Când majestatea sa, Satana, care a fost „un ucigaş de la început” şi „tatăl minciunii”, a întreprins deschiderea ochilor primei noastre mame, Eva, stimulându-i ambiţia: „vei fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”, acţiunea sa nu a fost decât primul din eforturile sale pline de succes pentru seducerea copiilor ei. Dar, la fel ca Eva, şi ei îşi dau seama prea târziu de metodele lui de fermecare pentru a-i îndepărta de la supunerea faţă de Dumnezeu. Nici subiectul în discuţie nu face excepţie; nu e altceva decât o altă tactică a majestăţii sale întunecate.
Au trecut trei secole de când el, în mod plauzibil, le-a înfăţişat unui număr mare de creştini ambiţioşi şi nemulţumiţi, perspectiva luminoasă a începerii unei „noi orientări” prin abandonarea bisericii instituite ca învăţător de Fiul lui Dumnezeu şi asumarea unui nou învăţător: Biblia şi numai Biblia, nou-născutul lor oracol.
Inteligenţa celui rău prevedea succesul acestei manevre. Iar rezultatul nu a fost mai prejos decât cele mai optimiste aşteptări ale sale.
Pentru a se ridica la aşteptări era nevoie de un spirit aventuros. Majestatea sa Satana a găsit candidatul perfect în călugărul apostat Luther care, el însuşi, în mod repetat mărturiseşte – în Table Talk şi într-o altă lucrare publicată la Wittemberg în 1558 sub supravegherea lui Melanchton – că între el şi stăpânul său există o relaţie foarte familială. Convorbirile sale cu Satana din diferite ocazii sunt mărturisite de Luther însuşi – un martor demn de toată încrederea. Ceea ce a încercat să realizeze prin intermediul şarpelui în grădină, a îndeplinit în lumea creştină.
„Dă-le un cârmaci pentru flota lor rătăcitoare,
Iscusit în arta lui şi dedat la înşelare
A cărui mână cu aventurare le va da direcţionare
Spre ţărmuri ostile, sau îi va scufunda în mare.”
Cum sfârşitul propus de cel rău în raidul său asupra bisericii lui Hristos era distrugerea creştinismului, vom încerca să sortăm acum mijloacele adoptate de el pentru a-şi garanta succesul.
Am demonstrat că Mântuitorul, în timpul vieţii Sale, nu a deviat niciodată de la păzirea cu credincioşie a Sabatului (Sâmbetei) – iar cei patru evanghelişti fac referire la asta de cincizeci şi unu de ori – ba chiar s-a proclamat „Domn al Sabatului” fără a lăsa măcar o dată, prin poruncă sau practică, să se înţeleagă că El schimbă ziua, înlocuind-o cu alta; am observat conduita apostolilor şi a sfintelor femei în seara morţii Sale, pregătind miresmele pentru a Îi îmbălsăma trupul în dimineaţa de după Sabat (sâmbătă) – aşa după cum ne informează sfântul Luca (Luca 24:1) – prin aceasta plasând dincolo de orice îndoială dorinţa Fiului lui Dumnezeu, din timpul vieţii Sale, de a păstra cu fermitate Sabatul; am adus în atenţie acţiunile reprezentanţilor Săi rămaşi în viaţă după moartea Sa, aşa cum sunt prezentate de sfântul Luca; am pus înaintea cititorilor realitatea indiscutabilă că apostolii, pentru următorii treizeci de ani (Faptele Apostolilor) niciodată nu au deviat de la practica Maestrului Divin, după cum ne spune sfântul Luca (Fapte 18:4): „Pavel vorbea în sinagogă în fiecare zi de Sabat (sâmbătă), şi îndupleca pe iudei şi pe greci.” Convertiţii dintre neamuri, aşa cum vedem în text, erau instruiţi, alături de iudei, să păzească sâmbăta, convertiţi fiind „iudei şi greci” la un loc.
Am atras atenţia, de asemenea, asupra textelor din Faptele Apostolilor (9), în legătură cu folosirea exclusivă a Sabatului de către iudeii şi creştinii din perioada aceea de treizeci de ani (după moartea Mântuitorului), ca singura zi din săptămână păstrată de Hristos şi apostolii Săi, perioadă care epuizează mărturia scrisă inspirată. Trecem acum mai departe şi suplimentăm lista dovezilor că Sabatul (sâmbătă) are acest privilegiu, captând atenţia celor care cred că Scrierea Sacră s-ar referi la prima zi a săptămânii.
Prima referire la duminică după învierea lui Hristos se găseşte în Evanghelia sfântului Luca, la capitolul 24:33-40 şi Evanghelia sfântului Ioan, la capitolul 20:19.
Textele de mai sus se referă la unicul motiv pentru care s-au adunat o parte din ucenici. Adunarea a avut loc în ziua învierii (duminica Paştelor), nu cu scopul inaugurării „noii orientări” părăsind vechiul Sabat (sâmbăta) şi adoptând ca „sfântă” o altă zi, deoarece nu ne este dat niciun indiciu cu privire la vreo rugăciune, îndemn sau citire a Scripturilor, dar se face aluzie la demoralizarea totală a ucenicilor care erau îngrămădiţi la un loc în odaia din Ierusalim „de frica iudeilor”, după cum ne informează sfântul Ioan.
Al doilea text care vorbeşte despre duminică se găseşte în Evanghelia sfântului Ioan, la capitolul 2, versetele 26 şi 29: „După opt zile, ucenicii lui Isus erau iarăşi în casă; şi era şi Toma împreună cu ei.” Mântuitorul, după ce a înviat, S-a înfăţişat înaintea apostolilor pentru a satisface neîncrederea lui Toma, care lipsise la întâlnirea din duminica Paştelor. Asta ar fi fost o ocazie de aur pentru Mântuitorul, ca să schimbe ziua în prezenţa ucenicilor. Dar, la fel ca în ziua de Paşti, nu se spune nimic despre vreo rugăciune, laudă sau citirea Scripturilor. A treia ocazie în care ucenicii au fost împreună duminica, se găseşte în Faptele Apostolilor, capitolul 2, versetul 1: „În ziua Cincizecimii (duminica), erau toţi împreună în acelaşi loc.” Acum, ar trebui ca acest text să le ofere fraţilor noştri creştini, care se ghidează după Biblie, speranţa că duminica substituie sâmbăta? Pentru că, atunci când le spunem că iudeii au ţinut această duminică timp de 1500 de ani, şi au păstrat-o şi după instaurarea creştinismului, timp de 1800 de ani, în acelaşi timp păzind şi Sabatul, nu există nimic în acest text ce ar putea să ofere alinare sau consolare. Cincizecimea este a cincizecea zi după Paşti, care a fost denumită Sabatul săptămânilor (de şapte ori şapte zile); ziua ce urma după completarea acestor şapte Sabate era ziua principală a întregului festival, care trebuia să cadă duminica. Care israelit nu ar compătimi pe cei care ar căuta să găsească originea păzirii primei zile a săptămânii în sărbătoarea secerişului (Rusaliile), pe care el o păzeşte de mai mult de 3000 de ani? Cine altul decât creştinul biblic, care caută un pretext pentru a scuza desacralizarea Sabatului care a fost întotdeauna ţinut de Hristos şi ucenicii Săi, s-ar fi agăţat de festivalul iudaic al secerişului pentru a scuza actul său de rebeliune împotriva lui Dumnezeu, şi împotriva învăţătorului său, Biblia?
Din nou, apologeţii biblici, ne atrag atenţia asupra Fapte 20:6-7: „În ziua dintâi a săptămânii, eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea (…)” După toate aparenţele, textul de mai sus ar trebui să ofere o oarecare consolare nemulţumiţilor noştri fraţi biblici, dar pentru că şi-au asumat un rol de „încurcă-lume”, nu le putem permite nici această fărâmă de confort. Le răspundem cu axioma: „Qui nimium probat, nihil probat” (Cel ce dovedeşte prea multe, nu dovedeşte nimic). Să ne întoarcem la capitolul 2 din Fapte, la versetul 46: „Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă (…).” E suficient să arunci o privire ca să-ţi dai seama că textul folosit ca să dovedească prerogativele exclusive ale duminicii dispare când este pus alături de versetul 46. Ceea ce creştinii atribuie prin acest text doar duminicii, sfântul Luca spune că era ceva obişnuit pentru fiecare zi a săptămânii: „Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă.”
Un alt text care, în aparenţă, învaţă că sâmbăta a fost înlocuită de duminică se află în 1 Corinteni 16:1-2.
„Cât priveşte strângerea de ajutoare pentru sfinţi (…) În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea (…).” Presupunând că cererea sfântului Pavel a fost luată în calcul, să privim cu atenţie ce se făcea în fiecare sâmbătă în timpul vieţii Mântuitorului şi după aceea, timp de treizeci de ani, după cum ne informează cartea Faptele Apostolilor.
Urmaşii lui Hristos se întâlneau „în fiecare zi de Sabat”. „Pavel vorbea în sinagogă în fiecare zi de Sabat, şi îndupleca pe Iudei şi pe Greci.” (Fapte 18:4) La ce concluzie mai absurdă poţi ajunge, decât aceea că cititul din Scripturi, rugăciunea, predica, lucruri care formau obişnuinţa de sâmbătă, aşa după cum s-a dovedit din abundenţă, au fost asaltate de un apel care cere să fie transpuse în altă zi a săptămânii?
Pentru a vedea valoarea acestui text în întregimea lui, trebuie să ne amintim ce au făcut ucenicii şi sfintele femei în Vinerea Mare, înainte de apus. Au adus mirodeniile după ce El a fost dat jos de pe cruce; au întrerupt orice activitate până după terminarea Sabatului Domnului, şi abia atunci, duminică dimineaţa urmau să reia procesul de îmbălsămare al trupului lui Isus.
Ne vom întreba, probabil, de ce nu au terminat acest proces de îmbălsămare sâmbătă? Pentru că ei ştiau că această activitate va interfera cu păzirea Sabatului, care era de importanţă superioară, şi până când nu se va putea dovedi că ziua Sabatului care urma după Sabatul despre care vorbeşte textul, nu a fost păzită (ceea ce ar fi fals, având în vedere că fiecare Sabat a fost ţinut), cererea sfântului Pavel de a colecta duminica rămâne în aceeaşi categorie cu munca de îmbălsămare a trupului lui Hristos, care nu putea fi efectuată în Sabat şi a fost amânată până în următoarea zi convenabilă, şi anume duminica, sau prima zi a săptămânii.
Făcând uz de toate textele din Noul Testament care fac referire la Sabat (sâmbătă), şi la prima zi a săptămânii (duminica), şi arătând în mod concluziv, cu ajutorul acestor texte, că nu poate fi găsit niciun pretext în Cartea Sfântă pentru înlocuirea Sâmbetei cu duminica, nu mai rămâne decât să analizăm înţelesul expresiei „Ziua Domnului” care se găseşte în Noul Testament, ceea ce ne propunem în următorul articol, şi să conchidem cu remarci privitoare la lipsa de armonie din sistemul religios pe care noi l-am dovedit lipsit de temei şi care se contrazice singur.