Dragostea lui Pavel pentru fraţii săi – Romani 9:1-18
1Spun adevărul în Hristos, nu mint; conştiinţa îmi este martoră prin Duhul Sfânt 2că am o mare tristeţe şi o durere necurmată în inimă. 3Căci mi-aş fi dorit să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti. 4Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujirea preoţească, făgăduinţele, 5se trag din patriarhi şi tot din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toţi, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin! 6Dar nu este ca şi când ar fi dat greş Cuvântul lui Dumnezeu, căci nu toţi cei din Israel sunt Israel. 7Nici copiii lui Avraam nu sunt toţi sămânţa lui Avraam, ci este scris: În Isaac sămânţa ta va avea un nume. 8Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copiii lui Dumnezeu, ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi sămânţă. 9Căci cuvântul acesta este o făgăduinţă: La anul pe vremea aceasta, Mă voi întoarce, şi Sara va avea un fiu. 10Şi nu doar atât; şi cu Rebeca a fost la fel, după ce a rămas însărcinată de la un singur om, părintele nostru Isaac. 11Căci, deşi gemenii nu se născuseră încă şi nici nu făcuseră ceva bun sau rău – ca să rămână în picioare hotărârea şi alegerea lui Dumnezeu, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă – 12Rebecăi i s-a spus: Cel mai mare va fi rob celui mai mic, 13după cum este scris: Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât. 14Deci ce vom spune? Nu cumva este nedreptate la Dumnezeu? Nicidecum! 15Căci El i-a zis lui Moise: Voi avea milă de cine vreau să am milă şi Mă voi îndura de cine vreau să Mă îndur. 16Aşadar, nu ţine de cine vrea sau de cine aleargă, ci de Dumnezeu, care are milă. 17Fiindcă Scriptura îi spune lui Faraon: Tocmai de aceea te-am ridicat: ca să-Mi arăt în tine puterea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul. 18Astfel, El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea.
Această porţiune din Scriptură pe care o studiem este lungă, dar dacă este cercetată cu atenţie, pentru a înţelege ce spune, nu va fi atât de dificilă pe cât se crede de obicei.
Atât iudeilor, cât şi grecilor
Deşi Pavel era „apostolul Neamurilor”, el nu şi-a uitat „fraţii (mei), rudele (mele) trupeşti”. Oriunde se ducea, el căuta mai întâi pe iudei pentru a le predica. Prezbiterilor din Efes le-a spus: „Nu am trecut cu vederea nimic din ce vă era de folos, ci v-am propovăduit şi v-am dat învăţătură, fie în public, fie prin case, vestindu-le iudeilor şi grecilor întoarcerea la Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus (Hristos).” (Fapte 20:20-21). Grija lui Pavel faţă de toate clasele, chiar şi faţă de cei care îi erau străini, demonstrează, mai mult decât orice altceva, asemănarea sa cu Domnul Isus Hristos.
Avantajul lui Israel
„Care este, deci, avantajul iudeului?” „Este mare, în toate privinţele. Mai întâi, fiindcă lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu.” (Romani 3:1-2). Avem aici o listă minunată cu lucrurile care aparţin lui Israel: înfierea, slava, legămintele, darea legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele. Este într-adevăr un lucru teribil să te dovedeşti necredincios având atâtea privilegii inestimabile!
„Mântuirea este de la iudei”
Acestea au fost cuvintele rostite de Isus femeii din Samaria la fântână. (Ioan 4:22). „Din ei a ieşit, după trup, Hristosul.” (Romani 9:5)[1]. Biblia a fost scrisă de evrei, iar o tânără evreică a fost mama Domnului nostru. Ca om, Hristos a fost evreu, din tribul lui Iuda. Când citim că suntem „mântuiţi prin viaţa Lui”, ştim că este vorba de viaţa Lui ca evreu. Nu există niciun dar şi nicio binecuvântare divină pentru om care să nu fi fost mai „întâi a iudeului” şi pentru cunoaşterea căruia să nu fim îndatoraţi evreilor.
Nimic de la neamuri
Apostolul spune despre „Neamuri(le) din naştere” că erau „fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume”. (Efeseni 2:11, 12). Legămintele, făgăduinţele, Hristos însuşi, toate aparţin evreilor şi nu neamurilor. Prin urmare, oricine este mântuit trebuie să fie mântuit ca evreu. „Dumnezeu s-a uitat să-Şi ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său.” (Fapte 15:14).
Despărţit de Hristos
N-are nicio importanţă dacă folosim cuvântul „blestemat”, „anatema” sau „despărţit”. Toate au aceeaşi semnificaţie şi exprimă cea mai deplorabilă stare. A fi fără Hristos înseamnă a fi fără Dumnezeu în lume. (Efeseni 2:12).
În acea stare ar fi fost dispus Pavel să fie pus pentru fraţii săi după trup, dacă aceasta i-ar fi ajutat în vreun fel. Ce arată aceasta? Pur şi simplu că Israelul după trup era, şi este, exact în această stare – despărţit de Hristos, „fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume”.
Dar deoarece toate făgăduinţele lui Dumnezeu sunt în Hristos (2 Corinteni 1:20), cei care sunt despărţiţi de Hristos nu au parte de făgăduinţe; şi astfel vedem din nou că Israelul după trup, ca naţiune, nu are şi nu a avut niciodată vreun avantaj înaintea lui Dumnezeu faţă de alte ţări; că Dumnezeu nu a făcut niciodată vreo făgăduinţă specială Israelului după trup care să nu fie valabilă pentru oricare alt popor.
Pavel, prin dorinţa pe care a exprimat-o, a arătat cât de deplin se dăruise Domnului şi cât de mult se împărtăşea de Duhul Său. Hristos s-a dat pentru oameni, fiind gata să fie chiar despărţit de Dumnezeu, pentru a putea cuprinde şi salva pe cei pierduţi. Nu există un alt nume sub cer prin care omul să fie mântuit, şi de aceea despărţirea lui Pavel nu ar fi mântuit pe fraţii săi, după cum el foarte bine ştia.
Dar prin aceasta el nu a făcut decât să arate cât de disperată era situaţia evreilor şi cât de mare era grija sa faţă de ei. Deşi nicio jertfă omenească nu poate ajuta, oamenii au privilegiul de a împărtăşi suferinţele lui Hristos pentru alţii. Pavel spune despre sine: „Acum mă bucur în suferinţele mele pentru voi şi, în trupul meu, împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica.” (Coloseni 1:24).
Tăierea împrejur ajunge netăiere împrejur
Am citit mai înainte cuvintele: „Dacă tu calci Legea, circumcizia ta ajunge necircumcizie.” (Romani 2:25). Acest mesaj era adresat evreilor care în acelaşi context sunt acuzaţi de încălcarea legii. (Romani 2:17-24). În versetul 31 al acestui capitol ni se spune, de asemenea, că Israel nu a ajuns la legea neprihănirii. Iar motivul este că ei nu L-au acceptat pe Hristos, numai prin El putând fi obţinută neprihănirea legii.
Astfel, observăm din nou că Israel, „rudele trupeşti” ale lui Pavel, nu erau deloc israeliţi, ci neamuri, despărţiţi de Hristos, fiind „fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume”.
În făgăduinţă nu există eşec
Această situaţie este tristă. Toate făgăduinţele aparţin lui Israel şi nu există nimic de la Dumnezeu pentru vreo altă naţiune, cu toate acestea chiar poporul care se cheamă Israel este despărţit de Hristos. În ciuda acestui fapt cuvântul lui Dumnezeu nu a rămas fără putere, „nu toţi cei din Israel sunt Israel”. Necredinţa unora nu poate nimici credinţa lui Dumnezeu. (Romani 3:3). Dacă toţi descendenţii după trup ai lui Iacov s-ar fi pierdut, aceasta nu ar diminua în vreun fel făgăduinţa lui Dumnezeu către Israel, din moment ce adevăraţii israeliţi sunt numai cei care cred făgăduinţele.
Sămânţa lui Avraam
„În Isaac vei avea o sămânţă.” Isaac a fost copilul făgăduinţei. Prin urmare cei care cred făgăduinţele lui Dumnezeu sunt sămânţa lui Avraam. Evreilor care erau satisfăcuţi de descendenţa lor, Ioan Botezătorul le-a zis: „Şi să nu credeţi că puteţi zice în sinea voastră: «Îl avem ca tată pe Avraam»! Vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să-i ridice copii lui Avraam.” (Matei 3:9). El putea face aceasta la fel de uşor după cum a făcut pe om la început din ţărâna pământului.
Carnea şi făgăduinţa
„Cei ce sunt copiii cărnii, aceştia nu sunt copiii lui Dumnezeu; ci copiii promisiunii sunt socotiţi ca sămânţă.” (Romani 9:8, Fidela). Acest text este suficient pentru a pune capăt odată pentru totdeauna speculaţiilor privind întoarcerea evreilor în vechiul Ierusalim, pentru ca astfel să se împlinească făgăduinţa lui Dumnezeu. Şi, în plus, ar trebui să demonteze ideea absurdă că o naţiune, precum Anglia sau America, constituie Israelul şi este moştenitoarea acelor făgăduinţe făcute de Dumnezeu.
Preştiinţa lui Dumnezeu
Deşi copiii nu se născuseră încă, şi nici nu făcuseră ceva bun sau rău, s-a spus despre ei: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic.” Dumnezeu cunoaşte sfârşitul de la început şi poate spune ce va face fiecare. Alegerea a fost în armonie cu ceea ce spune despre Dumnezeu, care „ne-a salvat şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu conform faptelor noastre, ci conform cu propriul lui scop şi har, care ne-a fost dat în Cristos Isus, înainte ca lumea să înceapă”. (2 Timotei 1:9).
„Pe Esau l-am urât”
Aceste cuvinte nu au fost scrise decât la mulţi ani după moartea lui Iacov şi a lui Esau. „Nu este Esau frate cu Iacov? zice Domnul; totuşi am iubit pe Iacov, şi am urât pe Esau, i-am prefăcut munţii într-o pustietate, şi moştenirea lui am dat-o şacalilor din pustie.” (Maleahi 1:2-3). Despre descendenţii săi se spune că ei vor fi numiţi „poporul pe care S-a mâniat Domnul pentru totdeauna”. (Versetul 4). De ce?
„Aşa vorbeşte Domnul: Pentru trei nelegiuiri ale Edomului, ba pentru patru, nu-Mi schimb hotărârea, pentru că a urmărit pe fraţii săi cu sabia, înăduşindu-şi mila, a dat drumul mâniei, şi îşi ţinea întruna urgia.” (Amos 1:11). Iacov, pe de altă parte, deşi prin natura sa nu era mai bun decât Esau, a crezut făgăduinţele lui Dumnezeu, prin acestea fiind făcut părtaş de natură divină şi astfel moştenitor al lui Dumnezeu şi împreună moştenitor cu Isus Hristos.
Nicio nedreptate în Dumnezeu
Reţineţi versetele 14-17 ca dovadă că în alegerea lui Dumnezeu nu există nimic arbitrar. Totul este din milă. „Căci El a zis lui Moise: «Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.»” Aşa că totul atârnă de „Dumnezeu care are milă”. Pământul este plin de mila Domnului (Psalmii 119:64, Fidela) şi „îndurarea Lui ţine în veac”.
Intenţia lui Dumnezeu în privinţa lui Faraon
Cazul lui Faraon este menţionat de apostol ca ilustraţie a faptului că „nu ţine de cine vrea sau de cine aleargă, ci de Dumnezeu, care are milă”. „Fiindcă Scriptura îi spune lui Faraon: Tocmai de aceea te-am ridicat: ca să-Mi arăt în tine puterea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.”
Nu are importanţă dacă aceasta se referă la aducerea lui Faraon pe tron sau la păstrarea sa până la acel moment. Un lucru este sigur: aceasta nu ne învaţă, aşa cum se crede în general, că Dumnezeu l-a adus pe Faraon pe tron cu scopul de a-şi dezlănţui răzbunarea asupra lui. Este uimitor faptul că vreun creştin declarat l-ar dezonora pe Dumnezeu aducându-I o astfel de acuzaţie.
Scopul lui Dumnezeu în ridicarea sau în sprijinul acordat lui Faraon a fost acela de a-i descoperi lui, şi de a arăta în el, puterea Sa, iar Numele Său să fie vestit pe întreg pământul. Acest plan a fost împlinit prin distrugerea lui Faraon, din cauza împotrivirii sale încăpăţânate. Dar ar fi fost de asemenea împlinit, fiind mult mai bine pentru Faraon, dacă el ar fi ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu. Faraon a văzut puterea lui Dumnezeu, dar nu a vrut să creadă. Dacă ar fi crezut ar fi fost mântuit, căci puterea lui Dumnezeu este mântuire pentru oricine crede.
Faraon avea o voinţă nesupusă. Principala sa trăsătură era fermitatea, hotărârea degenerând în încăpăţânare. Dar cine poate estima puterea spre bine care ar fi putut fi Faraon dacă voinţa sa ar fi fost supusă Domnului? A te supune Domnului ar fi însemnat un mare sacrificiu, după aprecierea oamenilor, dar nu mai mare decât cel pe care l-a făcut Moise. Moise renunţase la acelaşi tron pentru a fi împreună cu poporul lui Dumnezeu.
Lui Faraon i s-a oferit o minunată şi onorabilă poziţie, însă el nu a cunoscut ziua încercării sale. Aceasta presupunea umilinţă şi el a respins-o. Ca urmare a pierdut totul; în timp ce Moise, care a ales să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu şi să poarte ocara lui Hristos, are un nume şi un loc care va rămâne pentru veşnicie. Îndurările lui Dumnezeu respinse se transformă în blesteme. „Căci căile Domnului sunt drepte; şi cei drepţi umblă pe ele, dar cei răzvrătiţi cad pe ele.” (Osea 14:9).
Am aflat că deşi Dumnezeu a ales pe unii, menţionaţi în mod special, care mai târziu au căpătat mare faimă ca şi copii ai lui Dumnezeu, alegerea nu a fost arbitrară. Iacov a fost ales înainte de a se naşte, dar nu mai mult decât sunt aleşi toţi ceilalţi. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu toate binecuvântările spirituale în Hristos, căci „ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea Lui, după ce, din dragoste, ne-a rânduit mai dinainte pentru înfiere prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda harului Său glorios, pe care ni l-a dăruit în Cel Preaiubit”. (Efeseni 1:4-6)[2].
„Aşadar, nu ţine de cine vrea sau de cine aleargă, ci de Dumnezeu, care are milă.” Ca dovadă, apostolul menţionează cazul lui Faraon, care a fost ales în Hristos la fel ca Iacov şi la fel ca noi. El a fost ales spre lauda slavei harului lui Dumnezeu pentru a arăta puterea Domnului; dar cu încăpăţânare el a refuzat să se supună. Însă Dumnezeu este lăudat chiar şi de mânia oamenilor, dacă ei nu doresc să-L laude de bunăvoie, şi astfel Numele şi puterea lui Dumnezeu au fost făcute cunoscute prin încăpăţânarea lui Faraon.
Ar fi fost mai bine dacă mândrul rege s-ar fi supus planului lui Dumnezeu, în loc ca acest plan să fie împlinit împotriva lui. Însă lecţia pe care trebuie s-o învăţăm este că fiecare om din orice naţiune de sub ceruri a fost ales şi că această alegere constă în adopţia lor ca fii. În ceea ce priveşte această alegere, evreii nu au niciun avantaj faţă de alţii, ci sunt asemenea lor, după cum se arată în ultima parte a capitolului:
„Acceptaţi în Prea Iubitul” (Efeseni 4:6) – Romani 9:19-33
19Dar îmi vei zice: „Atunci de ce mai aduce învinuire? Căci voinţei Lui cine poate să-i stea împotrivă?” 20Dar, mai degrabă, o, omule, cine eşti tu, care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare îi va zice vasul de lut olarului: „Pentru ce m-ai făcut aşa?” 21Nu are olarul stăpânire asupra lutului ca din acelaşi bulgăre să facă un vas de cinste şi unul de ocară? 22Şi dacă Dumnezeu, vrând să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a răbdat îndelung nişte vase ale mâniei, hărăzite pieirii, 23ca să-Şi descopere bogăţia slavei faţă de nişte vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă? 24Aceste vase suntem noi, pe care ne-a chemat nu numai dintre iudei, ci şi dintre neamuri, 25după cum spune în Osea: Voi chema popor al Meu pe cel ce nu era poporul Meu şi preaiubită pe cea care nu era preaiubită. 26Şi în loc să li se zică: „Voi nu sunteţi poporul Meu”, se vor chema fii ai Dumnezeului celui viu. 27Isaia, pe de altă parte, strigă cu privire la Israel: Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa va fi mântuită. 28Căci Domnul va împlini pe deplin şi repede, pe pământ, cuvântul Lui. 29Şi cum zisese Isaia mai înainte: Dacă nu ne-ar fi lăsat Domnul Savaot o sămânţă, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora. 30Deci ce vom zice? Neamurile, care nu urmăreau să fie îndreptăţite, au fost îndreptăţite: au căpătat o dreptate care vine prin credinţă. 31Israel însă, care urmărea o lege a dreptăţii, n-a ajuns la Lege. 32De ce? Pentru că n-a căutat-o prin credinţă, ci prin fapte. S-a lovit de piatra de poticnire, 33după cum este scris: Iată, pun în Sion o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere, şi cel care crede în El nu va fi dat de ruşine.
Răspunzând împotriva lui Dumnezeu
Acesta este un lucru foarte obişnuit, iar faptul că este atât de obişnuit a făcut ca majoritatea oamenilor să piardă din vedere caracterul său nelegiuit.
Omul care indignat începe să întrebe: „De ce face Dumnezeu aşa şi aşa?” sau spune: „Nu pot vedea dreptatea în asemenea situaţie”, ca şi cum ar fi în mod special şi personal insultat, face ca lui să-i fie imposibil de înţeles chiar şi ceea ce un muritor poate cunoaşte despre Dumnezeu. A-L învinui de faptul că noi nu suntem egali cu El în înţelepciune este o foarte mare prostie şi nelegiuire. Singura cale pe care ajungem să cunoaştem puţinul ce poate fi înţeles despre Dumnezeu este să fim convinşi odată pentru totdeauna că El este drept şi îndurător şi că orice face este spre binele creaturilor Sale. În prezenţa Dumnezeului infinit creaturii îi stă bine să arate respect, nu să vocifereze obiecţii. „Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu.” (Psalmii 46:10)[3].
Olarul şi vasele Sale
Cel care se crede competent să-L critice pe Domnul îşi închipuie că are un motiv serios în versetele 21-24 din acest capitol. „Cu siguranţă – spune el – acest text arată că Dumnezeu a făcut pe unii pentru a fi mântuiţi, iar pe alţii pentru a fi distruşi.”
În modul cel mai sigur nu găsim aşa ceva! Există o diferenţă uriaşă între ceea ce textul spune în realitate şi ceea ce oamenii îşi închipuie că spune. După cum olarul are putere asupra lutului, tot aşa şi Creatorul are putere asupra creaturilor Sale, un drept firesc şi indiscutabil. Să analizăm comparaţia: olarul are putere asupra lutului ca să facă un vas de cinste şi altul pentru ocară. Foarte adevărat; dar cine a auzit de vreun olar care să se chinuie să facă vase cu singurul scop de a le distruge? El face vase de diferite tipuri pentru întrebuinţări variate, dar toate sunt făcute pentru a fi folosite, nu pentru a fi distruse. Tot aşa, Dumnezeu nu a făcut niciodată pe cineva cu scopul de a-l distruge.
Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu
Faptul că Dumnezeu nu doreşte distrugerea nimănui se dovedeşte prin aceea că El ezită mult timp înainte de a îngădui distrugerea acelora care, din cauza propriile lor fapte rele, pe drept o merită. El „a răbdat îndelung nişte vase ale mâniei, hărăzite pieirii”. Ei singuri s-au pregătit pentru distrugere prin împietrirea lor, adunându-şi o comoară de mânie pentru ziua mâniei. (Romani 2:5). Observaţi că Dumnezeu a avut multă răbdare cu aceste „vase ale mâniei”. Însă noi trebuie să credem că „îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire”. (2 Petru 3:15). El „are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă”. (Versetul 9). Prin urmare, faptul că Dumnezeu a avut îndelungă răbdare cu vasele mâniei, chiar şi după ce acestea au fost bune pentru distrugere, demonstrează că El dorea din toată inima mântuirea lor şi le-ar fi dat toate şansele posibile.
El ne-a chemat
Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu are, de asemenea, şi scopul de a arăta bogăţia slavei Lui „faţă de nişte vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă”. Şi cine sunt aceştia? „Aceste vase suntem noi, pe care ne-a chemat.” Şi cine sunt cei chemaţi? Aparţin unei anumite naţiuni? „Nu numai dintre Iudei, ci şi dintre Neamuri.” (Romani 9:23, 24). Întregul capitol este o justificare a alegerii de către Dumnezeu a oamenilor chiar înainte de a se naşte, aşa cum este ilustrat de cazul lui Iacov, iar acest verset arată că alegerea lui Iacov nu înseamnă că Dumnezeu a păstrat privilegii deosebite pentru naţiunea iudaică, ci că El îşi revarsă binecuvântările fără părtinire, atât asupra evreilor, cât şi a neamurilor, dacă aceştia le acceptă.
Poporul lui Dumnezeu
„După cum zice în Osea (Osea 1:9, 10): «Voi numi ‚popor al Meu’, pe cel nu era poporul Meu, şi ‚prea iubită’, pe cea care nu era prea iubită. Şi acolo unde li se zicea: ‚Voi nu sunteţi poporul Meu’, vor fi numiţi fii ai Dumnezeului celui viu.»” Dumnezeu a cercetat neamurile pentru a-şi alege dintre ele un popor pentru Numele Său. Apostolul Petru a descris această cercetare prin cuvintele: „Dumnezeu m-a ales dintre voi ca prin gura mea neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă. Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a depus mărturie pentru ei, dându-le Duhul Sfânt ca şi nouă. N-a făcut nicio deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă. Aşadar, de ce-L ispitiţi pe Dumnezeu şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta? Dar noi credem că prin harul Domnului Isus suntem mântuiţi şi noi, şi ei.” (Fapte 15:7-11).
Şi astfel „nu este nicio deosebire între iudeu şi grec, căci pentru toţi este acelaşi Domn, care Îşi revarsă bogăţiile peste toţi cei ce-L cheamă”. (Romani 10:12).
Rămăşiţa
„Isaia, pe de altă parte, strigă cu privire la Israel: Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa va fi mântuită.” Prin urmare „şi în vremea de acum este o rămăşiţă potrivit unei alegeri prin har”. (Romani 11:5). Indiferent cât de mulţi ar fi cei care după trup îşi pot stabili genealogia până la Iacov, numai cei care se supun de bunăvoie harului lui Dumnezeu vor fi mântuiţi. Categoric, nu există nicio şansă de a ne lăuda decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos.
Neamurile înainte
Iudeii declarau că ţin legea, dar nu o ţineau. Neamurile nu aveau legătură cu legea, dar îi împlineau cerinţele. Însă, dacă cititorul îşi reaminteşte pasajul din Romani 2:25-29, el va vedea că adevărata circumcizie constă (şi întotdeauna a constat) în păzirea legii. Prin urmare, deoarece neamurile prin credinţa lor păzeau legea, iar iudeii prin lipsa lor de credinţă nu o păzeau, ei de fapt au schimbat locurile; neamurile erau adevăraţii „iudei”, iar iudeii după trup erau la fel ca păgânii.
Ratând ţinta
Iudeii umblau după o lege, care să dea neprihănirea, dar n-au ajuns la legea aceasta. De ce? Pentru că Israel „n-a căutat-o prin credinţă, ci prin fapte”. Cu câtă putere prezintă acest pasaj adevărul a cărui demonstraţie îl constituie întreaga epistolă, acela că, credinţa nu dezvinovăţeşte pe cel care încalcă legea, ci numai prin credinţă poate fi ţinută aceasta!
Iudeii nu sunt vinovaţi că au păzit legea neprihănirii, ci că nu au păzit-o aşa cum trebuie. Nu prin fapte, ci prin credinţă, pot fi obţinute faptele pe care le cere legea. Aceasta înseamnă că faptele rele nu pot produce fapte bune; binele nu poate ieşi din rău. Nu se face niciun rabat de la fapte bune. Acestea constituie lucrul cel mai necesar din lume. Ele sunt rezultatul păzirii legii prin credinţă. Dar, sub nicio formă, nu pot exista fapte bune fără credinţă; căci „orice nu este din credinţă este păcat”. (Romani 14:23, Fidela).
Piatra de poticnire
Nu uitaţi să faceţi legătura între ultima parte a acestui capitol şi prima parte. Amintiţi-vă că la început se prezintă Israelul după trup ca fiind despărţit de Hristos. Lor le aparţine, printre altele, darea legii, însă ei au eşuat lamentabil în împlinirea ei. De ce? Pentru că „ei s-au lovit de piatra de poticnire”. Care piatră de poticnire? Hristos. Ei se aflau exact în aceeaşi stare în care se află atâţia oameni astăzi – ei nu vroiau să creadă că făgăduinţele lui Dumnezeu către Israel erau cu totul şi numai în Hristos. Ei credeau, aşa cum cred astăzi mulţi creştini declaraţi, că Dumnezeu i-a onorat de dragul lor, fără nicio consideraţie faţă de Hristos. Hristos este piatra de poticnire de care se împiedică toţi cei ce consideră că făgăduinţele făcute lui Israel sunt adresate unei anumite naţiuni de pe acest pământ, toate celelalte fiind excluse.
O temelie puternică
E ciudat ca tocmai piatra de poticnire să fie o piatră de înălţare şi o temelie puternică. Acel lucru care îi face pe unii să cadă pentru alţii constituie mijlocul prin care sunt înălţaţi şi zidiţi. „Căci căile Domnului sunt drepte; şi cei drepţi umblă pe ele, dar cei răzvrătiţi cad pe ele.” (Osea 14:9). Hristos este o stâncă de cădere pentru cei care nu cred, însă pentru cei care au credinţă El este o temelie puternică. El este „Sfântul lui Israel”, „Împăratul lui Israel”, „Păstorul lui Israel”, iar în acelaşi timp staulul şi uşa de intrare în staul. Fără El nu ar putea exista Israel.
Cei care pretind că au o moştenire în Israel datorită naşterii lor, fără a ţine seama de Hristos, vor fi ruşinaţi la sfârşit deoarece oricine nu intră pe uşă este „un hoţ şi un tâlhar”. Însă „oricine crede în El nu va fi dat de ruşine”, căci credinţa sa va arăta că este sămânţa lui Avraam şi astfel este un moştenitor al lui Dumnezeu potrivit făgăduinţei.
[1]„Ai cărora sunt părinţii şi din care conform cărnii este Cristos, care este peste toate, Dumnezeu binecuvântat pentru totdeauna. Amin.” – Romani 9:5 – Fidela.
[2]„După cum ne-a ales în el înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi ireproşabili înaintea lui în dragoste, Predestinându-ne pentru adopţia copiilor prin Isus Cristos, pentru el însuşi, conform bunei plăceri a voii sale, Pentru lauda gloriei harului său în care ne-a făcut acceptaţi în cel preaiubit.” – Efeseni 1:4-6 – Fidela.
[3]„Liniştiţi-vă şi cunoaşteţi că eu sunt Dumnezeu.” – Psalmii 46:10 – Fidela.