„Între două cârje inegale şchiopătează
C-un picior pe adevăr ş-unul pe minciună
Se furişează-aşa, cu pas stingher spre ţintă
Convins doar că pierderea cursei mai urmează.”

În articolul de faţă ne propunem să investigăm cu atenţie o nouă (şi ultimă) categorie de dovezi care se crede că pot convinge pe creştinul biblic de faptul că Dumnezeu a înlocuit sâmbăta cu duminica pentru a I se închina în noua lege, şi că dorinţa divină se găseşte înscrisă de Duhul Sfânt în scrierile apostolice.

Am aflat că această schimbare radicală a fost exprimată, din nou şi din nou, într-o serie de texte în care se găseşte expresia „Ziua Domnului”.

După ce am analizat grupul de versete din Noul Testament, sub titlul „Sabat”, însumând şaizeci şi unu de versete în evanghelii, Faptele Apostolilor şi epistole, şi al doilea grup în care „prima zi a săptămânii” – sau duminica – (versetele din a doua categorie sunt nouă), continuăm prin a examina al treilea şi ultimul grup de texte pentru a salva sistemul biblic de acuzația că, în numele lui Dumnezeu, a apărut un decret care, de fapt, nu are nicio susţinere din partea Bibliei.

Primul din această categorie se găseşte în Fapte 2:20: „Soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită.” Câte duminici s-au scurs de când profeţia a fost rostită? În zadar efortul de a denatura înţelesul textului sacru – din „Ziua Judecăţii” în „duminică”!

Al doilea text din aceeaşi categorie se găseşte în 1 Corinteni 1:8 „El vă va întări până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos.” Orice nătâng îşi poate da seama că aici apostolul indică pur şi simplu Ziua Judecăţii. Următorul text se găseşte în aceeaşi epistolă, la capitolul 5:5: „Un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus.” Corinteanul incestuos era, desigur, salvat în următoarea duminică!!! Mai departe, în 2 Corinteni 1:13-14: „Şi trag nădejde că până la sfârşit veţi cunoaşte, cum aţi şi cunoscut în parte, că noi suntem lauda voastră, după cum şi voi veţi fi lauda noastră în ziua Domnului Isus.”

Duminica sau Ziua Judecăţii? Care? Al cincilea text este din Epistola lui Pavel către Filipeni, capitolul 1:6 „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” Oamenii buni din Filipi, încercând să atingă desăvârşirii în următoarea duminică, pot să îşi permită să râdă de interpretarea asta!

Ne îndreptăm acum spre al şaselea text, care se găseşte în Filipeni 1:10: „Ca să deosebiţi lucrurile alese, pentru ca să fiţi curaţi şi să nu vă poticniţi până în ziua venirii lui Hristos.” Acea zi a fost următoarea duminică, într-adevăr! Până la urmă nu a fost atât de mult de aşteptat. Al şaptelea text, 2 Petru 3:10: „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ.” Aplicarea acestui text la duminică întrece orice absurditate.

Al optulea text, 2 Petru 3:12: „Aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului.” Este vorba de aceeaşi zi la care se face referire în textul anterior; dacă textele ar vorbi de „următoarea duminică”, asta i-ar fi pus pe creştini în stare de veghe în următoarea sâmbătă noaptea.

Am prezentat cititorilor noştri opt din cele nouă texte folosite ca suport biblic în efortul sacrileg de a dovedi că „Ziua Domnului” este duminica, şi cu ce rezultat? Fiecare din ele oferă dovezi de primă mână în favoarea ultimei zile (Ziua Judecaţii), se referă direct la ea, în mod absolut şi fără echivoc.

Cel de-al nouălea text în care întâlnim expresia „Ziua Domnului” este ultimul care se găseşte în scrierile apostolice. Apocalipsa sau Revelaţia (Descoperirea), versetul 10 din capitolul 1 sună astfel: „În ziua Domnului eram în Duhul.” Însă această exprimare nu le va oferi mai mult confort prietenilor noştri biblici decât versetele anterioare. A folosit sfântul Ioan expresia cândva, înainte, în evangheliile sau epistolele sale? E clar că nu. S-a referit el în vreo ocazie, până aici, la duminică? Da, de două ori. Cum a denumit duminica în aceste două ocazii? Duminica Paştelor a fost numită „Ziua dintâi a săptămânii” (Sfânta Evanghelie a lui Ioan, capitolul 20:1)

Din nou, în capitolul 20, versetul 19: „În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a săptămânii.” Evident – deşi inspirat –, atât în evangheliile cât şi în epistolele sale, Ioan numeşte duminica „întâia/prima zi a săptămânii”. Pe ce bază, atunci, se poate presupune că el a renunţat la denumirea pe care o folosea? A fost mai inspirat când a scris Apocalipsa, sau a adoptat o nouă denumire pentru duminică, una care era în vogă atunci?

Un răspuns la aceste întrebări e de prisos, mai ales la ultima, având în vedere că aceeaşi expresie a fost folosită de opt ori de sfântul Luca, sfântul Pavel şi sfântul Petru, toţi sub inspiraţie divină, şi cu siguranţă că Duhul Sfânt nu ar inspira pe sfântul Ioan să numească duminica ziua Domnului, în timp ce pe ceilalţi tot El i-a inspirat să folosească această expresie când se refereau la Ziua Judecăţii. Experţii în dialectică iau în considerare, printre motivele infailibile de certitudine, motivul moral al analogiei sau inducţiei, prin care ni se permite să păşim cu certitudine de la ceea ce ştiam către necunoscut. Fiind siguri de semnificaţia expresiei folosită de opt ori cu acelaşi sens, ajungem la concluzia că aceeaşi expresie poate avea doar acelaşi înţeles, mai ales că ştim că în toate cele nouă ocazii expresiile au fost folosite ca urmare a inspiraţiei Duhului Sfânt.

Nici nu se doreşte, în sine, să se arate că, la fel ca celelalte versete, acesta ar avea acelaşi înţeles. Sfântul Ioan (Apocalipsa 1:1) spune: „În ziua Domnului eram în Duhul”; el ne oferă cheia înţelegerii acestei expresii în capitolul patru, primele două versete: „După aceste lucruri, m-am uitat, şi iată că o uşă era deschisă în cer.” O voce i-a spus: „Suie-te aici, şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” Să urcăm în duh împreună cu Ioan. Încotro? Prin acea „uşă din ceruri”, spre cer? Şi ce vom vedea? „Lucrurile ce au să se întâmple” (4:1). El s-a suit în duhul la cer. I s-a spus să scrie, în totalitate, viziunea cu privire la ce urmează să se întâmple înainte de – şi concomitent cu – „Ziua Domnului” sau Ziua Judecăţii; expresia „Ziua Domnului” fiind în Scriptură rezervată exclusiv^[1]  pentru Ziua Judecăţii.

Am adunat şi am studiat cu acurateţe orice dovadă din Noul Testament care ar putea fi adusă în favoarea vreunei legi care desfiinţează Sabatul Vechii Legi, sau prin care se înlocuieşte cu o altă zi pentru creştini. Am avut grijă să facem distincţia aceasta ca nu cumva să se creadă că porunca a treia^[2]  a fost abrogată sub noua lege (noul legământ). Orice lege de acest gen a fost respinsă de călugării episcopali metodişti în pastorala din 1874, şi citată de New York Herald la aceeaşi dată, prin următoarele: „Sabatul instituit la început şi confirmat în mod repetat de Moise şi profeţi, nu a fost niciodată abrogat. O parte din legea morală, nu o parte din titlul sau sacralitatea ei, a fost dată la o parte.” Declaraţia oficială de mai sus a angajat acea mare masă de creştini biblici faţă de statornicia celei de-a treia porunci sub noua lege.

Rugăm din nou ca cititorii noştri să acorde o atenţie celui de-al douăzecilea articol din „cele 39 articole de religie” din Book of Common Prayer: „Bisericii nu i se permite să decreteze/ordone ceva ce este contrar Cuvântului Scris al lui Dumnezeu.”

CONCLUZIE

În această serie de articole ne-am străduit să îi instruim pe cititorii noştri pentru a-i pregăti, prezentându-le o serie de realităţi incontestabile care se află în Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a ajunge la o concluzie irefutabilă. Sistemul biblic apărut în secolul al XVI-lea, nu numai că a pus stăpânire pe posesiunile vremelnice ale bisericii, dar a şi dezbrăcat creştinătatea, în cruciadele sale vandalice, atât cât a putut, de toate sacramentele instituite de fondatorul ei, de sfântul sacrificiu şi aşa mai departe, nereţinând altceva decât Biblia, pe care reprezentanţii săi au pronunţat-o unicul lor învăţător în materie de doctrine creştine şi morală.

Un principiu esenţial, printre altele, pe care îl mai au şi astăzi, este acela al păzirii Sabatului ca zi sfântă. De fapt, în ultimii trei sute de ani, a fost singurul punct al crezului creştin în care a existat un consens deplin. Păzirea Sabatului constituie suma şi substanţa teoriei biblice. Amvoanele răsună în fiecare săptămână de tirade împotriva manierei indulgente de păzire a Sabatului pe care o au ţările catolice, în contrast cu adevăraţii creştini, mulţumiţi de sine, din ţările în care oamenii se lasă conduşi de Biblie. Cine va putea vreodată uita indignarea predicatorilor biblici în lung şi-n lat, de la fiecare amvon protestant, cât încă nu se luase o decizie cu privire la deschiderea târgului „World’s Fair” într-o zi de duminică, şi cine nu ştie astăzi că o sectă, pentru a-şi arăta sfânta indignare în urma deciziei luate, a refuzat să deschidă cutiile cu produsele lor, la acest eveniment?

Aceşti creştini de cel mai înalt grad, studiind cu atenţie Biblia, îşi pot găsi perechea într-o anume clasă de oameni care trăiau pe vremea Mântuitorului şi care îl persecutau zi şi noapte, supăraţi peste măsură, pentru că El nu a păzit Sabatul într-un mod atât de strict şi îngust ca ei.

Ei Îl urau pentru că folosea bunul simţ în raport cu ziua, iar El nu a găsit niciun epitet suficient de expresiv pentru a descrie dispreţul faţă de mândria lor fariseică. Şi este foarte probabil ca mintea divină să aibă aceeaşi părere şi despre simpatizanţii lor care trăiesc la sfârşitul secolului al XIX-lea. Măcar fariseii ţineau adevăratul Sabat, dar fariseii noştri moderni, bazându-se pe naivitatea şi credulitatea oamenilor, nici măcar o dată în viaţa lor nu au păzit adevăratul Sabat pe care Maestrul lor Divin l-a respectat până în ziua morţii, şi pe care ucenicii Lui l-au păzit, urmând exemplul Său, timp de treizeci de ani după moartea Lui, după cum ne spune Biblia.

Cea mai evidentă contradicţie, care implică şi o respingere profanatoare deliberată a celei mai pozitive porunci, ni se înfăţişează astăzi în acţiunile lumii creştine biblice. Biblia şi Sabatul constituie cuvântul de ordine al protestantismului; dar am demonstrat că, de fapt, este Biblia împotriva Sabatului. Am arătat că nu a existat vreodată vreo discrepanţă mai mare decât aceea dintre teoria şi practica lor. Am dovedit că nici strămoşii lor biblici şi nici ei nu au păzit vreodată Sabatul în viaţa lor.

Evreii şi Adventiştii de ziua a şaptea sunt martori ai pângăririi lor săptămânale, şi a faptului că şi-au ignorat propriul învăţător, Biblia, adoptând o zi ţinută de Biserica Catolică. Care protestant poate, după ce a parcurs aceste articole cu o conştiinţă curată, să continue să încalce legea lui Dumnezeu, păzind duminica? Care dintre cele două, spune Biblia, de la Geneza la Apocalipsa, că este voia lui Dumnezeu?

Nu se poate găsi în istoria lumii o abandonare de la principii mai stupidă decât aceasta. Învăţătorul cere în fiecare pagină ca legea Sabatului să fie ţinută în fiecare săptămână, toţi recunoscându-L ca fiind „singurul învăţător infailibil”, şi totuşi, ucenicii acestui învăţător nici măcar o singură dată în decursul a peste trei sute de ani nu au respectat porunca divină! Acea mulţime de creştini biblici, metodiştii, au declarat că Sabatul nu a fost niciodată desfiinţat, în timp ce urmaşii Bisericii Engleze, împreună cu fiica ei, Biserica Episcopală a Statelor Unite, sunt obligaţi de al douăzecilea articol al religiei, citat deja, să nu ceară sau să poruncească ceva „împotriva Cuvântului Scris al lui Dumnezeu”. Cuvântul scris al Domnului porunceşte ca sâmbăta să fie păzită, în mod absolut, repetat; cel care nu se supune este ameninţat cu moartea. Toate sectele biblice sunt în această poziţie de auto-contrazicere care nu poate fi nici motivată nici justificată.

Cât de bine se potrivesc cuvintele Duhului Sfânt acestei situaţii deplorabile! „Iniquitas mentita est sibi” – „Inechitatea s-a minţit singură”. Propunându-şi să urmeze Biblia şi numai Biblia, în mod ruşinos, totuşi, au adoptat învăţătura şi practicile Bisericii Catolice – „mama tuturor mârşăviilor” – în pofida celor mai teribile ameninţări pronunţate de Dumnezeu împotriva celor care nu se supun poruncii: „Adu-ţi aminte de ziua Sabatului ca s-o sfinţeşti.”

Înainte de a încheia această serie de articole, vrem să atragem atenţia cititorilor noştri asupra titlurilor introductive, şi anume: primul – „Sabatul creştin, rodul adevărat a unirii dintre Duhul Sfânt şi Biserica Catolică, mireasa Sa” și al doilea – „Faptul că protestantismul revendică ceva în această privinţă s-a dovedit a fi fără temei, contradictoriu şi suicidal.”

Prima frază are nevoie de puține dovezi. Biserica Catolică, cu mai bine de o mie de ani înainte de apariţia protestanţilor, prin virtutea misiunii ei divine, a schimbat ziua din sâmbătă în duminică. Spunem că în virtutea misiunii ei divine, deoarece Acela care S-a numit pe Sine „Domn al Sabatului”, și în care toţi creştinii pretind că cred, a poruncit tuturor, fără excepţie, să asculte de biserica Sa sub pedeapsa de a fi consideraţi de El ca păgânii şi vameşii. Porunca este: „Să asculte de biserică”^[3]; nu să citească Biblia, pentru că Biblia, așa cum este acum, nu exista atunci când Mântuitorul a spus aceste cuvinte. Însă biserica, propria Sa creație, existase deja pe pământ înainte de moartea Sa, pentru că El spune: „Pe această stâncă voi zidi biserica Mea.” Lumea protestantă leapădă aceste cuvinte şi folosește în loc o expresie nautică: „mai mult spaţiu”. Ei nu îi acordă deloc atenţie. Noţiunea lor despre creştinism nu include un învăţător stabilit pe cale divină şi nici nu se gândesc la vreun fel de rânduială, chiar făcută de Mântuitorul, care ar putea intra în dezacord cu preconcepţiile lor. Evanghelia lor le dă libertatea să accepte sau să respingă orice adevăr, chiar dacă Hristos a spus: „Cel ce nu va crede, va fi osândit.”

Dar protestantul spune: „Cum pot eu primi învăţături de la o biserică apostată?” Cum, ne întrebăm noi, ai reuşit să primeşti învăţăturile ei întreaga ta viaţă, în directă opoziţie cu învăţătorul pe care l-ai acceptat, Biblia, când vine vorba de Sabat? Isus Hristos spune: „Pe baza cuvintelor din gura ta Te voi judeca”. Dar toţi spun că biserica Lui s-a rătăcit, propagând erori. Această afirmaţie este falsă. Majoritatea creştinilor susţin acest lucru. Tu faci parte din minoritate. A făcut Isus Hristos, fondatorul ei, Creatorul tuturor lucrurilor, vreodată vreo gafă? Dacă da, să arătăm lumii care este aceasta. Nu este cumva biserica Lui, ultima din creaţiile Sale? A spus El ceva de vreun eşec privitor la biserica Lui? Nu a promis El că va fi cu ea, învăţând-o, până la sfârşitul lumii? A încălcat El această promisiune? Nu a declarat El cu convingere că „porţile iadului nu o vor înghite”? Au înghiţit-o? Dacă tu crezi că da, atunci probabil crezi că El nu este demn de încredere şi omnipotent şi, deci, nu e Dumnezeu.

Dumnezeul Tău este, conform poziţiei adoptate de tine, un înşelător. Situaţia ta este o anomalie şi o contradicţie. Nu lăsa ca mânia ta să se reverse asupra bisericii; ea nu este nici mai rea, nici mai bună decât atunci când El ţi-a dat-o drept îndrumător. Garanţiile pe care le oferă El sunt numeroase în această direcţie. Una dintre ele este aceea că ea va fi protejată de El şi de Duhul Sfânt până la sfârşit în predicarea întregului adevăr.

Luând seama la limbajul oamenilor care sunt pasibili la înşelătorie, şi al căror interes ar putea fi acela de a înşela, eşti tu dispus să accepţi cuvântul lor în locul făgăduinţelor şi promisiunilor pe care ţi le-a făcut Însuşi Omnipotentul? Citeşte Efeseni 5:25 şi întreabă-te dacă Hristos – pe care Pavel Îl oferă ca exemplu tuturor bărbaţilor – a permis miresei Lui, pentru care „S-a dat pe Sine Însuşi”, ca ea să fie „sfântă şi nepătată”, să decadă din statutul ei înalt. A nutri o astfel de idee e totuna cu blasfemia şi, cu toate acestea, fiecare protestant trăieşte în această doctrină, care învinuieşte biserica lui Hristos cu erori doctrinale, iar pe Mirele ei Divin de abandonare perfidă, cu toate că sfântul Pavel Îl prezintă ca pe unul care „hrăneşte şi îngrijeşte cu drag biserica” (versetul 29). Ea nu este doar mireasa, ci şi glasul şi călăuza omenirii, care interpretează doctrinele Sale şi dă glas voinţei divine cu o precizie infailibilă. Acest privilegiu Îl are de la El – un caracter pe cât de infailibil pe atât de veşnic. În momentul naşterii sale, lumea protestantă a văzut că Sabatul e prea bine înrădăcinat, prea evident pentru a-l ocoli. Era necesar astfel ca să fie de acord cu o reglementare care implica dreptul bisericii de a schimba ziua, pentru mai mult de trei sute de ani. De aceea, Sabatul creştin este până astăzi rodul bisericii Catolice, ca mireasă a Duhului Sfânt, fără niciun cuvânt de protest din partea lumii protestante.

Să aruncăm acum o privire la a doua afirmaţie, având doar Biblia ca învăţător şi călăuză în materie de credinţă şi moralitate. Acest educator interzice cu fermitate orice schimbare a zilei, indiferent de importanţa motivelor. Porunca cheamă la un „legământ veşnic”. Ziua poruncită pentru a fi ţinută nu a fost niciodată păzită, astfel dezvoltându-se o apostazie, pornind de la un aşa-zisul principiu fix, intrând astfel într-o contradicţie cu sine, care înseamnă o adevărată sinucidere în contextul puterii limbajului. Iar limitele imoralităţii nici nu au fost atinse încă. Nici pe departe. Pretextul lor pentru părăsirea sânului Bisericii Catolice era abaterea de la adevăr, aşa cum este el în Cuvântul Scris. Au adoptat Cuvântul scris ca fiind singurul îndrumător, pe care nu după mult timp l-au abandonat, conform dovezilor din belşug pe care le-am adus în aceste articole, şi au acceptat cu perversitate doctrina Bisericii Catolice, în opoziţie directă cu simpla, invariabila şi constanta învăţătură a unicului învăţător al esenţei doctrinei religiei lor, astfel scoţând şi mai mult în evidenţă situaţia care ar putea foarte bine fi descrisă prin cuvintele: „bătaie de joc, capcană şi amăgire.”

Dacă urmaşii reverendului Parsons, care sunt obişnuiţi să urle împotriva oricărei reale sau presupuse încălcări a Sabatului biblic, se gândeasc să pornească un protest împotriva logicii şi analizei pe care am făcut-o corciturii lor, îi asigurăm că orice intenţie rezonabilă din partea lor de a aduna fragmentele împrăştiate ale hibridului, şi de a-l restaura, va fi întâmpinată cu sinceră cordialitate şi multă consideraţie din partea noastră. Dar le putem spune cititorilor că nu ne aşteptăm ca urlători reverenţioşi, pe care îi cunoaştem bine, să latre solitar în această chestiune.

Iar ei ne cunosc prea bine ca să se supună umilirii pe care o analiză suplimentară a acestei probleme anti-scripturale o cere. Tactica lor acum este aceea de a se „lăsa jos”, şi cu siguranţă asta vor face.

SENEX

Note de subsol:

^[1] Deşi autorul articolului a observat corect că Apocalipsa 1:10 nu poate face referire la duminică, el se înşală declarând că expresia se referă la ziua judecăţii. Această expresie face referire la ziua lui Isus, Sabatul, n.tr.

^[2] Porunca privitoare la Sabat este a patra în Biblie, dar Biserica Romano-Catolică omite complet porunca a doua şi împarte porunca a zecea în două părţi pentru a obţine zece porunci, n.tr.

^[3] Nu susținem această poziție. Scopul acestei broșuri este doar acela de a arăta provocarea pe care Biserica Romano-Catolică a avut-o pentru protestantism în privința Sabatului biblic. Nu susținem greșelile teologice făcute în această broșură, n.tr.