„Dar credinţa, fanatica credinţă, odată cununată
Cu scumpa falsitate, pân’ la sfârşit rămâne-mbrăţişată.”
● Moore ●

În conformitate cu promisiunea făcută în ultimul număr, începem demascarea uneia dintre cele mai flagrante erori, şi totodată, o impardonabilă inconsecvenţă faţă de regula credinţei în Biblie. Totuşi, pentru ca nu cumva să fim greşit înţeleşi, credem că e necesar să pornim de la premisa că protestantismul nu recunoaşte nicio regulă de credinţă, niciun învăţător, cu excepţia „infailibilei Biblii”. Aşa cum în chestiuni spirituale, catolicul cedează judecata sa cu o încredere fără rezerve faţă de vocea bisericii sale, tot aşa, protestantul nu recunoaşte alt învăţător decât Biblia. Toată spiritualitatea lui derivă din învăţăturile ei. Vocea lui Dumnezeu i se adresează lui prin singurul Său învăţător inspirat. Cuprinde religia, credinţa şi practica vieţii lui. Afirmaţia lui Chillingworth: „Biblia, toată Biblia şi nimic altceva decât Biblia, aceasta este religia protestantă”, este doar una din diversele forme ale aceleiaşi idei, redată în alte cuvinte: „Cartea lui Dumnezeu”, „Hrisovul mântuirii noastre”, „Profetul credinţei noastre creştine”, „Scrisoarea lui Dumnezeu către omenire” etc., etc. Astfel, este incontestabil faptul că Biblia şi numai Biblia este învăţătorul creştinismului protestant. Presupunând că aşa este, vom continua acum să studiem problema amintită în ultimul număr, pătrunzând în esenţa ei.

Recunoscând ceea ce nu poate fi negat, şi anume că există o contradicţie directă între învăţătura şi practica creştinilor protestanţi, pe de o parte – cu excepţia adventiştilor de ziua a şaptea – şi a poporului evreu pe de altă parte, ambele grupe păzind zile diferite ale săptămânii pentru a se închina Domnului, vom continua prin a lua cunoştinţă de ceea ce spune singurul martor disponibil şi utilizabil în această situaţie, şi anume Biblia. Prima expresie cu care ne întâlnim când deschidem Cuvântul Sacru, se găseşte la Geneza 2:2 „În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse.” Următoarea referire la această problemă se găseşte în Exodul, capitolul 20, unde Dumnezeu a poruncit ca ziua a şaptea să fie păzită pentru că El Însuşi S-a odihnit de munca creaţiei în acea zi, iar textul sacru ne informează că, de aceea, a cerut El să fie ţinută, folosind următoarele cuvinte: „De aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.” Din nou citim, în capitolul 31, versetul 15: „Să lucrezi şase zile; dar a şaptea este Sabatul, ziua de odihnă, închinată Domnului”, iar în versetele 16 şi 17: „ca un legământ necurmat”, „un semn veşnic; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat”.

În Vechiul Testament se face referire la Sabat de 126 de ori, şi toate aceste texte afirmă în armonie voia lui Dumnezeu, care porunceşte ca ziua a şaptea să fie ţinută, pentru că Dumnezeu Însuşi a ţinut-o mai întâi, făcând-o obligatorie pentru toţi, ca un legământ veşnic. Nu putem să ne imaginăm că cineva ar fi atât de nesăbuit să pună la îndoială dacă sâmbăta este sau nu Sabatul zilei a şaptea, văzând că poporul Israel a ţinut sâmbăta încă de la darea legii, din 2514 A.M. până în 1893 d.H.r. (anul scrierii acestui articol, n.tr.), o perioadă lungă de 3383 de ani. Având exemplul israeliţilor înaintea ochilor în zilele noastre, nu e nevoie de nicio altă dovadă istorică mai bună decât aceasta: că poporul ales al lui Dumnezeu, păzitorii Vechiului Testament, reprezentanţii vii ai singurei religii divine până în prezent, timp de 1490 de ani, înainte de creştinism, au păstrat prin practica lor săptămânală tradiţia vie a interpretării corecte a ceea ce este ziua specială a săptămânii, sâmbăta, pentru a fi păstrată „sfântă pentru Domnul”, tradiţie pe care şi-au extins-o, prin exercitarea credinţei lor, pentru încă 1893 de ani, astfel acoperind şi perioada existenţei creştinismului. Socotim necesar să clarificăm acest punct, din motive pe care le vom vedea de aici înainte. Biblia – Vechiul Testament – confirmată de o tradiţie care există de 3383 ani în rândul poporului lui Dumnezeu, ne învaţă cu absolută certitudine că: Dumnezeu Însuşi a numit ziua aceasta şi a „păstrat-o sfântă pentru El”; ziua era sâmbătă; orice încălcare a legii era pedepsită cu moartea. „Să ţineţi Sabatul, căci el va fi pentru voi ceva sfânt. Cine îl va călca, va fi pedepsit cu moartea; cine va face vreo lucrare în ziua aceasta, va fi nimicit din mijlocul poporului său”. (Exodul 31:14)

E imposibil să găsim o pedeapsă mai severă decât cea rostită de Dumnezeu Însuşi, în textul de mai sus, pentru toţi cei care violează o lege la care se face referire de nu mai puţin de o sută douăzeci şi şase de ori în vechea lege. Cele zece porunci ale Vechiului Testament sunt întipărite în memoria copilului creştinului biblic de la o vârstă fragedă, dar niciuna din cele zece nu este subliniată mai mult – atât în şcoala duminicală cât şi de la amvon – ca cea a păzirii zilei de Sabat.

Înţelegând astfel suficient de clar care este voia lui Dumnezeu cu privire la ziua care trebuie păstrată ca zi sfântă din Cuvântul Său – pentru că El S-a odihnit în acea zi, confirmată de practica poporului Său ales timp de mii de ani, în mod natural urmează să ne întrebăm când şi unde a schimbat Dumnezeu ziua de închinare? Pentru că este evident că a avut loc o schimbare a zilei şi, întrucât nu poate fi găsită nicio indicaţie în această direcţie pe paginile Vechiului Testament, nici în practicile poporului evreu, trebuie să ne uităm la dispensaţiunea creştină, şi anume Noul Testament, pentru a găsi porunca lui Dumnezeu prin care anulează vechiul Sabat, sâmbăta.

Ne ocupăm acum de o perioadă ce acoperă aproape nouăsprezece secole, şi vrem să vedem dacă Învăţătorul Divin suplimentar – Noul Testament – conţine un decret care desfiinţează mandatul Vechii Legi şi, în acelaşi timp, substituie o zi pentru Sabatul Divin instituit al Vechii Legi, adică sâmbăta. Întrucât sâmbăta a fost ziua păstrată şi poruncită ca să fie păstrată de către Dumnezeu, numai Divinitatea, sub forma unui decret de anulare, putea abroga legământul Sâmbetei şi să dea un mandat divin care să arate o altă zi care trebuie păstrată ca „zi sfântă”, alta decât sâmbăta; de un astfel de argument are nevoie conştiinţa credinciosului. Biblia fiind singurul învăţător recunoscut de creştinul biblic, Vechiul Testament neoferind însă niciun sprijin din acest punct de vedere, şi totuşi pentru că în lumea biblică este ţinută o altă zi – alta decât sâmbăta – creştinul reformat este obligatoriu să găsească pe paginile Noului Testament noul decret divin care anulează sâmbăta şi o înlocuieşte cu duminica ţinută de creştinii biblici încă din zorii Reformaţiunii.

Examinând în mod critic Noul Testament din scoarţă în scoarţă, găsim şaizeci şi una de referiri la Sabat. Mai aflăm şi faptul că Mântuitorul, în mod invariabil, a ales zilele de Sabat (sâmbăta) pentru a învăţa pe oameni în sinagogi şi pentru a face minuni. Cei patru evanghelişti fac referiri la Sabat (sâmbătă) de cincizeci şi unu de ori.

Într-o anumită ocazie Mântuitorul chiar se proclamă „Domn al Sabatului”, după cum menţionează Matei şi Luca, dar în toate lucrurile înregistrate din timpul vieţuirii Sale nu se găseşte vreo încercare de a schimba ziua. Chiar în viaţa ucenicilor şi a prietenilor Lui remarcăm o respectare foarte strictă a Sabatului după moartea Lui. Sfântul Luca, în capitolul 23, versetul 56 ne informează că, pe când trupul Său se afla în mormânt „s-au întors, şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege”.

„În ziua întâi a săptămânii (duminica Paştelor), femeile acestea, şi altele împreună cu ele, au venit la mormânt dis-de-dimineaţă şi au adus miresmele, pe care le pregătiseră.” Miresmele au fost pregătite în seara Vinerei Mari pentru că „Era ziua Pregătirii, şi începea ziua Sabatului” (versetul 54). Modul în care au acţionat prietenii Mântuitorului dovedeşte, fără îndoială, că după moartea Lui ei au păzit sâmbăta ca „zi sfântă” şi s-au raportat la duminică la fel ca la oricare altă zi a săptămânii. Poate fi ceva mai convingător ca faptul că apostolii şi sfintele femei nu au ştiut niciodată nimic despre vreun alt Sabat în afară de Sabatul - sâmbătă, până la moartea lui Hristos?

Vom investiga în continuare ceea ce s-a întâmplat în următorii treizeci de ani, aşa cum îi prezintă evanghelistul Luca în Faptele Apostolilor. Cu siguranţă trebuie să existe vreun indiciu cu privire la „decretul de anulare” în practica apostolilor din acea perioadă prelungită.

Dar vai! Din nou suntem dezamăgiţi. De nouă ori găsim referiri la Sabat în Fapte şi în toate cazurile este vorba de sâmbătă (vechiul Sabat). Iată şi dovezile pentru cititorii noştri: Fapte 13:14, 27, 42, 44; 15:31; 17: 2; 18:4: „Pavel vorbea în sinagogă în fiecare zi de Sabat, şi îndupleca pe Iudei şi pe Greci.” Astfel, Sabatul este de la Geneza la Apocalipsa. Este imposibil de găsit în Noul Testament cea mai mică perturbare a Sabatului original, de către Mântuitorul sau apostolii Săi. Dimpotrivă, toţi sunt în asentiment cu legământul; nicio aprobare plenară din partea Lui în timpul vieţii, iar după moartea Lui se vede o participare activă a apostolilor la închinare în aceeaşi zi, şi nu alta, pe parcursul a treizeci de ani, aşa după cum ne mărturisesc Faptele Apostolilor.

Concluzia este, astfel, inevitabilă: dintre toţi cei care au adoptat Biblia ca ghid, israeliţii şi adventiştii de ziua a şaptea au toate argumentele de partea lor, în timp ce protestanţii biblici nu au niciun cuvânt în apărarea înlocuirii Sâmbetei cu duminica.