Hristos, sfârşitul legii

Hristos, sfârşitul legii

„Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea.” (Romani 10:4, VDC).

Pe baza acestui verset este dezvoltată o atitudine antinomiană şi doctrina legii desfiinţate. Vom reda mai jos traducerile EDCR şi KJV:

„Hristos este ţinta Legii, în vederea îndreptăţirii fiecăruia care crede.” (EDCR)

„Căci Hristos este sfârşitul legii pentru neprihănire pentru toţi cei ce cred.” (KJV)

De obicei, acest text nu este redat în totalitate, oamenii mulţumindu-se cu afirmaţia „Hristos este sfârşitul legii”, însemnând pentru ei că Hristos a abolit legea. Acest text este atât de mult citat în favoarea desfiinţării legii încât, înainte de a analiza interpretarea corectă, vom prezenta pe scurt implicaţiile acestei idei.

  1. Dacă Hristos a abolit legea, atunci nu mai există păcat, deoarece „păcatul este încălcarea legii” (1 Ioan 3:4), nu mai există încălcare de lege deoarece nu mai există lege (Romani 4:15) şi păcatul „nu este imputat când nu este lege” (Romani 5:13). Iar dacă nu mai există păcat, atunci nu mai poate fi nicio pedeapsă iminentă, în consecinţă, toţi oamenii vor fi mântuiţi. Dacă privim aşa, acele texte care vorbesc despre mânia lui Dumnezeu, indignarea, chinul şi distrugerea ce se vor abate asupra păcătoşilor, rămân fără efect. Nu există nimeni mai universalist decât cel care afirmă că legea lui Dumnezeu e desfiinţată. Chiar dacă se apelează la un subterfugiu – cum ar fi că noi am fi azi sub legea lui Hristos, deci cele spuse mai sus nu se aplică – realitatea este că Biblia nu face o astfel de diferenţă, ea existând doar în gândirea oamenilor care trebuie să împace ideiile contradictorii pe care le-au primit sau le-au dezvoltat ei înşişi.
  2. Textul spune că Hristos este sfârşitul legii „pentru toţi cei care cred”. Atunci, concluzionăm fără ezitare că nu e sfârşitul legii pentru cei care nu cred. Astfel, cei care susţin că prin expresia „sfârşitul legii”, apostolul a dorit să se înţeleagă desfiinţarea legii, trebuie să înveţe, de asemenea, și că legea e abolită doar pentru creştini; adică oamenii din lume sunt legaţi de lege, dar creştinii nu au nicio obligaţie faţă de ea. Înţelegem, aşadar, că în timp ce o acţiune îndeplinită de un necredincios ar putea fi o încălcare a legii, deci un păcat, aceeaşi acţiune săvârşită de un credincios ar fi perfect admisibilă. Sperăm că nu este nimeni care să susţină o astfel de teorie monstruoasă ca şi aceasta, însă, aceasta este ceea ce derivă în mod clar din ideea că legea a fost abolită. 
  3. Dacă Pavel, în Romani 10:4, vrea să spună că legea e defiinţată pentru credincioşi, înseamnă că aceasta a fost anulată ori de câte ori cineva adera la creştinism, fiind dată la o parte de fiecare dată când un om se convertea. Mai mult, oricând un credincios cade şi îşi pierde credinţa, legea reintră în vigoare pentru el! Doar absurditatea acestei concluzii ar trebui să convigă pe oricine de incoerenţa premisei.
  4. Din parabola grâului şi a neghinei (Matei 13) învăţăm că atât cei neprihăniţi, cât şi cei răi, vor rămâne împreună pe pământ până la sfârşitul lumii. Mai ştim că ambele categorii au existat de la căderea în păcat. Prin urmare, se înţelege din interpretarea antinomiană a textului din Romani 10:4, că legea lui Dumnezeu a fost şi va fi întotdeauna, până la sfârşitul timpului, atât desfiinţată cât şi în vigoare! Acesta este apogeul absurdităţii şi demonstrează concludent că, indiferent de înţelesul din Romani 10:4, cu siguranţă acesta nu învaţă că vreo parte din legea lui Dumnezeu este, sau va fi vreodată, desfiinţată, indiferent dacă vorbim de creştini sau necredincioşi.

Este adevărat că pentru a se eschiva de responsabilitatea pe care trebuie să şi-o asume pentru rezultatele prezentate mai sus, care decurg din învăţătura că legea a fost desfinţată, oamenii sunt nevoiţi să inventeze noi învăţături, cum ar fi aceea că un creştin trebuie să păzească poruncile lui Hristos. Dar şi aceasta este o absurditate, cel puţin din două motive: 1) nu există o astfel de lege şi 2) un om mântuit prin credinţă care nu mai este responsabil faţă de cele zece porunci, devine responsabil faţă de o anumită lege morală, identică cu cele zece porunci, dar din care lipseşte porunca a patra. Mai mult, programele, cărţile, predicile, din bisericile creştine de astăzi, dovedesc o puternică orientare legalistă manifestată faţă de aşa numitele porunci ale Domnului. Doar prezenţa unor tehnici psihologice pentru a rezolva problemele familiale sau bisericeşti este o dovadă incontestabilă că în timp ce se strigă „doar prin credinţă”, oamenii sunt robii unor legi şi reguli pe care le-au inventat ei singuri. Situaţia este disperată, pentru că nu există mai multe şanse pentru aceşti oameni, decât cele primite de iudei în timpul Domnului Hristos.

Să ne îndreptăm acum spre ceea ce înseamnă textul cu adevărat. Cuvântul „sfârşit”[1] este adesea folosit în sensul de „scop” sau „intenţie”. Astfel, în Iacov citim:

„Aţi auzit despre răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul Domnului.” (Iacov 5:11, KJV)

Nimeni nu a presupus că aceasta înseamnă sfârşitul existenţei Domnului, ci se referă la scopul pentru care El a îngăduit ca Iov să îndure o nenorocire. În acelaşi fel, înţelegem că şi Romani 10:4 învaţă că Hristos îndeplineşte intenţia legii pentru cei care cred.

Pentru a putea înţelege cum realizează El acest lucru, trebuie să luăm în considerare sfârşitul sau intenţia legii.

În Romani 7:10 apostolul spune că porunca (însemnând toată legea) a fost „destinată[2] pentru viaţă”. Adică, dacă omul nu ar fi încălcat-o niciodată, ea ar fi putut să îi asigure viaţa veşnică. Aceasta este ceea ce Mântuitorul i-a spus tânărului în Matei 19:17.

În următorul verset, după textul care reprezintă tema noastră, citim acelaşi lucru.

„Fiindcă Moise descrie neprihănirea care este din lege că: Omul care face acele lucruri va trăi prin ele.” (Romani 10:5, KJV)

Dar în timp ce acest lucru este o realitate, acest adevăr în sine arată că niciun om nu a păzit legea (Romani 3:9, 19, 23), şi că în condiţia lui firească niciun om nu poate ţine legea.

„Pentru că mintea carnală este duşmănie împotriva lui Dumnezeu; fiindcă nu este supusă legii lui Dumnezeu şi nici nu poate fi.” (Romani 8:7, KJV)

Cum poate, atunci, să obţină cineva viaţa veşnică pe care legea a fost destinată să o dea? Răspunsul:

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3:16, EDCR)

„(…) darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Isus, Domnul nostru.” (Romani 6:23, EDCR)

Legea a fost „destinată pentru viaţă”. Hristos este viaţa noastră (Coloseni 3:4) şi, în consecinţă, sfârşitul legii. Dar acesta este doar rezultatul.

Ne eliberează Hristos de lege? Poate fi adresată întrebarea: „Îndeplineşte Hristos acest rezultat pentru noi, eliberându-ne de obligaţia păzirii legii?” Răspunsul este: Nu! Deoarece 1) numai cei care păzesc poruncile vor trăi prin ele (Matei 19:17; Romani 10:7) şi 2) numai „cei ce împlinesc Legea vor fi îndreptăţiţi” (Romani 2:13, EDCR). Rezultă că nimeni nu poate să primească viaţa veşnică dacă va continua să le încalce. În consecinţă, atâta timp cât scopul legii era să ne ofere viaţa veşnică, înseamnă, fără îndoială, că intenţia a fost ca ea să fie ţinută. Astfel, citim că:

„Ţinta poruncii este dragostea.” (1 Timotei 1:5, EDCR)

Sau, aşa cum spune Ioan:

„Fiindcă aceasta este dragostea de Dumnezeu: Să ţinem poruncile lui (…).” (1 Ioan 5:3, KJV)

Putem, deci, să parafrazăm 1 Timotei 1:5 astfel: „Acum, scopul sau intenţia poruncii este să fie împlinită sau ţinută cu scrupulozitate.”

Este edificator. Indiferent de legea dată, cert e faptul că intenţia Creatorului este ca aceasta să fie ţinută. Am văzut deja că niciun om nu a reuşit să ajungă la această finalitate.

„Fiindcă toţi au păcătuit şi nu ajung la slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23, KJV)

Pentru păcatele din trecut suntem „îndreptăţiţi în dar prin harul său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus”. 

Chiar dacă suntem îndreptăţiţi prin credinţa în Hristos, în continuare depindem de El, pentru că, fără El, nu putem face nimic (Ioan 15:4-5). Numai prin rămânerea în El putem aduce roade, de aceea apostolul le-a spus iudeilor că ei au zel pentru Dumnezeu, dar nu conform cunoştinţei.

„Căci fiind neştiutori despre neprihănirea lui Dumnezeu şi căutând să îşi stabilească propria lor neprihănire, nu s-au supus neprihănirii lui Dumnezeu.” (Romani 10:3, KJV)

Neprihănirea lui Dumnezeu este legea Sa (Isaia 51:6-7) şi apostolul intenţiona să spună că evreii, fiind zeloşi pentru Dumnezeu, dorindu-şi să-I slujească prin păzirea poruncilor Sale, au căutat să o facă prin puterea lor proprie şi au eşuat. Zelul lor a fost bun, dar cunoştinţa lor a fost deficitară deoarece nu au înţeles că doar prin Hristos pot spera să obţină desăvârşirea.

Pentru toţi credincioşii, Hristos a fost făcut „înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Corinteni 1:30). Nu prin eliberarea lor de obligaţia păzirii legii, pentru că atunci El nu ar fi fost făcut pentru ei neprihănire, ci nelegiuire, cu alte cuvinte, un slujitor al păcatului.

Fără El, cele mai bune eforturi ale noastre sunt eşecuri. Prin Cel care ne întăreşte, putem face toate lucrurile. Şi când, la final, vom sta înaintea lui Dumnezeu, sfinţi şi fără cusur, va fi pentru că am fost făcuţi „compleţi în El”.

Credem că trebuie să fie clar pentru toţi că Romani 10:4 poate să slujească împotriva legii numai dacă este mutilat prin excluderea declaraţiei că Hristos este sfârşitul legii doar pentru credincioşi, şi doar pentru ei, pentru că nimic nu exclude neprihănirea sau ascultarea de ea. 

Într-un anumit sens ne-am putea opri aici, totul fiind clar şi în armonie cu Scripturile. Totuşi, ar mai trebui amintit ceva – întreaga evanghelie este cuprinsă în această singură afirmaţie: „Hristos este sfârşitul legii.” Fiindcă evanghelia reprezintă, pur şi simplu, vestea bună despre cum pot oamenii care au călcat legea să poată fi salvaţi prin Hristos şi făcuţi în stare să o păzească. Pe parcursul cercetărilor noastre, să păstraţi în minte faptul că neprihănirea lui Dumnezeu se află în legea Sa (Isaia 51:4-7) şi că Hristos este sfârşitul legii doar pentru neprihănire, cu alte cuvinte El reprezintă scopul legii pentru ascultare.

Atragem atenţia cititorului, foarte scurt, asupra capitolului şapte din Romani. Spaţiul ne permite să observăm doar o porţiune din acesta. Vom începe cu versetul 7, apoi vom reveni la primele patru versete. În capitolul 7 din Romani, Pavel aduce în atenţie – folosindu-se pe sine ca ilustraţie – progresul unui om de la situaţia de siguranţă carnală, lumească, la cea în care e aprobat de Dumnezeu. Să urmărim cu atenţie relatarea sa.

Pentru început, observăm declaraţia sa din versetul 7, care spune că legea nu este păcat. Pavel dovedeşte ceea ce spune prin explicarea faptului că legea este cea care arată păcatul şi îl interzice. Atunci, fireşte că trebuie să fie desăvârşită. Putem detecta o monedă falsă doar dacă folosim, ca etalon, una autentică. Paralela acestui verset o găsim în capitolul 3:20, unde el spune:

„(…) prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.” (EDCR)

El continuă: 

„(…) căci fără Lege, păcatul este mort.” (Romani 7:8, EDCR)

Aceasta este declaraţia din versetul 7, într-o altă formulare. Înainte ca legea să-i fie adusă la cunoştinţă, el nu cunoştea păcatul, nu-l preocupa câtuşi de puţin. Cu toate că nu cunoştea legea, el era un păcătos, şi totuşi păcatul său, raportat la cunoştinţa sa, era mort.

„Odinioară, eram fără Lege şi trăiam, dar când a venit porunca, păcatul a înviat, iar eu am murit.” (Romani 7:9-10, EDCR)

Fără lege („poruncă”) el era într-o stare de linişte şi siguranţă carnală, pe deplin mulţumit cu sine însuşi. Dar când a fost aplicată legea, aceasta a făcut ca păcatul lui să ia proporţii îngrozitoare. S-a văzut exact cum era.

„(…) porunca aceea care trebuia să-mi dea viaţa mi-a adus moartea.” (Romani 7:10, EDCR)

Cum vine asta? Porunca (legea) a fost menită pentru viaţă: adică scopul ei a fost să ofere viaţă, şi o va da tuturor celor care i se supun.

„(…) Omul care face acestea va trăi prin ele.” (Romani 10:5, EDCR conform Leviticul 18:5)

Acesta a fost scopul legii. Însă, fiind încălcată, nu-şi mai poate atinge finalitatea pentru care a fost destinată; acum poate doar să condamne la moarte. Ţineţi bine minte acest lucru. În jurul acestui fapt se concentrează întregul argument.

Şi cum a privit apostolul acea lege care, prezentându-l aşa de păcătos, îl condamna la moarte? El spunea:

„De aceea legea este sfântă, şi porunca sfântă şi dreaptă şi bună.” (Romani 7:12, KJV)

Pavel a admis desăvârşirea legii şi, aici, şi-a demonstrat sinceritatea inimii. El nu a ocărât legea, atribuindu-i tot felul de epitete dispreţuitoare, încercând să se sustragă sau să se convingă că legea e desfiinţată. Nu! El s-a recunoscut ca fiind un păcătos, condamnat pe drept de o lege desăvârşită.

A recunoscut că legea nu i-a făcut nimic, nu a creat nimic în el, ci doar a dus la lumină ceea ce exista deja. Efectul ce se produce, atunci când legea e adusă în discuţie, constă în prezentarea păcatului ca fiind extrem de imoral. E ca forţa unui băţ ce agită sedimentele aflate pe fundul unui vas cu apă, însă nu crează nicio impuritate. Mizeria ar fi fost acolo chiar dacă băţul nu ar fi fost introdus.

Prin urmare, Pavel nu s-a plâns, deoarece ştia că la el era vina, nu în lege. Astfel, el exclamă:

„Deoarece ştim că legea este spirituală; dar eu sunt carnal, vândut sub păcat.” (Romani 7:14, KJV)

În versetul 9, Pavel îşi anticipează argumentul când spune: „Şi eu am murit.” Acesta a fost rezultat final, ce a dus la liniştea sa. Ce a dorit să spună prin asta? În lumina versetelor premergătoare răspunsul este clar. El era viu când era fără lege, era un slujitor al păcatului. Moartea este antonimul vieţii, prin urmare, când porunca a venit şi el a murit, înseamnă că el s-a supus cerinţelor legii şi a încetat să păcătuiască. De asemenea, aceasta va fi finalitatea oricui va fi sincer aşa cum a fost Pavel. Aceasta este convertirea. Dar, aşa cum am spus înainte, apostolul anticipează, cu scopul de a poziţiona efectul alături de cauză. El nu a murit fără zbucium.

Îl avem acum pe om în faţa noastră prezentat ca un păcătos condamnat.

„Fiindcă ce lucrez nu încuviinţez; fiindcă ce doresc aceea nu practic; dar ce urăsc aceea fac.” (Romani 7:15, KJV)

Acest verset începe cu „fiindcă”, arătând că această stare este o consecinţă a ceva ce are loc înainte. Propoziţia dinainte spune că „eu sunt carnal, vândut sub păcat”. Care e condiţia unui om care e vândut pentru a fi sclav? Un astfel de om e incapabil să facă ceva pentru el însuşi. El poate fi conştient de poziţia sa degradată şi îşi poate dori să fie liber, dar e pus într-o situaţie în care nu se poate ajuta. Este legat de mâini şi de picioare.

Fiecare păcătos e în robie (vezi 2 Petru 2:19). Înainte ca legea lui Dumnezeu să îi fie pusă înainte, omul e inconştient de propria-i sclavie. Când vede cerinţele acesteia, i se trezeşte un simţ al propriei condiţii. Dar efortul său de a rupe lanţul care îl ţine cu putere nu aduce roade deoarece prelungita sa robie l-a slăbit. Lupta păcătosului condamnat împotriva păcatului este amintită în mai multe versete ale acestui capitol.

„Atunci, dacă fac ce nu voiesc, încuviinţez legea că este bună. Aşadar, acum, nu mai sunt eu cel ce lucrează aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine.” (Romani 7:16-17)

Avem cazul unui om condamnat de păcat prin lege, care încearcă în mod conştiincios să o păzească, şi totuşi încălcând-o repetat, chiar împotriva voinţei sale. El spune: „Nu eu sunt cel care face asta, nu îmi propun să încalc legea, dar păcatul m-a ţinut în robie aşa de mult timp şi are o aşa putere asupra mea încât nu pot fi liber.” Păcătosul nu mai păcătuieşte din dorinţa de a păcătui, ci din cauza forţei obiceiului din care nu poate scăpa. Şi uite aşa, eforturile fără succes continuă până când omul declară, în agonia disperării:

„O, ce om nenorocit sunt eu. Cine mă va elibera din trupul acestei morţi?” (Romani 7:24, KJV)

Nu ne putem imagina o stare mai oribilă decât cea care ne este pusă înainte. În vremurile străvechi, un delicvent era uneori legat cu lanţuri de cadavrul unui om, forţat să târască după el trupul aflat în putrefacţie până când duhoarea îi provoca o moarte mizerabilă. Gândiţi-vă la încercările disperate, ale unui astfel de om, de a scăpa şi cât de frenetic devenea în momentul în care realiza neputinţa braţului său în comparaţie cu lanţul care îl ţinea legat. Întreaga fiinţă ar plânge cu un plâns vrednic de milă: „Cine mă va elibera din trupul acestei morţi?” Câţi sunt cei care s-au simţit astfel sub povara păcatului!

Aceasta este situaţia în care se găsea apostolul (ca reprezentant al unei clase de oameni). Simţea că păcatul îl va cufunda în ruină şi, convins fiind de inutilitatea eforturilor sale, strigă după salvare: „Cine mă va elibera din trupul acestei morţi?” De îndată ce întrebarea este pusă, Pavel exclamă din nou, de data aceasta cu o bucurie plină de entuziasm:

„Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!” (Romani 7:25, EDCR)

Din momentul în care a realizat incapacitatea sa de a satisface cerinţele legii, Hristos i se descoperă şi Pavel acceptă, fără întârziere, salvarea de la sigurul care o poate oferi. Hristos sfărâmă lanţurile şi îl eliberează pe prizonier. Nu doar că iartă abaterile din trecut, ci ne şi ajută să rupem lanţurile obiceiurilor şi să învingem iubirea de păcat. Apoi apostolul continuă.

„Aşadar, acum nu este condamnare pentru cei în Hristos Isus.” (Romani 8:1, KJV)

Motivul pentru care nu mai este condamnare este prezentat în versetele următoare în care se spune că cel care este în Hristos păzeşte legea lui Dumnezeu. Acesta „umblă nu conform cărnii, ci conform Duhului”. Cu alte cuvinte, „este o creatură nouă”.

Argumentul nu este complet fără următoarele versete:

„Fiindcă ce nu putea face legea, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul său Fiu în asemănarea cărnii păcătoase şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne; pentru ca neprihănirea legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu conform cărnii, ci conform Duhului.” (Romani 8:3-4, KJV)

Ce nu putea face legea? Nu putea să îndreptăţească pe niciun om, ca mai apoi să îi dea viaţă. Unde era slăbiciunea ei? Nu în ea însăşi, ci în „carne”. Dacă legea îl condamnă pe om, acesta e de vină, nu legea. Aceasta nu poate da viaţă deoarece a fost încălcată.

Şi ce a făcut Dumnezeu în această situaţie extremă? A trimis pe singurul Său Fiu. Pentru ce? Pentru ca neprihănirea legii (adică, legea în integralitatea ei) să poată fi împlinită în noi. Ce nu puteam face când eram încă în robia păcatului, putem face când devenim oameni liberi în Hristos. Ni se cere neprihănirea, ceea ce înseamnă că trebuie să facem ceva, deoarece aceasta, pur şi simplu, presupune a face binele. Însă Hristos spune:

„(…) fără mine, nu puteţi face nimic.” (Ioan 15:5, EDCR)

Neprihănirea noastră, adică eforturile noastre neajutorate de a face binele, nu valorează nimic. Nici măcar nu e neprihănire, ci nelegiuire.

Însă când unim puterea lui Hristos cu slăbiciunea noastră, cu adevărat putem spune:

„Pot toate prin Hristos, care mă întăreşte.” (Fillipeni 4:13, EDCR)

Ne îndreptăm acum atenţia spre primele patru versete ale capitolului 7 din Romani, folosindu-le pentru a concluziona cercetarea noastră de până acum. Iată ce spune Pavel:

Nu ştiţi, fraţilor – vorbesc unor oameni care cunosc Legea – că Legea stăpâneşte asupra omului câtă vreme el trăieşte? De pildă, femeia măritată este legată prin Lege de bărbatul ei câtă vreme trăieşte el, dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de legea căsătoriei. Dacă deci ajunge a altuia cât încă îi trăieşte bărbatul, se va chema adulteră; dar dacă-i moare bărbatul, este liberă faţă de Lege şi nu mai este adulteră dacă ajunge a altuia. Tot astfel, fraţii mei, şi voi aţi murit faţă de Lege prin trupul lui Hristos, ca să ajungeţi ai Altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi, ca să aducem rod pentru Dumnezeu.” (EDCR)

Să observăm că Pavel încearcă să facă o asociere între ceea ce spune în primele trei versete şi ceea ce urmează să spună mai departe începând cu versetul patru. Cuvintele „tot astfel” cu care începe versetul 4 sunt un indicator pentru aceasta. Pentru a înţelege bine ceea ce urmeză începând cu versetul patru, este necesar să fi înţeles exact ceea ce spune apostolul în primele trei versete, pentru că ceea ce este după versetul patru, este „tot astfel” cu ceea ce a fost înainte. Ce urmează nu este diferit, nici similar într-o oarecare măsură, ci „tot astfel”, adică identic.

Adresându-se „unor oameni care cunosc Legea”, Pavel aminteşte că aceasta are stăpânire „asupra omului câtă vreme el trăieşte”. Apoi, prin cuvântul „gar”[3](„de pildă” în EDCR sau „pentru că” în KJV) el trece la exemplificarea afirmaţiei făcute, folosind o ilustraţie a cărei învăţătură este benefică pentru subiectul acestei broşuri. În exemplul apostolului este prezentată o femeie căsătorită pe care legea o ţine legată de bărbatul ei până la moartea acestuia, deoarece cei doi sunt un singur trup. Oricare dintre ei, dacă s-ar căsători cu altcineva atâta timp cât partenerul este în viaţă, ar comite adulter. Legea nu aprobă o astfel de unire. Dacă soţul moare, femeia este liberă să se căsătorească cu un alt bărbat, dar dacă face lucrul acesta când primul bărbat trăieşte, ea este desfrânată. Deci, în cazul în care o femeie îşi părăseşte soţul pentru un alt bărbat, ea este condamnată de lege. Legea o ţine legată de soţ până la moartea acestuia. Dar dacă el moare, legea care o condamna înainte, nu o mai condamnă acum şi nu este desfrânată. Pavel ilustrează prin acest exemplu viaţa noastră. El spune „tot astfel”, arătând că acelaşi principiu care funcţionează în cazul femeii, funcţionează şi în cazul nostru. De aceea, trebuie să descoperim cine este femeia, cine este primul soţ, ce este legea şi cine este al doilea bărbat. Al doilea bărbat este Hristos – „ca să ajungeţi ai Altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi”. Legea nu este altceva decât legea despre care Biblia vorbeşte în Vechiul şi Noul Testament. Femeia suntem noi, iar soţul cu care suntem căsătoriţi este natura noastră păcătoasă, carnea, trupul păcatului sau firea cum i se spune în traducerea Cornilescu – „Fiindcă pe când eram în carne”, versetul 6, KJV. Lecţia ilustrată de Pavel este următoarea: Dacă în timp ce suntem uniţi cu primul soţ – natura noastră – căutăm să ne unim cu al doilea, adică cu Hristos, legea ne condamnă ca fiind desfrânaţi spiritual. Dar noi suntem atraşi de Hristos pentru că ştim că viaţa cu El va fi fericită, iar viaţa de acum este nefericită. Dar noi nu ne putem uni cu Hristos pentru că legea ne condamnă. Ce este de făcut? Creştinismul a găsit soluţia – a desfiinţat legea pentru e ne unii cu Hristos în timp ce suntem încă uniţi cu soţul de care legea ne ţine legaţi. Dar nu aceasta este ceea ce prezintă Pavel. În ilustraţia apostolului, nu legea este desfiinţată, în ilustraţie moare primul soţ. Adică, prin moartea lui Hristos, murim şi noi împreună cu El, ca să fim uniţi cu El. Natura noastră păcătoasă moare, nu în sensul că nu o mai avem, ci în sensul că nu mai suntem conduşi de ea. În felul acesta, legea nu ne mai condamnă pentru relaţia cu Hristos.

Potrivit legii căsătoriei, cele două părţi implicate „se vor face un singur trup”. Cum se aplică în acest caz? Primul soţ este carnea, trupul păcatului. Ei bine, noi am fost un singur trup cu acesta. Prin natura noastră noi am fost perfect uniţi cu păcatul. Acesta era viaţa noastră. Ne controla. Orice plănuia el, noi făceam. Uneori se poate s-o fi făcut fără să vrem, dar cu toate acestea am făcut-o. Păcatul stăpânea în trupurile nostre muritoare, astfel încât noi ascultam de poftele lui. Ceea ce dorea păcatul, era lege pentru noi. Noi eram un singur trup. Dar dorim divorţul pe care legea nu ni-l permite.

În experienţa noastră vine un moment când vrem să fim eliberaţi din păcat. Aceasta se întâmplă atunci când descoperim ceva din frumuseţea sfinţeniei. La unii oameni această dorinţă este numai ocazională, la alţii este mai constantă. Fie că o recunosc sau nu, Hristos este cel care îi cheamă să părăsească păcatul şi să se unească cu El, să trăiască cu El. Şi astfel ei încearcă să se separe. Dar păcatul nu-şi va da consimţământul. În ciuda tuturor lucrurilor pe care le putem face, el încă se agaţă de noi. Noi suntem „un singur trup”, şi aceasta este o unire pe viaţă, din moment ce este o unire a vieţii noastre cu păcatul. În această căsătorie nu există divorţ, niciodată.

Nu există nicio speranţă de a realiza o separare de păcat prin mijloace obişnuite. Indiferent cât de mult am dori să fim uniţi cu Hristos, aceasta nu se poate face atât timp cât noi suntem uniţi cu păcatul; căci legea nu va recunoaşte o asemenea unire, iar Hristos nu va intra într-o unire care nu este legală.

Dacă am putea face să moară păcatul, am fi liberi, dar el nu vrea să moară. Există o singură cale pentru ca noi să fim eliberaţi din unirea pe care o urâm şi aceasta înseamnă ca noi să murim. Dacă dorim libertatea atât de mult, încât suntem gata să lăsăm ca eul să fie răstignit, atunci este posibil. În moarte are loc separarea, căci prin trupul lui Hristos „noi” ajungem să fim morţi. Suntem răstigniţi împreună cu El. Trupul păcatului este, de asemenea, răstignit. Dar, în timp ce trupul păcatului este distrus, noi suntem înviaţi în Hristos. Acelaşi lucru care ne eliberează de primul soţ, ne uneşte cu cel de-al doilea.

Acum înţelegem cum suntem morţi faţă de lege. Noi am murit în Hristos şi am fost înviaţi în El. Dar „dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate s-au făcut noi. Şi toate acestea sunt de la Dumnezeu”. (2 Corinteni 5:17-18, KJV). Acum putem fi uniţi cu Hristos, iar legea va da mărturie despre această unire şi o va aproba. Căci nu numai că primul soţ este mort, ci şi noi am murit, astfel că, deşi trăim, noi nu suntem aceleaşi făpturi care am fost înainte. „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Galateni 2:20). Noi suntem una. Aceeaşi lege care înainte ne declara păcătoşi, acum ne leagă de Hristos.

Acum, din moment ce unirea cu Hristos a fost realizată, noi slujim într-un duh nou, iar nu după vechea slovă. În căsătorie, femeia trebuie să fie supusă bărbatului. Tot astfel, când eram uniţi cu păcatul, eram în toate privinţele supuşi păcatului. Pentru un timp a fost o slujire de bună voie, dar când L-am văzut pe Domnul şi am fost atraşi de El, slujirea aceasta a devenit supărătoare. Încercam să păzim legea lui Dumnezeu, dar eram legaţi şi nu puteam. Însă acum suntem eliberaţi. Păcatul nu ne mai reţine, iar slujirea noastră este libertate. Noi oferim lui Hristos, cu bucurie, toată slujirea pe care o cere legea. Noi oferim acest serviciu datorită unirii desăvârşite care există între noi. Viaţa Sa este a noastră din moment ce numai prin puterea vieţii Sale am fost înviaţi. Prin urmare, ascultarea noastră este pur şi simplu loialitatea şi credincioşia Sa în noi.

În toată această ilustraţie, precum şi în toate epistolele sale, Pavel nu învinuieşte legea cu nimic. Pentru Pavel nu legea este problema, pentru că porunca este sfântă dreaptă şi bună (Romani 7:12), este duhovnicească (Romani 7:14) şi cine o păzeşte este îndreptăţit (Romani 2:13, KJV). Din nefericire, creştinismul a distrus legea pentru a realiza o unire nelegitimă pe care o numeşte relaţie mântuitoare.

Observăm acum, la finalul studiului, că multe din afirmaţiile lui Pavel cu privire la lege nu sunt luate în considerare, iar altele sunt distorsionate pentru a rezulta o învăţătură străină de evanghelia Domnului nostru. Să luăm aminte la cuvintele Domnului, rostite de Ieremia, inspirat de Duhul Domnului:

„Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul, pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot din ţara Egiptului, legământ, pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul. Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele, sau pe fratele său, zicând: «Cunoaşte pe Domnul!» Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.” (Ieremia 31:31-34, VDC)

Prin cruce, Domnul Hristos a confirmat acest legământ – noul legământ. Crucea, aşadar, nu înlătură legea, ci o pune în inimile şi în mintea noastră. Să nu căutăm o cruce care înlătură legea, ci una care o aşază acolo unde doreşte Domnul. Să nu mai fim „sub lege”, condamnaţi de ea, ci „sub har”, împlinitori ai legii sfinte, duhovniceşti ca însăşi dătătorul ei.

Note de subsol

[1] Greceşte „τέλος” („telos”).

[2] KJV.

[3] Greceşte „γάρ”.