Ne apropiem acum de concluzia întregii chestiuni. Epistola către Romani atinge punctul culminant în capitolul opt. Capitolul şapte ne-a prezentat starea jalnică în care se găseşte omul trezit de lege pentru a-şi conştientiza condiţia sa, legat fiind de păcat cu funii ce numai moartea le poate desface. Acesta se încheie cu o întrezărire a Domnului Isus Hristos, singurul în stare să ne elibereze de trupul morţii.

Eliberat de condamnare – Romani 8:1-9

¹Acum dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, (care nu trăiesc potrivit firii pământeşti, ci potrivit Duhului). ²Într-adevăr, legea Duhului dătător de viaţă în Hristos Isus te-a eliberat de legea păcatului şi a morţii. ³Căci – lucru cu neputinţă pentru Lege, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu L-a trimis, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său, într-o fire asemănătoare cu cea păcătoasă, şi a osândit păcatul în firea pământească, ⁴pentru ca cerinţa dreaptă a Legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit firii pământeşti, ci potrivit Duhului. ⁵Într-adevăr, cei ce trăiesc potrivit firii pământeşti năzuiesc la lucrurile firii pământeşti, pe când cei ce trăiesc potrivit Duhului năzuiesc la lucrurile Duhului. ⁶Şi năzuinţa firii pământeşti duce la moarte, pe când năzuinţa Duhului duce la viaţă şi pace. ⁷Fiindcă năzuinţa firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu se poate supune. ⁸Deci cei ce trăiesc în firea pământească nu pot să-I placă lui Dumnezeu. ⁹Voi însă nu mai trăiţi în firea pământească, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui.

„Nicio osândire”

Nu este nicio osândire pentru cei care sunt în Hristos. De ce? Deoarece El a luat asupra Sa blestemul legii, pentru ca binecuvântarea să poată veni peste noi. Nimic nu ne poate atinge atâta timp cât suntem în El, fără să treacă mai întâi prin El; dar în El toate blestemele sunt transformate în binecuvântări, iar păcatul este înlocuit cu neprihănire. Viaţa Sa veşnică triumfă asupra a tot ceea ce vine împotriva ei. Noi avem „totul deplin în El”.

„Privind la Isus”

Unii spun: „Eu nu văd acest pasaj din Scripturi împlinindu-se în cazul meu, deoarece de fiecare dată când privesc la mine găsesc ceva care mă condamnă.” Cu siguranţă; pentru că eliberarea de sub condamnare nu se găseşte în noi, ci în Isus Hristos. Trebuie să privim la El, în loc să privim la noi. Dacă ascultăm poruncile Sale şi ne încredem în El, El îşi ia responsabilitatea de a ne îndreptăţii în faţa legii. Niciodată nu va exista un timp când privind la noi să nu fim condamnaţi.

Căderea lui Satana s-a datorat faptului că a privit la el însuşi. Răscumpărarea celor pe care el i-a făcut să cadă se face numai privind la Isus. „Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului.” (Ioan 3:14). Şarpele a fost ridicat pentru a fi privit. Cei care priveau erau vindecaţi. Tot aşa este şi cu Hristos. În lumea care va veni, slujitorii Domnului „îi vor vedea faţa” şi nu vor fi atraşi spre ei. Lumina feţei Sale va fi slava lor, şi prin aceeaşi lumină vor fi aduşi în această minunată stare.

Convingere, nu condamnare

Textul nu spune că aceia care sunt în Isus Hristos nu vor fi mustraţi niciodată.

„Crezi că El niciodată nu mă mustră?
Ce prieten fals ar fi
Dacă niciodată, niciodată nu mi-ar spune
Despre greşelile ce, cu siguranţă, le vede!”

A intra în Hristos este numai începutul, nu sfârşitul, vieţii creştine. Este admiterea noastră în şcoala în care trebuie să învăţăm despre El. El ia pe omul păcătos cu toate obiceiurile lui rele şi îi iartă toate păcatele, astfel încât el este considerat ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată. Apoi El continuă să-i dea viaţa Sa, prin care acesta poate birui obiceiurile sale rele.

Asocierea cu Hristos ne va descoperi din ce în ce mai clar eşecurile noastre, tot aşa cum asocierea cu un om învăţat ne va ajuta să ne dăm seama de neştiinţa noastră. Ca martor credincios, El ne vorbeşte despre eşecurile noastre. Dar nu o face pentru a ne condamna. Noi primim simpatia Sa, nu condamnarea. Această simpatie este cea care ne dă curaj şi ne ajută să biruim.

Când Domnul ne arată un defect în caracterul nostru, este ca şi cum ne-ar spune: „Există ceva de care tu ai nevoie, iar Eu ţi-l pot da.” Când învăţăm să primim mustrarea în acest fel, ne vom bucura de ea în loc să ne descurajăm.

Legea vieţii în Hristos

Legea fără Hristos este moarte. Legea în Hristos este viaţă. Viaţa Sa este legea lui Dumnezeu; pentru că din inimă izvorăşte viaţa, iar legea era în inima Lui. Legea păcatului şi a morţii lucrează în mădularele noastre. Dar legea Duhului de viaţă în Hristos ne izbăveşte de aceasta. Observaţi că viaţa în Hristos este cea care face această lucrare. Ea nu ne izbăveşte de ascultarea de lege, pentru că în situaţia aceasta eram înainte, şi era robie, nu libertate. Lucrul de care ne izbăveşte este încălcarea legii.

Lucrarea lui Hristos

Aceasta este prezentată foarte clar în versetele 3 şi 4. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului şi pentru păcat, „pentru ca dreaptatea legii să fie împlinită în noi”^[1]. „Legea este sfântă, iar porunca este sfântă, dreaptă şi bună.” (Romani 7:12). Nu este nicio greşeală în lege, ci în noi, deoarece noi am încălcat-o. Lucrarea lui Hristos nu este de a schimba în vreun fel legea, ci de a ne schimba în întregime pe noi. Ea constă în punerea legii desăvârşite în inima noastră, în locul copiei deteriorate şi sparte.

Slăbiciunea legii

Legea are suficientă putere ca să condamne, dar este slabă, ba chiar lipsită de putere, atunci când este vorba de ceea ce are nevoie omul – adică mântuire. Ea a fost şi este „slabă prin carne”. Legea este bună, sfântă şi dreaptă, dar omul nu are nicio putere s-o împlinească. Asemenea toporului care poate fi dintr-un oţel bun şi foarte ascuţit, şi totuşi să nu poată tăia un copac deoarece braţul care-l foloseşte nu are nicio putere, la fel, legea lui Dumnezeu nu putea să împlinească prin ea însăşi cerinţele ei. Ea prezintă datoria omului; rămâne ca el s-o împlinească. Dar el nu putea s-o facă, şi de aceea Hristos a venit ca s-o împlinească în om. Ceea ce legea nu putea să facă, Dumnezeu a făcut prin Fiul Său.

Asemănarea cărnii păcătoase^[2]

Există o idee^[3] larg răspândită, conform căreia aceasta ar însemna că Hristos a simulat carnea păcătoasă, că în realitate nu a luat asupra Sa carnea păcătoasă, ci doar ceva ce avea această aparenţă. Dar Scripturile nu ne învaţă aşa ceva. „Prin urmare, trebuia să Se asemene fraţilor Săi în toate privinţele, ca să devină un mare-preot îndurător şi credincios înaintea lui Dumnezeu, făcând astfel ispăşire pentru păcatele poporului.” (Evrei 2:17)^[4]. El  a fost „născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei de sub Lege”. (Galateni 4:4-5).

El a luat asupra Sa aceeaşi carne pe care o au toţi cei născuţi din femeie. Un text paralel celui din Romani 8:3-4 se găseşte în 2 Corinteni 5:21. Primul spune că Hristos a fost trimis într-o fire asemănătoare păcatului, „pentru ca dreptatea legii să fie împlinită în noi”. Cel din urmă spune că Dumnezeu „L-a făcut păcat pentru noi”, deşi nu a cunoscut niciun păcat, „pentru ca noi să fim dreptatea lui Dumnezeu în El”.

„Cuprins de slăbiciune”

Toată mângâierea pe care o putem primi de la Hristos se bazează pe cunoaşterea faptului că El a fost făcut asemenea nouă în toate lucrurile. Altfel am ezita să-I vorbim despre slăbiciunile şi căderile noastre. Preotul care aduce jertfele pentru păcat trebuie să fie cineva care „se poate arăta îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi fiindcă şi el este supus slăbiciunii”. (Evrei 5:2)^[5].

Aceasta se aplică perfect lui Hristos: „Fiindcă nu avem un mare preot care nu poate să simtă compasiune pentru neputinţele noastre, ci în toate a fost ispitit asemenea nouă, totuşi fără păcat.” (Evrei 4:15, Fidela). De aceea putem veni cu îndrăzneală la tronul harului ca să căpătăm îndurare. Atât de perfect s-a identificat Hristos cu noi, încât El simte suferinţele noastre chiar şi acum.

Carnea şi Duhul

„Fiindcă toţi cei ce sunt conform cărnii gândesc lucrurile cărnii; dar cei conform Duhului gândesc lucrurile Duhului.” (Romani 8:5, Fidela) Observaţi că aceasta depinde de declaraţia anterioară: „Pentru ca dreptatea legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu conform cărnii, ci conform Duhului.” Lucrurile Duhului sunt poruncile lui Dumnezeu, deoarece legea este duhovnicească. Carnea slujeşte legii păcatului (vezi capitolul anterior şi Galateni 5:19-21, unde sunt descrise faptele cărnii). Hristos a venit în aceeaşi carne, pentru a arăta puterea Duhului asupra cărnii. „Cei ce sunt în carne nu pot plăcea lui Dumnezeu. Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duhul, dacă într-adevăr Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi.” (Romani 8:7-8, Fidela). Nimeni nu va pretinde că, după convertire, carnea omului este în vreun fel diferită de ce a fost înainte. Cu atât mai puţin cel convertit va spune aşa ceva, pentru că el are continuu dovezi în ceea ce priveşte perversitatea ei. Dar dacă este cu adevărat convertit şi Duhul lui Hristos locuieşte în el, carnea nu mai are putere asupra lui. Tot aşa, Hristos a venit în aceeaşi carne păcătoasă, şi totuşi a fost fără păcat, pentru că întotdeauna a fost călăuzit de Duhul.

Vrăjmăşia

„Pentru că mintea carnală este duşmănie împotriva lui Dumnezeu; fiindcă nu este supusă legii lui Dumnezeu şi nici nu poate fi.” (Romani 8:7, Fidela). Carnea nu se converteşte niciodată. Ea este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, iar această vrăjmăşie constă în opoziţia faţă de legea Sa. De aceea, oricine se împotriveşte legii lui Dumnezeu, luptă împotriva Lui. Dar Hristos este pacea noastră, şi El a venit predicând pacea. „Şi pe voi, care odinioară eraţi înstrăinaţi şi vrăjmaşi în cuget prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă înfăţişeze înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină.” (Coloseni 1:21-22). În trupul Său, El desfiinţează vrăjmăşia, astfel că toţi cei care sunt răstigniţi împreună cu El sunt împăcaţi cu Dumnezeu; adică ei se supun legii Sale care este în inimile lor.

„Viaţă şi pace”

„Fiindcă a gândi carnal este moarte; dar a gândi spiritual, viaţă şi pace.” (Romani 8:6, Fidela). A umbla după lucrurile Duhului înseamnă a avea mintea sub controlul legii lui Dumnezeu, pentru că „ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească”. „Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta.” (Psalmii 119:165). „Fiind declaraţi drepţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos.” (Romani 5:1, Fidela). Mintea carnală este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. De aceea, a gândi carnal este moarte. Dar Hristos „a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie”. (2 Timotei 1:10). El a nimicit moartea distrugând puterea păcatului în toţi cei care cred în El; căci moartea nu are nicio putere decât prin păcat. „Boldul morţii este păcatul.” (1 Corinteni 15:56). Astfel că, chiar acum putem spune cu bucurie „mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos”.

Capitolul opt al epistolei către Romani este plin cu lucrurile minunate pe care le-a făgăduit Dumnezeu celor care Îl iubesc. Libertatea, legea Duhului de viaţă în Hristos, fii ai lui Dumnezeu, moştenitori – împreună cu Hristos – ai lui Dumnezeu, slavă şi biruinţă, sunt cuvintele ce caracterizează acest capitol.

Fii ai lui Dumnezeu – Romani 8:9-17

⁹Voi însă nu mai trăiţi în firea pământească, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. ¹⁰Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este mort din pricina păcatului, dar Duhul este viaţă datorită dreptăţii. ¹¹Şi dacă Duhul Celui ce L-a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, Cel ce L-a înviat pe Hristos Isus din morţi va da viaţă şi trupurilor voastre muritoare prin Duhul Său, care locuieşte în voi. ¹²Aşadar, fraţilor, noi nu suntem datori firii pământeşti, ca să mai trăim potrivit firii pământeşti. ¹³Dacă trăiţi potrivit firii pământeşti, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, daţi morţii faptele trupului, veţi trăi. ¹⁴Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. ¹⁵Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică, ci aţi primit un duh de înfiere, prin care strigăm: „Avva!”, adică: „Tată!” ¹⁶Însuşi Duhul dă mărturie împreună cu duhul nostru că suntem copiii lui Dumnezeu. ¹⁷Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos, dacă suferim împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.

Forţe opuse

Carnea şi Duhul sunt în opoziţie. Întotdeauna una se împotriveşte celeilalte. Duhul niciodată nu cedează în faţa cărnii, iar carnea nu se converteşte niciodată. Carnea va fi păcătoasă până când trupurile noastre vor fi schimbate la venirea Domnului. Duhul se luptă cu omul păcătos, dar acesta cedează cărnii, şi astfel este slujitorul păcatului.

Un astfel de om nu este condus de Duhul, deşi Duhul nu l-a părăsit nicidecum. Carnea omului convertit este exact la fel cu a păcătosului, deosebirea constând în faptul că acum ea nu are nicio putere asupra celui convertit, deoarece acesta se predă Duhului care stăpâneşte carnea. Cu toate că după convertire carnea omului este la fel, despre el se spune că nu este „în carne”, ci „duhovnicesc”, deoarece prin Duhul el face să moară faptele trupului.

Viaţă în moarte

„Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este mort din pricina păcatului, dar Duhul este viaţă datorită dreptăţii.” Aici îi găsim pe cei doi indivizi despre care vorbeşte apostolul în 2 Corinteni 4:7-16. „Căci noi, cei vii, suntem neîncetat daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.” După care el spune: „Chiar dacă omul nostru din afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi.” Chiar dacă trupul nostru cedează şi este slăbit, totuşi omul din lăuntru, Isus Hristos, se înnoieşte mereu. Şi El este adevărata noastră viaţă. „Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.” (Coloseni 3:3).

De aceea nu trebuie să ne temem de cei care pot să ucidă doar trupul, după care nu mai au nicio putere. Chiar dacă trupul este ars pe rug, omul nelegiuit nu se poate atinge de viaţa veşnică pe care o avem în Hristos, care nu poate fi distrus. Nimeni nu poate lua viaţa de la El.

Siguranţa învierii

„Şi dacă Duhul Celui ce L-a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, Cel ce L-a înviat pe Hristos Isus din morţi va da viaţă şi trupurilor voastre muritoare prin Duhul Său, care locuieşte în voi.” Isus a spus despre apa pe care a dat-o, care era Duhul Sfânt, că se va preface în noi într-un izvor de apă ce va ţâşni în viaţa veşnică. (Ioan 4:14, compară cu Ioan 7:37-39). Ceea ce înseamnă că viaţa spirituală, pe care o trăim prin Duhul în carne, reprezintă asigurarea că vom primi trupul spiritual la înviere, când viaţa lui Hristos se va manifesta în trupuri nemuritoare.

Fii ai lui Dumnezeu

Cei care se predau Duhului Sfânt ce se luptă cu ei, şi care continuă să se predea în acelaşi fel, sunt conduşi de Duhul şi ei sunt fii ai lui Dumnezeu. Ei beneficiază de aceeaşi relaţie cu Tatăl pe care o are singurul Său Fiu născut. „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl? Să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi asemenea Lui, pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” (1 Ioan 3:1-2). Dacă suntem călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu suntem fii ai lui Dumnezeu acum, la fel de mult precum vom fi vreodată.

Suntem fii acum

Există unii oameni care cred că niciun om nu este născut din Dumnezeu până la înviere. Dar faptul că suntem fii acum dovedeşte contrariul. „Dar – va spune cineva – nu suntem încă cunoscuţi ca fii.” Adevărat, şi nici Hristos n-a fost cât timp a trăit pe acest pământ. Puţini au fost cei care L-au cunoscut ca fiind Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu. Şi aceştia au ştiut numai prin descoperirea lui Dumnezeu. Lumea nu ne cunoaşte pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. A spune că cei credincioşi nu sunt fiii lui Dumnezeu acum, deoarece nimic din înfăţişarea lor n-o arată, înseamnă a spune acelaşi lucru despre Hristos. Dar Isus a fost tot atât de mult Fiul lui Dumnezeu în ieslea din Betleem, pe cât este acum, când se află la dreapta lui Dumnezeu.

Mărturia Duhului

„Însuşi Duhul dă mărturie împreună cu duhul nostru că suntem copiii lui Dumnezeu.” Cum adevereşte Duhul? Răspunsul se găseşte în Evrei 10:14-17. Apostolul afirmă că printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pe cei ce sunt sfinţiţi, după care spune că Duhul Sfânt adevereşte aceasta prin cuvintele: „Iată legământul pe care-l voi încheia cu ei după acele zile, zice Domnul: Voi pune legile Mele în inimile lor şi le voi scrie în cugetul lor”, adăugând: „Iar de păcatele şi de fărădelegile lor nu-Mi voi mai aduce aminte.” Adică, Duhul adevereşte prin cuvânt. Ştim că suntem copii ai lui Dumnezeu deoarece Duhul ne asigură de aceasta prin Biblie. Mărturia pe care o dă Duhul nu este o anumită stare de extaz, ci o declaraţie tangibilă. Nu suntem copii ai lui Dumnezeu pentru că ne simţim astfel şi nici nu cunoaştem că suntem fii datorită unui simţământ, ci pentru că Domnul ne spune aceasta. În cel care crede, cuvântul locuieşte, şi de aceea „cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia aceasta în el”. (1 Ioan 5:10).

Nicio teamă

„Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică, ci aţi primit un duh de înfiere, prin care strigăm: «Avva!», adică: «Tată!»” „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” (2 Timotei 1:7). „Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste, şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el. Prin aceasta dragostea a ajuns desăvârşită în noi, ca să avem îndrăzneală în ziua judecăţii: cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta. În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica, pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste.” (1 Ioan 4:16-18).

Hristos s-a dat pe Sine ca să-i elibereze pe cei care, prin frica morţii, erau ţinuţi în robie toată viaţa lor. (Evrei 2:15). Cel care îl cunoaşte şi-L iubeşte pe Domnul, nu poate să se teamă de El, iar cel care nu se teme de Domnul nu trebuie să se teamă de nimic şi de nimeni. Una dintre cele mai mari binecuvântări ale evangheliei este eliberarea de frică, fie ea reală sau imaginară. „Eu am căutat pe Domnul, şi mi-a răspuns; m-a izbăvit din toate temerile mele.” (Psalmii 34:4).

Moştenitori ai lui Dumnezeu

Ce moştenire minunată este aceasta! Nu se spune doar că suntem moştenitori a ceea ce are Dumnezeu, ci moştenitori ai lui Dumnezeu Însuşi. De fapt, avându-L pe El avem totul; dar binecuvântarea constă în a-L avea pe El. „Domnul este partea mea de moştenire şi paharul meu.” (Psalmii 16:5). Aceasta este realitatea, este un lucru la care mai degrabă trebuie să medităm decât să vorbim despre el.

Împreună moştenitori cu Hristos

Dacă suntem fii ai lui Dumnezeu, stăm pe aceeaşi bază ca Isus Hristos. Chiar El a spus că Tatăl ne iubeşte aşa cum îl iubeşte pe El. (Ioan 17:23). Aceasta se dovedeşte prin faptul că viaţa Sa a fost dată pentru a noastră. De aceea Tatăl nu are nimic în plus pentru singurul Său Fiu, care să nu fie şi pentru noi. Şi nu doar atât, căci, deoarece suntem împreună moştenitori cu Isus Hristos, rezultă că El nu poate să-şi primească moştenirea înaintea noastră. Fără doar şi poate, El stă la dreapta lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu, în marea Sa dragoste pentru noi, „ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (…) ne-a înălţat împreună cu El şi ne-a pus să stăm împreună în locurile cereşti în Hristos Isus”. (Efeseni 2:4-6). Hristos împarte cu noi slava care Îi aparţine. (Ioan 17:22). Să fii împreună moştenitor cu Isus Hristos este ceva! Nu e de mirare că apostolul exclamă: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl? Să ne numim copii ai lui Dumnezeu! ”

Suferind cu El

„Dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” „Căci întrucât El Însuşi a suferit, când a fost ispitit, poate să vină în ajutor celor care sunt ispitiţi.” (Evrei 2:18). Aşadar, a suferi cu Hristos înseamnă a răbda ispita împreună cu El. Suferinţa este cea care rezultă din lupta împotriva păcatului. Suferinţa autoimpusă nu are nicio valoare. Nu este de niciun preţ împotriva gâdilării cărnii. (Coloseni 2:23)^[6]. Hristos nu s-a torturat singur pentru a obţine aprobarea Tatălui. Dar atunci când suferim împreună cu Hristos suntem desăvârşiţi în El. Puterea prin care El a rezistat ispitelor vrăjmaşului este puterea prin care noi trebuie să biruim. Viaţa Sa în noi obţine biruinţa.

În versetele precedente ale capitolului opt din epistola către Romani am văzut că suntem adoptaţi în familia lui Dumnezeu ca fii, şi suntem împreună moştenitori cu Isus Hristos. Duhul Sfânt stabileşte legătura pe care o presupune această relaţie. „Duhul de înfiere”, Duhul care purcede de la Tatăl ca reprezentant al Fiului, este Cel care dovedeşte că suntem acceptaţi ca fraţi ai lui Isus Hristos. Cei care sunt călăuziţi de Duhul trebuie să fie aşa cum a fost Hristos în lume şi de aceea sunt asiguraţi de o parte egală în moştenire împreună cu Hristos. Căci „însuşi Duhul dă mărturie împreună cu duhul nostru că suntem copiii lui Dumnezeu”.

Proslăviţi împreună – Romani 8:17-25

¹⁷Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El. ¹⁸Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. ¹⁹De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. ²⁰Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă, ²¹că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. ²²Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. ²³Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. ²⁴Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede, nu mai este nădejde: pentru că ce se vede, se mai poate nădăjdui? ²⁵Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.

De ce să suferim?

Viaţa lui Hristos pe acest pământ a fost una de suferinţă. El a fost un „om al durerii şi obişnuit cu suferinţa”. „El Însuşi a suferit, când a fost ispitit”, dar suferinţele Sale nu au fost numai de natură mentală. El a cunoscut durerea fizică; „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre.” (Matei 8:17). A suferit de foame în pustie, şi faptele Sale motivate de dragoste au fost făcute cu preţul unei mari suferinţe şi oboseli trupeşti. Suferinţa pe care a îndurat-o din mâinile soldaţilor brutali, cu ocazia procesului simulat şi a răstignirii Sale, a fost doar o continuare, sub o altă formă, a ceea ce a îndurat de-a lungul întregii Sale vieţi pe acest pământ.

Slava care urmează suferinţei

Duhul lui Hristos dădea mărturie şi adeverea prin toţi profeţii „patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate”. (1 Petru 1:11). Atunci când Hristos, după înviere, a discutat cu cei doi ucenici pe drumul către Emaus, le-a spus: „«Oare nu trebuia să îndure Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?» Şi a început de la Moise şi de la toţi profeţii şi le-a tâlcuit din toate Scripturile cele privitoare la El.” (Luca 24:26-27). Ştim că prima parte a acestor profeţii s-a împlinit, şi de aceea trebuie să ştim că restul sunt la fel de sigure. După cum Hristos a suferit, tot atât de sigur este că slava va urma.

Suferind împreună

Noi trebuie să suferim „împreună cu El”. Noi nu trebuie să suferim singuri. Dar noi nu puteam suferi acum o mie opt sute de ani, înainte de a ne fi născut. De aceea rezultă că Hristos încă suferă. Altfel nu am putea suferi împreună cu El. Citiţi ce se spune despre legătura Sa cu Israelul din vechime: „În toată nenorocirea lor el a fost nenorocit.” (Isaia 63:9, Fidela). Din Matei 25:35-40 aflăm că Hristos suferă sau este alinat ori de câte ori ucenicii Săi suferă sau sunt alinaţi. El este capul trupului.

Dar dacă toate membrele suferă atunci când unul dintre membre suferă (1 Corinteni 12:26), cu cât mai mult este aceasta adevărat în cazul Capului! Astfel, citim că Hristos, chiar acum, ca mare preot, simte „compasiune pentru neputinţele noastre”. (Evrei 4:15)^[7]. Un ma‑ re preot trebuie să fie unul care se „arăta îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi fiindcă şi el este supus slăbiciunii”. (Evrei 5:1-2). Aflăm astfel că Hristos nu a renunţat niciodată la natura omenească pe care a luat-o asupra Sa, El identificându-se încă cu oamenii suferinzi şi păcătoşi. Faptul că „Isus Cristos a venit în carne” (1 Ioan 4:2, Fidela^[8]) este un adevăr slăvit, ce trebuie recunoscut şi mărturisit.

Proslăviţi împreună

„Dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” Hristos nu are nimic care să nu fie al nostru în egală măsură. Rugăciunea Sa a fost: „Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu.” (Ioan 17:24). Şi tot El spune: „Celui ce va birui îi  voi da să stea cu Mine pe tronul Meu.” (Apocalipsa 3:21). Tot ceea ce El are, avem şi noi, şi le avem atunci când El le are, deoarece suntem împreună moştenitori cu El.

Există slavă acum

Afirmaţia aceasta ar putea părea la prima vedere neadevărată. Exis­tă o idee larg răspândită, conform căreia Hristos este proslăvit cu mult înaintea celor care sunt împreună moştenitori cu El. Un singur text este suficient pentru a lămuri această problemă: „Pe prezbiterii care sunt între voi îi sfătuiesc eu, care sunt un prezbiter ca şi ei, martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei care va fi descoperită.” (1 Petru 5:1). Petru a declarat că este părtaş al slavei. Aceasta deoarece el credea cuvintele rostite de Hristos în rugăciunea pentru ucenicii Săi: „Şi slava pe care Mi-ai dat-o Mie le-am dat-o lor.” (Ioan 17:22). Dacă Hristos este proslăvit acum, atunci şi ucenici Săi au parte. Avem şi o altă declaraţie a apostolului Petru. Vorbind despre Hristos, el spune: „Deşi nu L-aţi văzut, voi Îl iubiţi, credeţi în El fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită.” (1 Petru 1:8)^[9].

Har şi slavă nedescoperite

Apostolul Ioan ne spune că, deşi noi suntem acum fiii lui Dumnezeu, lumea nu ne cunoaşte, deoarece ea nu l-a cunoscut pe Hristos. (1 Ioan 3:1). Nimic din înfăţişarea lui Hristos, cât a trăit pe acest pământ, nu a arătat că era Fiul lui Dumnezeu. Carnea şi sângele nu a descoperit această realitate nimănui. După toate aparenţele El nu era decât un om obişnuit. Şi cu toate acestea, în tot acest timp, El a avut slava.

Citim că atunci când a schimbat apa în vin, „El Şi-a arătat slava”. (Ioan 2:11). Slava s-a manifestat sub formă de har. „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, şi noi am privit slava Lui: o slavă ca a singurului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.” (Ioan 1:14). Harul prin care Dumnezeu îşi întăreşte poporul este „potrivit cu bogăţia slavei Sale”. (Efeseni 3:16). Oricine este în Hristos este ales „pentru lauda gloriei harului său”. (Efeseni 1:6, Fidela). Harul este slavă, însă slavă acoperită, astfel încât ochii muritorilor să nu fie orbiţi de ea.

Slava ce urmează a fi descoperită

„Suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.” Slava este a noastră acum, dar ea va fi descoperită doar la venirea lui Hristos. Atunci va fi descoperită slava Sa (1 Petru 4:13), şi încercările noastre vor avea „ca urmare lauda, slava şi cinstea”.

Slava lui Hristos nu a fost descoperită încă nimănui, cu excepţia celor trei aleşi de pe muntele schimbării la faţă. Cu acea ocazie, slavei pe care Hristos deja o avea, i s-a îngăduit să strălucească. El a fost văzut atunci aşa cum se va înfăţişa când va reveni. Dar, pentru majoritatea oamenilor, nu există mai multe dovezi acum că Isus este Fiul lui Dumnezeu, decât au fost atunci când El s-a aflat înaintea scaunului de judecată al lui Pilat.

Aceia care totuşi o văd prin credinţă şi care nu se ruşinează să împărtăşească suferinţele Sale, sunt de asemenea părtaşi ai slavei Sale ascunse; şi când El va reveni în slavă, „cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor”. (Matei 13:43). Aceasta va fi „descoperirea fiilor lui Dumnezeu”. Atunci, pentru prima dată, Hristos va fi descoperit lumii ca Fiu al lui Dumnezeu, iar cei care sunt ai Lui vor fi descoperiţi împreună cu El.

Nădejdea creaţiunii

Cuvântul „creatură” din versetele 19-21^[10] se referă la creaţiune. Aceasta se poate vedea din versetul 22, unde citim despre toată creaţia care aşteaptă să fie eliberată de ceea ce a robit-o. Când omul a păcătuit, pământul a fost blestemat din cauza lui. (Vezi Geneza 3:17). Pământul nu păcătuise, dar a fost făcut să împărtăşească căderea omului, căruia îi fusese dat. Pământul desăvârşit nu putea fi locuinţa omului păcătos. Ci a fost supus deşertăciunii, având în vedere o nădejde. Dumnezeu a făcut pământul desăvârşit. „L-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a făcut ca să fie locuit.” (Isaia 45:18). El „lucrează totul după sfatul voii Sale”. (Efeseni 1:11). De aceea pământul, cu siguranţă, va fi proslăvit aşa cum a fost la început. „Deoarece creaţia însăşi, de asemenea, va fi eliberată din robia putrezirii în glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu.”

Înfiere şi răscumpărare

Atât noi, cât şi pământul, „aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru”. Pământul aşteaptă aceasta, deoarece nu poate fi eliberat de sub blestem până când nu suntem descoperiţi ca fii ai lui Dumnezeu şi astfel moştenitori de drept. Duhul Sfânt este garanţia acestei moşteniri. Duhul ne sigilează ca moştenitori „pentru ziua răscumpărării”. (Efeseni 4:30).

Pentru noi este o mărturie că suntem copii ai lui Dumnezeu, dar mărturia nu este acceptată de lume. Ei nu-i cunosc pe copiii lui Dumnezeu. Însă când slava pe care El ne-a dat-o este descoperită, trupurile noastre fiind răscumpărate din stricăciune şi făcute să strălucească la fel ca trupul Său slăvit, atunci nu va mai exista nicio îndoială în mintea nimănui. Atunci chiar Satana va fi obligat să recunoască că suntem copiii lui Dumnezeu şi în consecinţă moştenitori îndreptăţiţi ai pământului proslăvit.

Nădejde şi răbdare

Nădejdea, în sens biblic, înseamnă ceva mai mult decât simpla dorinţă. Este siguranţă, deoarece nădejdea creştinului se bazează pe făgăduinţa lui Dumnezeu, care este întărită prin jurământul Său. Nimic din ceea ce ochii noştri văd, nu arată că suntem fii ai lui Dumnezeu. Nu ne putem vedea slava şi de aceea ni se spune să n-o căutăm aici. Nu-L putem vedea pe Hristos, totuşi noi ştim că este Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este garanţia că suntem şi noi fii ai lui Dumnezeu. Dacă ar fi vreo îndoială nu am putea aştepta cu răbdare. Am fi neliniştiţi şi îngrijoraţi. Dar, deşi ochii fizici nu pot vedea nicio dovadă că aparţinem ca fii lui Dumnezeu, credinţa şi nădejdea ne asigură de acest fapt şi astfel aşteptăm cu răbdare ceea ce nu se vede.

Ceva ce merită să fie cunoscut – Romani 8:26-28

²⁶Tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. ²⁷Şi Cel care cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului, pentru că El mijloceşte pentru sfinţi potrivit voii lui Dumnezeu. ²⁸Ştim că toate lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său.

„Rugându-ne prin Duhul”^[11]

Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea, cu excepţia lui Dumnezeu nimeni n-o poate cunoaşte. (Ieremia 17:9-10). Acesta este în sine un motiv suficient ca noi să nu ştim pentru ce să ne rugăm.

Pe deasupra, noi nu cunoaştem lucrurile pe care Dumnezeu vrea să ni le dea, şi chiar dacă am şti, nu am putea să le descriem, pentru că „după cum este scris: «Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit  şi la inima omului nu s-au suit a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.» Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Într-adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului dacă nu duhul omului, care este în el? Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, ci numai Duhul lui Dumnezeu. Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să cunoaştem lucrurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu.” (1 Corinteni 2:9-12).

Dumnezeu doreşte să ne dea „nespus mai mult decât cerem sau gândim noi”. (Efeseni 3:20). Bineînţeles că o cerere pentru astfel de lucruri nu poate fi exprimată prin cuvinte. Totuşi, în continuarea versetului se spune că aceasta se face „potrivit puterii care lucrează în noi”, iar versetul şaisprezece arată că puterea care lucrează în noi este Duhul. Astfel, găsim aceeaşi idee exprimată în capitolul opt din Romani şi doi din 1 Corinteni.

„Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” Aşadar Duhul ştie exact ceea ce Domnul are pregătit pentru noi. Cele mai adânci gânduri sunt prea profunde pentru a fi exprimate în cuvinte, şi astfel Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine care nu pot fi rostite. Dar, deşi nu există limbaj articulat, „Cel care cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului, pentru că El mijloceşte pentru sfinţi potrivit voii lui Dumnezeu.”. Domnul ştie că Duhul cere exact lucrurile pe care El vrea să ni le dea. El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu. Iar noi ştim că tot ceea ce este cerut după voia lui Dumnezeu este asigurat. (1 Ioan 5:14-15).

Observaţi cum această afirmaţie, referitoare la rugăciune, se încadrează în ceea ce este prezentat mai înainte, în capitolul opt din Romani. Dumnezeu ne-a dat Duhul Său pentru a fi în noi, pentru a ne conduce şi a ne călăuzi viaţa. Faptul că avem Duhul lui Dumnezeu dovedeşte că suntem fii ai lui Dumnezeu. Fiind fii, putem veni înaintea Lui pentru a cere ceea ce avem nevoie cu toată încrederea unui copil în părintele său. Dar, deşi avem toată încrederea, gândurile noastre sunt precum este pământul mai jos decât cerurile. (Isaia 55:8-9).

Nu numai gândurile noastre sunt reduse, ci şi limbajul, care este chiar mai mărginit. Nu putem exprima nici chiar puţinul pe care-l înţelegem. Dar, dacă suntem fii ai lui Dumnezeu, avem în noi pe reprezentantul Său, care ne ajută în slăbiciunea noastră şi care poate lua din lucrurile lui Dumnezeu pentru a ni le da. Ce încredere minunată ar trebui să ne dea aceasta atunci când ne rugăm; şi în mod special ar trebui să dea încredere celor care sunt deosebit de deficitari în ceea ce priveşte limbajul! Nu are nicio importanţă dacă avem un vocabular limitat, dacă ne bâlbâim sau chiar dacă suntem muţi; dacă ne rugăm în Duhul, suntem siguri că primim tot ceea ce avem nevoie şi mai mult decât putem cere sau gândi.

Având în vedere aceste adevăruri, cât de convingător devine sfatul apostolului: „Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri! Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi cu rugăciune pentru toţi sfinţii.” (Efeseni 6:18).

Toate lucrurile lucrează spre bine

„Ştim că toate lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.” Dacă nu am şti aceasta, nu am putea avea acea încredere în rugăciune pe care ar trebui s-o avem şi care este prezentată în versetele anterioare. Oricine îl cunoaşte pe Domnul trebuie să-L iubească, pentru că El este dragoste. Iar Duhul este Cel care ni-L descoperă. Oricine ştie că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”, nu poate decât să-L iubească. Şi atunci toate lucrurile lucrează împreună spre binele său.

Observaţi că textul nu spune că toate lucrurile vor merge împreună spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu, ci că ele merg astfel acum, în prezent. Toate, aşa cum vin, sunt bune pentru cei care-L iubesc pe Domnul şi au încredere în El. Mulţi pierd binecuvântarea acestei asigurări citind-o ca şi cum ar fi pentru viitor. Ei încearcă să se resemneze în faţa necazurilor ce vin, gândind că după aceea ceva bun va ieşi din acestea; dar în acest fel ei nu primesc binele pe care Dumnezeu li-l dă.

Observaţi şi că textul nu spune că noi ştim cum toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu. Adesea oamenii aflaţi în necaz oftează pios şi spun: „Da, presupun că totul este spre bine, dar nu văd cum.” Bineînţeles că nu văd; şi nu este treaba lor să vadă cum. Dumnezeu este cel care le face să meargă spre bine, deoarece El este singurul care are putere.

Prin urmare, nu este necesar să ştim ceva despre modul cum se face. Faptul în sine este suficient pentru noi. Dumnezeu poate împiedica toate planurile diavolului şi poate face ca mânia omului să-L laude. Partea noastră este să credem. Nu dovedim nicio încredere în Domnul dacă noi trebuie să vedem cum face El toate acestea. Cei care vor să-L vadă pe Domnul cum lucrează, dovedesc prin aceasta că nu pot să aibă încredere în El, şi astfel ei aduc ocară numelui Său înaintea lumii.

Chemaţi de Dumnezeu

Dumnezeu i-a chemat pe toţi oamenii să vină la El. „Şi Duhul şi Mireasa zic: «Vino!» Şi cine aude să zică: «Vino!» Şi cel căruia îi este sete să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17). La Dumnezeu nu există părtinire; El doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi de aceea îi cheamă pe toţi.

Nu numai că El ne cheamă, ci ne atrage. Nimeni nu poate veni la El fără să fie atras, de aceea Hristos este înălţat pentru a-i atrage pe toţi la Dumnezeu. El a gustat moartea pentru fiecare (Evrei 2:9) şi prin El toţi oamenii au acces la Dumnezeu. El a distrus în trupul Său vrăjmăşia – zidul care desparte omul de Dumnezeu – astfel că, indiferent care ar fi omul acela, nu există nimic care să-l despartă de Dumnezeu, decât dacă acel om zideşte din nou bariera.

Domnul ne atrage, dar nu foloseşte forţa. El cheamă, dar nu mână. Rămâne, deci, ca noi să „ne întărim chemarea şi alegerea” cedând în faţa influenţei cu care Dumnezeu ne înconjoară. El spune: „Urmează-mă”, iar noi trebuie să întărim chemarea urmându-L.

Scopul chemării

Dumnezeu ne cheamă „prin harul lui Hristos”. (Galateni 1:6). „Ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea Lui, (…) din dragoste.” (Efeseni 1:4)^[12]. Mai mult, citim că „El ne-a mântuit şi ne-a făcut o chemare sfântă, nu după faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus înainte de veşnicii”. (2 Timotei 1:9). Din textul nostru am aflat că aceia care îl iubesc pe Dumnezeu sunt cei „chemaţi după planul Său”. Scopul Său este ca noi să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui în dragoste. Dacă ne supunem planului Său, El se va îngriji de împlinirea lui.

Dumnezeu a făcut omul pentru a-I fi tovarăş. Însă nu poate exista tovărăşie adevărată acolo unde este constrângere. De aceea, pentru ca omul să se poată asocia cu El în intimitate, a făcut voinţa omului la fel de liberă ca a Sa. Dumnezeu nu poate lucra împotriva propriului Său scop, şi, prin urmare, nu numai că nu va forţa voinţa omului, dar nici nu poate s-o facă. Toţi oamenii sunt, la fel ca însuşi Dumnezeu, absolut liberi să aleagă, şi atunci când aleg să se supună chemării lui Dumnezeu, planul Său binecuvântat este împlinit în ei prin puterea prin care El poate face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre bine.

Am aflat despre relaţia noastră cu Dumnezeu prin Duhul şi ajutorul pe care Duhul ni-l dă în rugăciune, precum şi despre asigurarea că „toate lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său”. Temelia pe care se sprijină această asigurare este infinit întărită de versetele următoare.

Darul nepreţuit – Romani 8:29-32

²⁹Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Întâiul Născut dintre mai mulţi fraţi. ³⁰Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte i-a şi chemat, şi pe aceia pe care i-a chemat i-a şi îndreptăţit, iar pe aceia pe care i-a îndreptăţit i-a şi proslăvit. ³¹Deci ce vom zice noi despre toate acestea? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? ³²El, care nu L-a cruţat nici pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui totul fără plată împreună cu El?

Preştiinţă sau predestinare

Cuvântul „predestinare” este echivalent cu „hotărât mai dinainte”. S-au scris volume întregi de speculaţii despre aceşti termeni, dar câteva cuvinte sunt suficiente pentru a face lumină. Cu privire la acestea, precum şi referitor la celelalte atribute ale lui Dumnezeu, este suficient să cunoaştem faptul. Explicaţia nu este treaba noastră.

Scripturile arată foarte clar că Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile. El nu cunoaşte doar lucrurile din trecut, ci şi pe cele viitoare. „Zice Domnul, care face aceste lucruri cunoscute din veşnicie.” (Fapte 15:18). „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol, şi de departe îmi pătrunzi gândul.” (Psalmii 139:1-2). Astfel, Dumnezeu poate spune ce vor face şi vor spune chiar şi cei care nu s-au născut încă.

Aceasta nu-L face pe Dumnezeu răspunzător pentru răul pe care ei îl fac. Unii, fără să se gândească, au considerat că este necesar să-L scuze pe Domnul şi să-L elibereze de acuzaţia potrivit căreia, dacă este omniscient, El este responsabil pentru răul pe care nu-L previne, spunând că El ar putea şti dacă ar vrea, dar că multe lucruri alege să nu le ştie. O astfel de „apărare” a lui Dumnezeu este atât prostească, cât şi dăunătoare. Aceasta pleacă de la presupunerea că Dumnezeu ar fi responsabil pentru rău dacă ar şti mai dinainte şi nu l-ar preveni, şi pentru a nu trebui să-l prevină, cu bună ştiinţă El îşi închide ochii. Astfel, „apărarea” lor pune într-adevăr responsabilitatea pentru tot răul asupra lui Dumnezeu. Şi nu numai atât, ci Îl şi limitează. Îl face ca pe un om.

Dumnezeu ştie toate lucrurile, nu prin studiu sau cercetare aşa cum află omul puţinul pe care-l cunoaşte, ci pentru că este Dumnezeu. Veşnicia este locuinţa Sa. (Isaia 57:15). Noi nu înţelegem aceasta, după cum nu înţelegem nici veşnicia. Trebuie să acceptăm faptul ca atare fiind nu doar mulţumiţi, ci bucuroşi că Dumnezeu este mai mare decât noi. Pentru El, timpul trecut, prezent şi viitor este la fel. Pentru Dumnezeu este întotdeauna „acum”.

Faptul că Dumnezeu a ştiut, chiar înainte de întemeierea lumii, răul pe care oamenii urmau să-l facă, nu-L face răspunzător de acesta, după cum un om care poate vedea prin telescopul său ce face altul aflat la zece kilometri nu-l face răspunzător de faptele acestuia. Dumnezeu a avertizat de la început oamenii, împotriva păcatului, şi le-a pus la dispoziţie toate mijloacele necesare pentru a-l evita, dar El nu poate încălca dreptul omului şi libertatea sa de alegere, fără să-i răpească demnitatea, reducându-l la starea de obiect.

Libertatea de a face binele implică libertatea de a face ce este rău. Dacă omul ar fi făcut în aşa fel încât să nu poată face rău, nu ar avea libertate deloc, nici chiar de a face binele. Ar fi inferior animalelor. Nu este nicio virtute în ascultarea forţată, cum n-ar fi nici atunci când faci binele, dar nu există posibilitatea de a face rău. Pe deasupra, nu ar putea exista plăcere sau satisfacţie în prietenia declarată dintre două persoane, dacă una s-ar asocia cu cealaltă doar pentru că nu poate evita aceasta. Bucuria pe care o simte Domnul în compania poporului Său, se datorează faptului că acesta, de bună voie, Îl preferă pe El mai mult decât pe toţi ceilalţi. Şi ceea ce constituie bucuria Domnului este bucuria poporului Său.

Chiar cei care-L critică pe Dumnezeu pentru că nu previne răul pe care îl prevede, având în vedere că este atotputernic, ar fi primii care să-L acuze de cruzime dacă le-ar încălca libertatea şi i-ar forţa să facă ceea ce ei nu doresc. În felul acesta nimeni n-ar fi fericit şi mulţumit. Cel mai înţelept lucru pe care-l putem face este de a înceta să mai criticăm căile Celui Atotputernic şi de a accepta faptul că tot ceea ce face El este bine. „Căile lui Dumnezeu sunt desăvârşite.” (Psalmii 18:30).

Ce se poate spune despre predestinare?

În text se spune că „pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi predestinat să fie făcuţi conform chipului Fiului său, ca el să fie întâiul născut între mulţi fraţi”. Gândurile lui Dumnezeu faţă de oameni sunt gânduri de pace^[13], şi nu de nenorocire. (Ieremia 29:11). El a rânduit pace pentru noi. (Isaia 26:12). Nu citim niciunde că omul este predestinat distrugerii; singurul lucru pe care Dumnezeu l-a predestinat este ca oamenii să fie făcuţi conform chipului Fiului Său.

Dar, noi devenim asemenea chipului Său numai în Hristos. În El noi ajungem „la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos”. (Efeseni 4:13) Prin urmare, oamenii sunt predestinaţi numai în Hristos. Acest adevăr este prezentat în întregime în următorul pasaj din Scripturi:

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti în Hristos, fiindcă ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea Lui, după ce, din dragoste, ne-a rânduit mai dinainte pentru înfiere prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda harului Său glorios, pe care ni l-a dăruit în Cel Preaiubit.”^[14]

Totul se găseşte în Hristos. Toate binecuvântările spirituale le primim în El; în El suntem aleşi pentru sfinţire; în El suntem predestinaţi să fim înfiaţi; în El suntem acceptaţi şi în El avem răscumpărarea prin sângele Său. „Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea prin Domnul nostru Isus Hristos.” (1 Tesalonicei 5:9).

Acesta este planul şi predestinarea lui Dumnezeu în ceea ce priveşte omul. Şi, de asemenea, „pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi predestinat să fie făcuţi conform chipului Fiului său”. Pe cine a cunoscut El? Nu există nicio limită; El trebuie să-i fi cunoscut pe toţi. Dacă ar exista vreo excepţie, Dumnezeu nu ar mai fi infinit în cunoaştere. Dacă cunoaşte o persoană, atunci El cunoaşte toate persoanele. Nu a existat nicio persoană în lumea aceasta a cărei naştere Dumnezeu să n-o fi cunoscut. „Nicio făptură nu este ascunsă înaintea Lui, ci totul este gol şi descoperit în ochii Celui căruia Îi vom da socoteală.” (Evrei 4:13).

Prin urmare, deoarece fiecare persoană a fost cunoscută de Dumnezeu chiar înainte de întemeierea lumii, şi pe cei pe care i-a cunoscut, i-a predestinat să fie asemenea chipului Fiului Său, rezultă că planul lui Dumnezeu este ca fiecare suflet ce se naşte în această lume să fie mântuit. Dragostea Sa îi îmbrăţişează pe toţi, fără părtinire.

„Atunci toţi vor fi mântuiţi, indiferent de ce fac”, va spune cineva. Nicidecum. Reamintiţi-vă că planul lui Dumnezeu este în Hristos. Numai în El noi suntem predestinaţi. Iar noi suntem liberi să-L acceptăm sau nu. A fost stabilit ca voinţa omului să fie pentru totdeauna liberă, şi însuşi Dumnezeu nu va îndrăzni să o încalce. Pentru El, alegerea şi voinţa fiecărei persoane este sfântă. El nu-şi va impune propriul scop împotriva voinţei omului. Voia Sa este de a da omului ceea ce acesta decide că este cel mai bine pentru el.

Aşa că El aşază înaintea omului viaţa şi moartea, binele şi răul, şi îi spune să aleagă ce vrea. Dumnezeu ştie ce este cel mai bine şi a ales, şi pregătit aceasta pentru om. El a mers chiar atât de departe, încât a fixat-o în afara oricărei posibilităţi de pierdere, astfel încât omul să aibă lucrul cel bun, dacă îl alege. Dar minunata bunătate şi curtoazie a atotputernicului Dumnezeu se vede din faptul că El cedează în faţa oricărei dorinţe a omului. Dacă omul, la rândul său, ar ceda în faţa dorinţelor lui Dumnezeu, atunci ar exista cea mai plăcută şi iubitoare relaţie de prietenie între ei.

Chemaţi, îndreptăţiţi, proslăviţi

„Pentru că pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi predestinat să fie făcuţi conform chipului Fiului său, ca el să fie întâiul născut între mulţi fraţi.” (Romani 8:29, Fidela). Aceasta este o lucrare terminată. Nu ne vom împiedica de ea dacă ne vom reaminti că totul este în Hristos. În Hristos am fost deja binecuvântaţi cu toate binecuvântările spirituale. Toţi oamenii sunt chemaţi la ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru ei, însă nimeni nu este „chemat după planul Său” dacă nu-şi întăreşte chemarea şi alegerea, supunându-se voinţei Sale. Unii ca aceştia sunt predestinaţi să fie mântuiţi. Nimic din acest univers nu poate împiedica mântuirea unui suflet care-L acceptă pe Domnul Isus Hristos şi se încrede în El.

Şi toţi aceştia sunt îndreptăţiţi. Moartea lui Hristos ne împacă cu Dumnezeu. „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregei lumi.” (1 Ioan 2:2)^[15]. Moartea Sa a asigurat iertarea şi viaţa pentru toţi. Nimic nu poate împiedica mântuirea lor decât propria lor voinţă pervertită. Oamenii trebuie să se smulgă din mâna lui Dumnezeu pentru a fi pierduţi.

Cu atât mai mult deci, cei care acceptă jertfa sunt îndreptăţiţi. „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când noi încă eram păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci cu atât mai mult acum, când am fost îndreptăţiţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci dacă, vrăjmaşi fiind, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu cât mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.” (Romani 5:8-10).

„Iar pe aceia pe care i-a îndreptăţit i-a şi proslăvit.” (Romani 8:30).Nu am citit noi oare în rugăciunea lui Hristos pentru ucenicii Săi – nu numai pentru cei care erau în grădină cu El, ci de asemenea pentru cei care vor crede în El prin cuvântul lor, deci şi pentru noi: „Şi slava pe care Mi-ai dat-o Mie le-am dat-o lor”? (Ioan 17:22). Petru a spus că este părtaş al slavei ce va fi arătată. Dumnezeu nu a lăsat nimic nefăcut. Tot ceea ce Hristos are avem şi noi – dacă îl acceptăm pe El. Tot ceea ce rămâne este ca să fie arătată. „De asemenea, şi creaţia aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu.” Când Dumnezeu întreabă poporul Său: „Ce se putea face mai mult viei mele, iar eu nu i-am făcut?” (Isaia 5:4, Fidela), cine va îndrăzni să spună că a lăsat ceva nefăcut?

Toate lucrurile sunt ale noastre

Dar am anticipat cuvintele apostolului. Să-l ascultăm: „El, care nu L-a cruţat nici pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui totul fără plată împreună cu El?” (Romani 8:32).

„Cum nu ne va dărui?” Adică, cum ar putea să nu ne dea toate lucrurile? Dându-ni-L pe Hristos nouă, şi pentru noi, Dumnezeu nu putea face altfel decât să ne dea toate lucrurile, „căci prin El au fost create toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie tronuri, fie domnii, fie căpetenii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate şi toate se ţin prin El”. (Coloseni 1:16-17).

„Aşadar, nimeni să nu se laude cu oameni, căci toate sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lucrurile prezente, fie cele viitoare – toate sunt ale voastre şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 3:21-23). Aceasta, deci, răspunde întrebării: „Cine va fi împotriva noastră?” (Romani 8:31). Totul este în favoarea noastră. „Căci toate aceste lucruri se petrec în folosul vostru.” (2 Corinteni 4:15).

Odată, un general a trimis guvernului următoarea telegramă: „Am întâlnit inamicul. Sunt ai noştri.” Oricare copil al lui Dumnezeu are privilegiul de a spune aceleaşi cuvinte. „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos.” (1 Corinteni 15:57).

„Şi cea care a biruit lumea este credinţa noastră.” (1 Ioan 5:4)^[16]. Prin aceasta ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu. Indiferent cât de întunecate şi ameninţătoare ar părea să fie lucrurile, dacă suntem în Hristos, ele lucrează pentru noi, nu împotriva noastră.

Ne apropiem de sfârşitul capitolului opt din Romani. Acesta este muntele Pisga al epistolei, deoarece din acest loc ochiul credinţei vede certitudinea pământului promis. În acest punct s-ar impune un foarte scurt rezumat al celor studiate până acum. Prezentarea următoare este probabil cea mai succintă.

În primul capitol descoperim tema epistolei, exprimată în câteva cuvinte: evanghelia lui Hristos, puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Ea este atât pentru evrei, cât şi pentru neamuri, şi este prezentată tuturor prin lucrările lui Dumnezeu. Apoi este prezentată starea oamenilor care au refuzat să-L cunoască pe Dumnezeu.

Capitolul 2 ne arată că inima tuturor este la fel; că toţi urmează să fie judecaţi după unul şi acelaşi standard, şi că mărturisirea de credinţă şi cunoştinţa nu reprezintă în sine o recomandare înaintea lui Dumnezeu pentru nimeni. Ascultarea de legea lui Dumnezeu este singurul semn distinctiv ce caracterizează pe un adevărat israelit şi pe un moştenitor al lui Dumnezeu.

Capitolul 3 subliniază ideile anterioare şi în mod special faptul că nu există niciun om care să asculte. „Căci prin faptele Legii nu va fi îndreptăţit nimeni înaintea Lui, fiindcă prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.” Dar cu toate acestea există speranţă pentru toţi, căci neprihănirea legii este pusă în, şi asupra tuturor celor care cred în Hristos, astfel încât omul este făcut împlinitor al legii prin credinţă. Acelaşi Dumnezeu îndreptăţeşte atât pe evrei, cât şi pe neamuri, în acelaşi fel, prin credinţă. Credinţa nu este un înlocuitor al ascultării de lege, ci asigură împlinirea ei.

În capitolul 4, Avraam este prezentat ca exemplu al neprihănirii obţinută prin credinţă. Tot din acest capitol aflăm că singura cale prin care se poate moşteni făgăduinţa făcută strămoşilor noştri, făgăduinţă care include nimic mai puţin decât stăpânirea pământului înnoit, este credinţa în moartea şi învierea lui Hristos. Binecuvântarea lui Avraam este binecuvântarea care vine prin crucea lui Hristos. Şi deoarece făgăduinţa făcută lui Israel, nu reprezenta decât repetarea făgăduinţei făcută lui Avraam, ajungem la concluzia că Israel este format din aceia, provenind din fiecare popor, care câştigă biruinţa asupra păcatului prin crucea lui Hristos.

Abundenţa dragostei şi a harului, precum şi mântuirea prin viaţa lui Hristos, ar putea fi cea mai scurtă caracterizare a capitolului 5.

Ideea de creaturi noi în Hristos poate sluji pentru a reaminti cititorului credincios gândul central al capitolului 6. Aici este prezentată moartea, îngroparea, învierea şi viaţa cu Hristos.

În capitolul 7 descoperim cât de strânsă este unirea dintre Hristos şi credincioşi. Ei sunt căsătoriţi cu El, astfel încât sunt „mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui”. Lupta prin care se obţine eliberarea de sub stăpânirea primului soţ – trupul păcatului – este viu prezentată.

Capitolul 8, cununa acestei cărţi, descrie binecuvântările fiului  lui Dumnezeu – născut liber. Speranţa viitoarei nemuriri se bazează pe deţinerea reală, prin Duhul, a vieţii şi slavei pe care o are Hristos în prezent. Cei care sunt în Hristos sunt predestinaţi slavei veşnice. Şi astfel ajungem la:

Strigătul de biruinţă; o slăvită încredinţare – Romani 8:31-39

³¹Deci ce vom zice noi despre toate acestea? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? ³²El, care nu L-a cruţat nici pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui totul fără plată împreună cu El? ³³Cine le va aduce învinuiri aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este cel care îndreptăţeşte! ³⁴Cine-i va osândi? Hristos Isus a murit, ba încă a şi înviat, este la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi! ³⁵Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, strâmtorarea, prigoana, foametea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia, sabia? ³⁶După cum este scris: Din pricina Ta  suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.  ³⁷Totuşi, în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. ³⁸Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici lucrurile prezente, nici cele viitoare, nici puterile, ³⁹nici înălţimea, nici adâncimea, nici vreo altă făptură nu vor putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru.

Totul este pentru noi

Apostolul a adresat întrebarea: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Răspunsul, cu siguranţă, este: „Nimeni.” Dumnezeu este mai mare decât toţi şi nimeni nu poate smulge ceva din mâna Sa. Dacă El, care are puterea de a face toate lucrurile să lucreze împreună spre bine, este pentru noi, atunci cu siguranţă totul este pentru noi.

Dar adesea în mintea oamenilor se ridică întrebarea: „Este oare Dumnezeu cu adevărat de partea noastră?” De multe ori oamenii, din răutate, Îl acuză pe Dumnezeu că este împotriva lor, şi chiar creştinii declaraţi cred uneori că Dumnezeu lucrează împotriva lor. Când apar problemele, ei îşi închipuie că Dumnezeu luptă împotriva lor. Însă acum, la această întrebare s-a răspuns odată pentru totdeauna printr-o demonstraţie, şi anume prin faptul că Dumnezeu este Cel care ni se dă şi care îndreptăţeşte. Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? O va face oare Dumnezeu care-i îndreptăţeşte? Imposibil. Dar Dumnezeu este singurul din univers care are dreptul de a ridica pâră împotriva cuiva; şi deoarece El îndreptăţeşte în loc să condamne, înseamnă că noi suntem liberi. Suntem liberi dacă credem aceasta. Pe cine îndreptăţeşte El? Pe „cei nelegiuiţi”. Aceasta nu lasă nicio urmă de îndoială în privinţa faptului că El ne îndreptăţeşte.

Dar ce putem spune despre Hristos? Ne va condamna El? Cum ar putea s-o facă când El s-a dat pentru noi? Însă El s-a dat pentru noi împlinind voia lui Dumnezeului. (Galateni 1:4). „Căci Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul (Său) în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (Ioan 3:17). El a înviat pentru a ne îndreptăţi^[17], şi stă la dreapta lui Dumnezeu pentru noi. El se interpune între noi şi moartea pe care o merităm. Astfel, acum nu există nicio condamnare^[18] pentru cei care sunt în Isus Hristos.

„Dar – zice cineva – Satana vine la mine şi mă face să mă simt atât de păcătos încât Dumnezeu este mânios şi nu mai este speranţă pentru mine.” Ei bine, de ce îl asculţi? Îi cunoşti caracterul. El „este mincinos şi tatăl minciunii”. Ce treabă ai tu cu el? Lasă-l să te acuze de tot ce vrea; nu el este judecătorul. Dumnezeu este judecătorul, iar El îndreptăţeşte. Singurul scop al lui Satana este de a înşela oamenii şi de a-i atrage în păcat, convingându-i apoi că totul e bine. Fii sigur, deci, că el nu va spune niciodată unui om care nu a primit iertarea că este păcătos. Dumnezeu face lucrul acesta prin Duhul Său, pentru ca omul vinovat să poată accepta iertarea pe care El o oferă fără plată.

Deci, situaţia se prezintă astfel: atunci când Dumnezeu îi spune unui om că este păcătos, o face pentru ca omul să primească iertarea Sa. Dacă Dumnezeu spune că un om este păcătos, atunci el este păcătos, şi se cuvine ca acesta să recunoască, dar „sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat”. Şi aceasta este adevărat indiferent cine ne spune că suntem păcătoşi. Să presupunem că Satana ne spune că suntem păcătoşi; noi nu trebuie să stăm de vorbă cu el sau să ne oprim chiar şi o secundă pentru a discuta despre aceasta. Putem ignora acuzaţia, mângâindu-ne cu asigurarea că sângele lui Hristos ne curăţă de orice păcat.

Dumnezeu nu condamnă nici chiar atunci când convinge omul că este păcătos; şi nu e treaba nimănui altcuiva să condamne. Dacă oamenii condamnă, condamnarea lor nu are nicio putere. Prin urmare, nu este nicio condamnare pentru cei care se încred în Domnul. Chiar şi acuzaţiile lui Satana ne pot încuraja, pentru că putem fi siguri că el nu va spune niciodată unui om că este păcătos, atâta timp cât omul acela este în puterea sa. Deoarece Dumnezeu este pentru noi, totul este pentru noi.

Iubire veşnică

„Domnul mi Se arată de departe: «Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!»” (Ieremia 31:3)^[19]. Din moment ce aşa stau lucrurile, „cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Iubirea Sa este veşnică şi nu se schimbă. Iar dragostea Sa este pentru noi; de aceea nimic nu ne poate despărţi de ea. Prin alegerea noastră conştientă o putem respinge, dar chiar şi atunci dragostea Sa rămâne la fel. Numai că în acest caz, singuri ne-am îndepărtat de ea. „Dacă suntem necredincioşi, El rămâne totuşi credincios, căci nu Se poate tăgădui pe Sine.” (2 Timotei 2:13). Ne va despărţi necazul sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia de dragostea lui Hristos? Imposibil, căci dragostea Sa pentru noi s-a manifestat tocmai în aceste împrejurări. Nici chiar moartea nu ne poate despărţi de dragostea Sa, din moment ce El atât de mult ne-a iubit încât s-a dat pe Sine Însuşi ca să moară pentru noi. Moartea este chezăşia dragostei Sale. Păcatul, care ne desparte de Dumnezeu, nu ne separă de dragostea Sa, deoarece „Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când noi încă eram păcătoşi, Hristos a murit pentru noi”. (Romani 5:8). „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să fim dreptatea lui Dumnezeu în El.” (2 Corinteni 5:21).

„Totuşi, în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit.” (Romani 8:37). Aşa trebuie să fie din moment ce totul este pentru noi. Deoarece Hristos a suferit de foame, a fost în strâmtorare, în primejdie şi a trecut chiar prin moarte pentru ca să ne elibereze, toate aceste lucruri sunt pentru noi. Prin moarte a obţinut El biruinţa pentru noi; de aceea noi obţinem o biruinţă deplină chiar şi în moarte. Cei pe care Satana îi persecută până la moarte obţin cea mai mare biruinţă asupra sa. Ceea ce pare a fi o biruinţă a lui Satana este de fapt înfrângerea sa cea mai zdrobitoare.

Iată cât de minunat s-a îngrijit Dumnezeu de mântuirea noastră! Este destul de uşor de văzut că, dacă Satana nu ne-ar împiedica cu nimic am fi mântuiţi. Dacă vrăjmaşul nostru ne-ar lăsa cu totul în pace, n-am avea nicio problemă. Aşa că în această situaţie am fi în siguranţă. Dar el nu vrea să ne lase în pace. El dă târcoale ca un leu care răcneşte, căutând pe cine să înghită. Foarte bine, Dumnezeu a aranjat astfel lucrurile încât chiar şi încercările sale de a ne distruge ne ajută. Moartea este cel mai rău lucru cu care Satana ne poate lovi şi chiar în aceasta suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!” (1 Corinteni 15:57).

O bună încredinţare

„Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: «În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate şi încredere va fi tăria voastră»” (Isaia 30:15)^[20]. „Căci ne-am făcut părtaşi cu Hristos, dacă ţinem până la sfârşit învoiala de la început.” (Evrei 3:14)^[21]. Credinţa noastră este biruinţa. Doar Dumnezeu este puterea şi mântuirea noastră. De aceea, puterea noastră izvorăşte din încrederea pe care o avem în El. „Încredeţi-vă în DOMNUL pentru totdeauna, fiindcă în DOMNUL IEHOVA este tărie veşnică.” (Isaia 26:4, Fidela).

Apostolul Pavel a suferit „în osteneli şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte”. El spune: „De cinci ori am primit de la iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori am suferit naufragiu; o noapte şi o zi am fost în largul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetate, în primejdii în pustiu, în primejdii pe mare, în primejdii între cei care se prefac că sunt fraţi, în osteneli şi necazuri, în nopţi albe adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte!” (2 Corinteni 11:24-27). Cu siguranţă el poate vorbi cu autoritatea unei bogate experienţe. Ascultaţi, dar, ce spune:

„Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici lucrurile prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncimea, nici vreo altă făptură nu vor putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru.”

Nicio teamă de viitor

Numai pentru cei care cu bună ştiinţă resping dragostea lui Dumnezeu rămâne „doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii”. Hristos ne spune: „Nu vă îngrijoraţi de ziua de mâine.” El nu doreşte ca mintea noastră să fie stăpânită de teamă şi presimţiri rău prevestitoare. Unii oameni nu-şi găsesc niciodată liniştea, nici chiar în condiţiile cele mai favorabile, deoarece se tem că se va întâmpla ceva groaznic. Însă nu are nicio importanţă ce se va întâmpla, din moment ce nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nu pot să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru. Suntem asiguraţi că atât lucrurile viitoare, cât şi cele de acum sunt ale noastre. (1 Corinteni 3:22). Aşadar, în Hristos putem cânta:

„Binele sau răul poate să vină
Pentru mine este bine,
Sigur de a Te avea pe Tine în toate,
De a avea totul în Tine.”

 

^[1]„Pentru ca dreptatea legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu conform cărnii, ci conform Duhului.” – Romani 8:4 – Fidela.

^[2]„Fiindcă ce nu putea face legea, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne.” – Romani 8:3 – Fidela.

^[3] Este vorba de doctrina păcatului originar (n.ed.).

^[4]„De aceea în toate i se cuvenea a fi făcut asemenea fraţilor săi, ca să fie mare preot milos şi credincios în cele privitoare la Dumnezeu, pentru a face împăcare pentru păcatele poporului.” – Evrei 2:17 – Fidela.

^[5]„El, care poate avea compasiune pentru cei neştiutori şi rătăciţi, pentru că şi el este cuprins de neputinţă.” – Evrei 5:2 – Fidela.

^[6]„Lucruri care, într-adevăr, au o aparenţă de înţelepciune într-o închinare la propria voinţă şi umilinţă şi neglijarea trupului, nefiind vreo onoare în satisfacerea cărnii.” – Coloseni 2:23 – Fidela.

^[7]„Fiindcă nu avem un mare preot care nu poate să simtă compasiune pentru neputinţele noastre, ci în toate a fost ispitit asemenea nouă, totuşi fără păcat.” – Evrei 4:15 – Fidela.

^[8]„Prin aceasta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu. Fiecare duh, care mărturiseşte că Isus Cristos a venit în carne, este din Dumnezeu.” – 1 Ioan 4:2 – Fidela.

^[9]„Pe care, nevăzându-l, îl iubiţi; în care, deşi acum nu îl vedeţi, totuşi crezând, vă bucuraţi cu veselie de nespus şi plină de glorie.” – 1 Petru 1:8 – Fidela.

^[10]„Fiindcă arzătoarea anticipare a creaturii aşteaptă revelarea fiilor lui Dumnezeu. Căci creatura a fost supusă deşertăciunii nu de bunăvoie, ci din cauza celui ce a supus-o în speranţă, Deoarece creatura însăşi de asemenea va fi eliberată din robia putrezirii în glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu. Deoarece ştim că toată creaţia împreună geme şi împreună suferă durerile naşterii până acum.” – Romani 8:19-22 – Fidela.

^[11]Efeseni 6:18 (n.ed.).

^[12]„După cum ne-a ales în el înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi ireproşabili înaintea lui în dragoste.” – Efeseni 1:4 – Fidela.

^[13]„DOAMNE, tu vei rândui pace pentru noi; căci de asemenea ai lucrat toate faptele noastre în noi.” – Psalmii 26:12 – Fidela.

^[14]„Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu toate binecuvântările spirituale în locurile cereşti, în Cristos; După cum ne-a ales în el înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi ireproşabili înaintea lui în dragoste, Predestinându-ne pentru adopţia copiilor prin Isus Cristos, pentru el însuşi, conform bunei plăceri a voii sale, Pentru lauda gloriei harului său în care ne-a făcut acceptaţi în cel preaiubit.” – Efeseni 1:3-6 – Fidela.

^[15] „Şi el este ispăşirea pentru păcatele noastre şi nu doar pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi.” – 1 Ioan 2:2 – Fidela.

^[16]„şi aceasta este victoria care învinge lumea: credinţa noastră.” – 1 Ioan 5:4 – Fidela.

^[17]„Care a fost dat la moarte pentru abaterile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră.” – Romani 4:24, (n.ed.).

^[18]„Aşadar, acum nu este condamnare pentru cei în Cristos Isus, care umblă nu conform cărnii, ci conform Duhului.” – Romani 8:1, Fidela, (n.ed.).

^[19]„DOMNUL mi s-a arătat din vechime, spunând: Da, te-am iubit cu o dragoste veşnică; de aceea cu bunătate iubitoare te-am atras.” – Ieremia 31:3 – Fidela.

^[20]„Fiindcă astfel spune Domnul DUMNEZEU, Cel Sfânt al lui Israel: În întoarcere şi odihnă veţi fi salvaţi; în linişte şi în încredere va fi tăria voastră.” – Isaia 30:15 – Fidela.

^[21]„Fiindcă suntem făcuţi părtaşi ai lui Cristos, dacă ţinem strâns începutul încrederii noastre neclintit până la sfârşit.” – Evrei 3:14 – Fidela.