Atenţia noastră a fost atrasă de o broşură de douăzeci şi unu de pagini, publicată de Asociaţia Internaţională pentru Libertate Religioasă din Michigan (International Religious Liberty Association), intitulată „Apel şi mustrare” („Appeal and Remonstrance”) conţinând hotărâri luate de Conferinţa Generală a Adventiştilor de Ziua a Şaptea (24 februarie 1893). Aceste rezoluţii critică şi dezaprobă, cu multă asprime, acţiunea Congresului Statelor Unite şi a Curţii Supreme de încălcare a drepturilor omului, închizând Târgul lumii (The World’s Fair[1]) duminica.
Adventiştii sunt singurul segment din creştinism care au Biblia ca îndrumător şi care nu pot găsi în ea nicio justificare pentru schimbarea zilei a şaptea în ziua întâi. De aici şi apelativul „adventişti de ziua a şaptea”. Principiul lor fundamental constă în punerea deoparte a Sâmbetei, în exclusivitate, pentru a se închina lui Dumnezeu în conformitate cu porunca dată de El Însuşi şi amintită în mod repetat în cărţile sacre ale Vechiului şi Noului Testament, poruncă ce a fost respectată în mod literal de copiii lui Israel timp de mii de ani şi aprobată de învăţăturile şi practicile Fiului lui Dumnezeu, cât a fost pe pământ.
Dimpotrivă, lumea protestantă, cu excepţia adventiştilor, cu aceeaşi Biblie ca îndrăgit şi infailibil învăţător, şi cu toate că i-au avut pe evrei cu practicile lor religioase înaintea ochilor, totuşi – încă din secolul al XVI-lea, când au apărut – au respins ziua de închinare a lui Dumnezeu, poruncită de El, şi au ales o zi care intră în contradicţie cu legea Lui şi despre care nu se spune nimic în sensul acesta pe paginile Cărţii Sfinte.
Care amvon protestant nu răsună în fiecare duminică de predici împotriva călcării Sabatului? Cine poate uita strigătele fanatice ale predicatorilor protestanţi în lungul şi în latul ţării împotriva deschiderii porţilor târgului (World’s Fair) în ziua duminicii? Sau miile de petiţii semnate de milioane de oameni pentru a salva Ziua Domnului de profanare? Cu siguranţă, o astfel de manifestare gălăgioasă nu ar fi putut exista fără cea mai puternică temelie pentru nişte proteste atât de animate.
Şi, când li s-au alocat diferitelor secte protestante raioane la târgul „World’s Fair” pentru a-şi expune obiectele, cine poate uita indignarea accentuată a fraţilor noştri prezbiterieni când au aflat de decizia Curţii Supreme de a nu se amesteca în deschiderea târgului duminica? Ziarele ne-au informat că ei au refuzat spaţiile care erau rezervate pentru ei şi n-au deschis cutiile, cerând să li se retragă produsele, ţinându-se ferm de principiile lor şi, astfel, dezaprobând orice fel de contact cu această expoziţie profanatoare care încălca Sabatul.
Fără îndoială, fraţii noştri calvinişti au meritat şi împărtăşit simpatia tuturor celorlalte secte care au pierdut oportunitatea să pozeze ca martiri în apărarea Sabatului. Astfel, ei au devenit „o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni”, deşi fraţii lor protestanţi, care n-au împărtăşit aceeaşi soartă, au catalogat rămânerea lor la principiile religioase ca fiind mândrie fariseică şi încăpăţânare.
Scopul pe care îl urmărim prin acest articol este acela de a aduce lumină asupra acestui important subiect (căci dacă ar fi să scoatem Sabatul de la amvoanele protestante, sectele s-ar simţi pierdute, iar predicatorii ar fi privaţi de deliciul lor), pentru ca cititorii noştri să înţeleagă chestiunea în tot ansamblul ei şi, astfel, să ajungă la o convingere clară.
Vorbind din punct de vedere moral, lumea creştină are un numitor comun în închinarea adusă Domnului în ziua întâi a săptămânii.
Israeliţii, răspândiţi pe tot pământul, ţin ultima zi a săptămânii ca fiind sacră pentru închinarea la Divinitate. În acest aspect, şi Adventiştii de Ziua a Şaptea (o sectă creştină, mică la număr) au ales aceeaşi zi.
Atât israeliţii, cât şi adventiştii, fac apel la Biblie pentru porunca divină, recomandând stricta păzire a Sâmbetei.
Israeliţii respectă doar autoritatea Vechiului Testament, dar adventiştii, care sunt creştini, pun Noul Testament pe acelaşi nivel cu Vechiul Testament, şi anume din punct de vedere al inspiraţiei. Ei admit că Biblia, învăţătorul lor, este consecventă în ambele părţi; că în timpul vieţii Sale de muritor, Mântuitorul nu a ţinut nicio altă zi în afara Sâmbetei. Evangheliile arată foarte clar acest lucru; în plus, niciunde în paginile Faptelor Apostolilor, epistolelor şi Apocalipsei nu poate fi găsit vreun act prin care rânduiala Sâmbetei să fi fost anulată.
De aceea adventiştii, la fel ca şi israeliţii, îşi derivă credinţa din Vechiul Testament, poziţie care este confirmată de Noul Testament şi pe deplin aprobată de viaţa Mântuitorului şi a apostolilor Lui, care au predicat din Cuvântul sacru timp de aproape un secol în era creştină.
Numeric vorbind, adventiştii de ziua a şaptea sunt o parte nesemnificativă din populaţia protestantă, dar, pentru că subiectul nu este legat de cantitate, ci de adevăr, dovezi şi dreptate, un simţ rafinat pentru justiţie ne interzice să condamnăm această mică sectă fără a face o investigaţie imparţială şi cu calm în prealabil – aceasta nu este înmormântarea noastră.
Lumea protestantă a fost încă de la naştere – în secolul al XVI-lea – într-un real acord cu Biserica Catolică în păstrarea, nu a Sâmbetei, ci a duminicii ca zi „sfântă”. Discuţia despre motivele care au condus la această unanimitate în simţire şi exercitare a credinţei timp de mai mult de trei sute de ani trebuie să ajute protestantismul pentru a se poziţiona pe o bază solidă, iar argumentele aduse în favoarea poziţiei sale trebuie să fie mai puternice decât cele oferite de israeliţi şi adventişti, care au Biblia ca unic învăţător, arbitru şi martor. Dacă totuşi, argumentele oferite ulterior vor fi incontestabile şi convingătoare, atât pentru marea masă protestantă, cât şi pentru partea litigantă (împricinată), apelând la învăţătorul lor comun, Biblia, atunci marele trup protestant, cu toate că se manifestă atât de gălăgios când vine vorba de stricta păzire a duminicii, nu au nicio altă variantă decât să admită că au predicat şi practicat ceea ce este fals din punct de vedere scripturistic, timp de mai mult de trei sute de ani, prin faptul că au adoptat învăţăturile şi practicile celei pe care ei mereu au pretins-o a fi biserica apostată, contrar cu tot ce învaţă Sfânta Scriptură. Pentru a adăuga intensitate acestei gafe scripturistice impardonabile, se aminteşte una dintre cele mai pozitive şi categorice porunci date de Dumnezeu robului său, omul: „Adu-ţi aminte de ziua Sabatului ca să o sfinţeşti.”
Niciun protestant din zilele noastre nu s-a supus până acum acestei porunci, şi asta nu pentru că ar fi aderat la biserica apostată, ci dimpotrivă, mereu făcând referire la Biblie care, însă, de la Geneza la Apocalipsa nu învaţă o altă doctrină, fapt ce le dă dreptate israeliţilor şi adventiştilor. Ambele părţi afirmă că Biblia este învăţătorul lor „infailibil”. Să lăsăm Biblia să decidă dacă sâmbăta, sau duminica, este ziua poruncită de Dumnezeu. Una din cele două părţi greşeşte, iar o poziţie greşită în legătură cu acest subiect atât de important, implică penalizări teribile impuse de Dumnezeu Însuşi, împotriva călcătorului acestui „legământ veşnic”. Vom intra in discuţie, privind la argumentele ambelor părţi. Această dezbatere nu este prea complexă pentru a nu fi înţeleasă de omul obişnuit, nici nu implică studii extraordinare. De fapt, problema se rezolvă de la sine, cu ajutorul unor întrebări al căror răspuns e simplu:
1. Care zi a săptămânii ne porunceşte Biblia să o păzim ca „zi sfântă”?
2. A schimbat Noul Testament porunca originală, prin vreo normă sau practică?
3. S-au supus protestanţii, începând cu secolul al XVI-lea, poruncii lui Dumnezeu păzind ca „sfântă” ziua despre care vorbeşte călăuza şi învăţătorul lor, Biblia? Şi dacă nu, de ce?
Ne luăm angajamentul să oferim cât mai multe răspunsuri inteligente acestor trei întrebări, care nu pot da greş în apărarea adevărului şi care confirmă sluţenia erorii.
Note de subsol:
[1] World’s Fair a fost un eveniment, un fel de expoziţie/ târg/ congres socio-cultural (1893) care a comemorat 400 de ani de la descoperirea Americii, n.tr.