noi la cel mai de jos nivel. Aceasta face ca mântuirea noastră să fie atât de sigură pentru fiecare, fără nicio excepţie. Păcatul şi boala sunt tributare morţii. Moartea este suma tuturor relelor ce pot afecta omul. Este punctul cel mai de jos şi aici vine Hristos în contact cu noi. Noi suntem uniţi cu El în moarte. După cum ce e mare include ce e mai mic, faptul că Hristos S-a smerit până la moarte, demonstrează că nu există niciun rău care să ni se poată întâmpla pe care să nu-L ia asupra Sa.

Botezaţi în moartea Sa

„Toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui.” Şi ce înseamnă a fi botezat în moartea Sa? Versetul 10 ne spune: „Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna.” El a murit pentru păcat, nu al Lui, căci El nu a avut niciunul; ci „păcatele noastre le-a purtat în trupul Său, pe lemn”. (1 Petru 2:24). „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.” (Isaia 53:5). Deoarece prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, rezultă că dacă suntem botezaţi în moartea Sa şi noi la rândul nostru murim faţă de păcat.

O viaţă nouă

„Hristosul înviat din morţi nu mai moare.” „Dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El.” Era cu neputinţă ca legăturile morţii să-L ţină pe Hristos. (Fapte 2:24). Prin urmare, pe cât de sigur este că suntem botezaţi în moartea lui Hristos, pe atât de sigur este că vom fi înviaţi dintr-o viaţă de păcat la o viaţă de neprihănire în El. „În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.”

Răstignire împreună cu El

Deoarece Hristos a fost răstignit, rezultă că a fi botezat în moartea Sa înseamnă a fi răstignit împreună cu El. Astfel, citim: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Galateni 2:20). Răstignit şi totuşi trăind, deoarece fiind răstignit împreună cu Hristos, El totuşi trăieşte. Hristos a spus: „Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.” (Ioan 14:19). Cum putem trăi o viaţă nouă? În noi înşine nu avem nicio putere; dar Hristos a fost înviat din morţi de slava Tatălui; iar în rugăciunea Sa către Tatăl, El a spus: „Slava pe care Mi-ai dat-o Mie le-am dat-o lor”. (Ioan 17:22). Prin urmare, puterea care L-a înviat pe Isus din morţi este folosită pentru a ne învia din moartea păcatului. Dacă suntem dispuşi să lăsăm ca vechea viaţă să fie răstignită putem fi siguri de cea nouă.

„Omul nostru cel vechi” răstignit

Vom fi una cu El printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. Dacă suntem răstigniţi împreună cu Hristos, păcatele noastre trebuie să fie, de asemenea, răstignite împreună cu Hristos, căci ele fac parte din noi. Păcatele noastre au fost asupra Sa atunci când a fost răstignit, deci, bineînţeles că păcatele noastre sunt răstignite, dacă suntem răstigniţi împreună cu El.

Dar aici există o deosebire între noi şi păcatele noastre atunci când sunt răstignite. Noi suntem răstigniţi pentru a putea trăi din nou; păcatele noastre sunt răstignite pentru a fi distruse. Hristos nu este „un slujitor al păcatului”. (Galateni 2:17^[4]). Viaţa lui Dumnezeu a fost cea care L-a înviat din morţi şi în această viaţă nu există păcat.

O despărţire de păcat

Cititorul va observa că despărţirea de păcat are loc în moarte. Aceasta deoarece moartea este în păcat. „Păcatul odată făptuit aduce moartea.” (Iacov 1:15). De aceea numai moartea poate face despărţirea. Noi înşine nu ne-am fi putut despărţi de păcat, deoarece păcatul era chiar viaţa noastră. Distrugerea păcatului, dacă ar fi fost posibil s-o realizăm noi, ar fi putut avea loc numai prin renunţare la vieţile noastre, însă aceasta ar fi însemnat sfârşitul nostru. De aceea nu există niciun viitor pentru nelegiuiţii care mor în păcatele lor; prin renunţarea la viaţă (sau, mai bine zis, viaţa fiindu-le luată) ei nu mai există. Însă Hristos a avut puterea de a-şi da viaţa şi de a şi-o lua înapoi; şi, de aceea, când renunţăm la viaţă în El, suntem înviaţi din nou prin viaţa Sa fără sfârşit.

Reţineţi că El nu ne dă înapoi viaţa noastră, ci pe a Sa. În acea viaţă n-a existat niciodată păcat; şi de aceea răstignirea şi învierea noastră împreună cu El înseamnă despărţirea de păcatul care este în noi. Această idee trebuie avută în vedere când vom studia capitolul următor.

Trăind împreună cu Hristos

Când vom trăi împreună cu El? Bineînţeles că de îndată ce suntem îngropaţi şi înviaţi cu El. Viaţa noastră împreună cu Hristos în lumea care va veni, ne este asigurată numai prin trăirea noastră împreună cu El acum în această lume. Suntem despărţiţi de păcat, prin moarte împreună cu El, pentru ca să putem primi viaţa în El. Cititorul este rugat să reţină şi aceasta până când vom ajunge să studiem capitolul următor.

„Îngropaţi cu el prin botez”^[5]

Prin urmare, botezul înseamnă a fi îngropat. Dacă oamenii ar fi fost dispuşi să urmeze învăţătura clară a Bibliei, niciodată n-ar fi existat discuţii cu privire la „modul de a boteza”. Citind Biblia nimeni nu ar fi putut ajunge la altă idee decât că botezul se face prin scufundare. „După ce aţi fost îngropaţi împreună cu El prin botez, prin care aţi şi înviat împreună cu El prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi.” (Coloseni 2:12). Botezul reprezintă moartea şi învierea lui Hristos, prin acesta noi arătând că acceptăm jertfa Sa; şi chiar actul în sine este o îngropare reală cu scopul de a face această învăţătură să fie şi mai impresionantă.

De ce a avut loc schimbarea botezului?

Cum a avut loc schimbarea botezului biblic cu cel prin stropire? Este foarte uşor de răspuns. Botezul este un memorial al învierii lui Hristos. Însă „biserica”, prin aceasta înţelegându-se episcopii care iubeau laudele oamenilor mai mult decât lauda lui Dumnezeu şi care doreau să obţină favoarea „clasei privilegiate” a păgânilor, a adoptat sărbătoarea păgână a soarelui. Şi pentru a avea o justificare, ei au spus că soarele venerat de către păgâni era un simbol al învierii „Soarelui Neprihănirii”, adică al lui Hristos, şi că păzind duminica ei sărbătoreau învierea Sa.

Dar ei nu aveau nevoie de două simboluri de aducere aminte pentru înviere şi astfel au renunţat la cel pe care Domnul îl dăduse. Cu toate acestea pentru a nu părea că renunţă la botez ei au spus că stropirea cu „apă sfântă” făcută de păgâni, pe care o adoptaseră în mod firesc împreună cu sărbătoarea păgână a soarelui, constituia botezul poruncit de Biblie.

Oamenii s-au încrezut în părinţii bisericii în loc să citească singuri Scriptura, şi astfel a fost foarte uşor să-i facă să creadă că urmează învăţătura Bibliei. Este adevărat că există unii care ascultă de cuvânt în ceea ce priveşte scufundarea şi care, de asemenea, păzesc duminica; dar cele două practici sunt contradictorii. Cuvântul este neglijat într-un detaliu – prin păzirea duminicii – pentru a realiza un simbol de aducere aminte al unui eveniment pe care ei deja îl sărbătoresc conform cuvântului – botezul. Botezul biblic nu mai este folosit în rândul (multor) păzitori ai primei zile a săptămânii. Cu siguranţă mai devreme sau mai târziu ei vor renunţa cu totul la unul dintre ele.

Unelte ale neprihănirii – Romani 6:12-23

¹²Aşadar, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. ¹³Să nu mai daţi păcatului mădularele voastre, ca unelte ale nedreptăţii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca înviaţi din morţi, şi daţi-I lui Dumnezeu mădularele voastre, ca unelte ale dreptăţii! ¹⁴Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har. ¹⁵Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum! ¹⁶Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie ai păcatului, care duce la moarte, fie ai ascultării, care duce la dreptate? ¹⁷Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, deşi aţi fost robi ai păcatului, v-aţi supus din inimă modelului de învăţătură care v-a fost încredinţat ¹⁸şi, după ce aţi fost eliberaţi de păcat, v-aţi făcut robi ai dreptăţii. ¹⁹Omeneşte vorbesc, din pricina slăbiciunii firii voastre pământeşti: după cum odinioară aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi ale fărădelegii, pentru fărădelege, tot astfel acum faceţi mădularele voastre roabe ale dreptăţii, pentru sfinţire! ²⁰Căci, pe când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate. ²¹Şi ce rod aduceaţi atunci? Rod de care acum vă este ruşine, pentru că sfârşitul acelor fapte este moartea. ²²Dar acum, după ce aţi fost eliberaţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, al cărei sfârşit este viaţa veşnică. ²³Fiindcă plata păcatului este moartea, însă darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Isus, Domnul nostru.

Domnia păcatului

Din capitolul cinci am învăţat că domnia păcatului este domnia morţii, deoarece moartea vine prin păcat. Dar am învăţat şi că darul vieţii este oferit tuturor, astfel că oricine Îl are pe Hristos, are viaţa. În loc ca moartea să domnească peste aceştia, ei „vor domni în viaţă printr-unul singur, Isus Hristos”. Îndemnul: „Aşadar, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor”, este, prin urmare, echivalent cu acela de a rămâne în Hristos sau de a păstra viaţa Sa. Am obţinut viaţa prin credinţă, şi trebuie s-o păstrăm, tot astfel, prin credinţă.

Ai cui robi suntem?

Este foarte uşor de răspuns la această întrebare. „Aceluia de care ascultaţi.” Dacă ne supunem păcatului, atunci suntem robii păcatului, căci „oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului”. (Ioan 8:34). Dar dacă ne supunem neprihănirii atunci suntem robii neprihănirii. „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.” (Matei 6:24). Nu putem sluji  în acelaşi timp atât păcatului, cât şi neprihănirii. Nimeni nu poate fi la un moment dat atât păcătos, cât şi neprihănit. Fie păcatul, fie neprihănirea, trebuie să stăpânească.

Unelte

În acest capitol sunt folosiţi doi termeni pentru a descrie oamenii, şi anume robi şi unelte. E nevoie de ambele pentru a ilustra relaţia noastră cu păcatul şi neprihănirea. Păcatul şi neprihănirea sunt stăpâni. Noi nu suntem decât instrumente în mâinile lor. Felul lucrării pe care un anumit instrument o face depinde în întregime de cel care-l foloseşte.

De exemplu, dacă avem un stilou bun, ce fel de lucrare va face el? El va face o lucrare bună dacă se află în mâinile unui scriitor îndemânatic, însă în mâinile unui cârpaci lucrarea sa va fi de slabă calitate. Cu alte cuvinte, în mâinile unui om bun, el va scrie numai ce este bine; dar în mâinile unui om rău, el va da pe faţă răul. Însă omul nu este un simplu instrument. Nu, nicidecum. Între oameni şi instrumentele obişnuite există această deosebire: cele din urmă nu-i pot alege pe cei care le folosesc, în timp ce primii au deplină libertate de a alege pe cine slujesc. Ei trebuie să se supună, nu o singură dată, ci mereu. Dacă se supun păcatului, ei vor face păcat. Dacă se supun lui Dumnezeu, pentru a fi instrumente în mâinile Sale, ei nu pot face altceva decât bine, atâta timp cât rămân supuşi Lui.

O comparaţie

În versetul nouăsprezece suntem îndemnaţi să ne supunem ca robi ai neprihănirii, tot aşa cum ne-am supus ca robi ai păcatului. Fiind făcută aceasta, în versetele următoare suntem asiguraţi că, după cum cu siguranţă roada era păcatul şi moartea când eram supuşi păcatului, tot aşa de sigur este că roada va fi sfinţenia atunci când ne supunem pentru a fi robi ai neprihănirii. Da, şi chiar mai sigur; căci „unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a revărsat şi mai îmbelşugat, pentru ca, după cum păcatul a domnit aducând moartea, tot astfel şi harul să domnească prin dreptate şi să dea viaţă veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru”. (Romani 5:20-21). Neprihănirea este mai puternică decât păcatul, după cum Dumnezeu este mai puternic decât Satana. Dumnezeu poate scoate din mâinile lui Satana sufletul care strigă să fie eliberat; dar nimeni nu poate scoate din mâna lui Dumnezeu pe copiii Săi.

Nu mai suntem sub lege

Sunt mulţi oameni cărora le place să citeze această expresie, închipuindu-şi că îi absolvă cu totul, pentru totdeauna, de păzirea legii lui Dumnezeu. În mod ciudat, această expresie este folosită numai pentru a justifica refuzul de a păzi porunca a patra. Citiţi cea de-a patra poruncă unui om care refuză să păzească Sabatul Domnului, ziua a şaptea, şi el va spune: „Noi nu suntem sub lege.” Cu toate acestea, acelaşi om va cita porunca a treia celui care înjură sau prima şi a doua poruncă păgânilor, şi va recunoaşte autoritatea poruncii a şasea, a şaptea şi a opta. Astfel, se pare că oamenii, de fapt, nu cred că afirmaţia potrivit căreia nu mai suntem sub lege înseamnă că avem libertatea de a o încălca. Să studiem acest verset în întregime şi pe bucăţi.

Ce este păcatul?

„Oricine face păcat face şi fărădelege; căci păcatul este fărădelege.” (1 Ioan 3:4^[6]). „Orice nelegiuire este păcat.” (1 Ioan 5:17). Acest lucru este clar; să-l ţinem bine minte.

Ce este neprihănirea?

Neprihănirea este opusul păcatului, deoarece „orice nedreptate este păcat^[7]”. Dar „păcatul este încălcarea legii”. Prin urmare, neprihănirea înseamnă păzirea legii. Aşa că atunci când suntem îndemnaţi să ne supunem membrele ca unelte ale neprihăniri pentru Dumnezeu, de fapt ni se spune să ne supunem ascultării de lege.

Stăpânirea păcatului

Păcatul nu are nicio stăpânire asupra celor care se supun şi sunt robi ai neprihănirii sau ai ascultării de lege, deoarece păcatul este încălcarea legii. Acum să citim versetul patrusprezece în întregime: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” Adică, încălcarea legii nu are ce căuta în cei care nu mai sunt sub lege. Atunci cei care nu sunt sub lege sunt cei care ascultă de lege. Cei care o încalcă sunt sub lege. Nimic nu poate fi mai clar.

Sub har

„Nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” Am văzut că cei care nu sunt sub lege sunt cei care păzesc legea. Prin urmare, cei care sunt sub lege sunt cei care o încalcă şi care astfel sunt sub condamnarea ei. Dar „unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a revărsat şi mai îmbelşugat”. Dumnezeu eliberează din păcat.

Chinuiţi de ameninţările legii pe care am încălcat-o, noi fugim pentru a găsi adăpost la Hristos, care este „plin de har şi de adevăr”. Aici găsim eliberare din păcat. În El găsim nu numai harul care acoperă toate păcatele noastre, ci şi neprihănirea legii, deoarece El este plin de adevăr, iar legea este adevărul. (Psalmii 119:142). Harul „stăpâneşte” prin neprihănire (sau ascultarea de lege) ca să dea viaţa veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru.

Plata păcatului

Din capitolul doi am învăţat că aceia care resping bunătatea lui Dumnezeu îşi adună o comoară de mânie. Însă mânia vine numai peste oamenii neascultării. (Efeseni 5:6). Cei care păcătuiesc îşi strâng plata. „Plata păcatului este moartea.” Păcatul are în el moartea, de aceea „păcatul odată făptuit, aduce moartea”. Nu poate exista un alt sfârşit pentru păcat decât moartea, deoarece păcatul reprezintă absenţa neprihănirii, iar neprihănirea este viaţa şi caracterul lui Dumnezeu. Alegerea persistentă şi decisivă a păcatului este, prin urmare, alegerea despărţirii totale de viaţa lui Dumnezeu şi astfel de viaţa în sine, deoarece El este singura sursă a vieţii. Hristos, care este înţelepciunea lui Dumnezeu, spune: „Toţi cei ce Mă urăsc, iubesc moartea.” (Proverbe 8:36). Cei care vor muri la sfârşit vor fi doar aceia care au lucrat pentru aceasta.

Darul lui Dumnezeu

Dar pentru viaţa veşnică noi nu lucrăm. Nimic din ce am putea face nu poate plăti nici măcar în cea mai mică măsură pentru aceasta. Este darul lui Dumnezeu. Adevărat, ea vine numai prin neprihănire, însă neprihănirea este un dar. „Căci prin har sunteţi mântuiţi prin credinţă. Şi acest lucru nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2:8-10).

„O, cât de mare este bunătatea Ta, pe care o păstrezi pentru cei ce se tem de Tine, şi pe care o arăţi celor ce se încred în Tine, în faţa fiilor oamenilor!” (Psalmii 31:19). Când oamenii păcătuiesc, Dumnezeu nu le dă decât ceea ce ei au vrut. Dar dacă oamenii se supun ca robi neprihănirii, El le dă neprihănirea, şi împreună cu aceasta viaţa veşnică – toate în dar. „Calea călcătorului de lege este grea”^[8], însă jugul lui Hristos este bun şi sarcina Sa este uşoară.

^[1]„Atunci, ce vom spune? Să continuăm în păcat ca să abunde harul?” – Romani 6:1 – Fidela.

^[2]În limba greacă „mē genoito” înseamnă literal „să nu se întâmple”. Pavel a folosit expresia de paisprezece ori pentru a indica aversiune. Cuvântul ebraic care corespunde expresiei greceşti este „chalilah” care înseamnă un lucru profan, abominabil. Înţelegem astfel că la întrebarea: „Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?”, Pavel răspunde cu putere că o astfel de întrebare este o abominaţie, ceva ce nu trebuie să aibă loc (n.ed.).

^[3]„Nicidecum. Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în el?” – Romani 6:2 – Fidela.

^[4]„Dar dacă, în timp ce căutăm să fim declaraţi drepţi prin Cristos, ne-am găsit şi pe noi înşine păcătoşi, este atunci Cristos servitorul păcatului? Nicidecum!” – Galateni 2:17 – Fidela.

^[5] „De aceea suntem îngropaţi cu el prin botez în moarte; pentru ca, aşa cum Cristos a fost înviat dintre morţi prin gloria Tatălui, chiar aşa şi noi ar trebui să umblăm în înnoirea vieţii.” – Romani 6:4 – Fidela.

^[6]„Oricine practică păcatul, de asemenea încalcă legea; căci păcatul este încălcarea legii.” – 1 Ioan 3:4 – Fidela.

^[7]„Orice nedreptate este păcat.” – 1 Ioan 5:17 – Fidela.

^[8]„(…) calea călcătorilor de lege este grea.” – Proverbe 13:15 – Fidela.