Cele două capitole din Galateni pe care le-am studiat ne fac o opinie suficientă despre întreaga carte, așa încât putem să-i lăsăm deoparte pe frații galateni și să o considerăm ca fiind destinată doar nouă. Circumstanțele care au determinat scrierea epistolei sunt acelea că galatenii, după ce au acceptat evanghelia, au fost duși în rătăcire de învățători falși care le-au prezentat o altă evanghelie, o evanghelie falsă, din moment ce există una singură pentru toate timpurile și pentru toți oamenii. Evanghelia falsă le-a fost prezentată în cuvintele acestea: „Dacă nu sunteți circumciși după obiceiul lui Moise, nu puteți fi mântuiți.” Circumcizia exterioară a fost dată ca un semn al neprihănirii pe care persoana o are deja prin credință (Romani 4:11). A fost un semn că legea era scrisă în inimă prin Duhul, de aceea, era doar o batjocură și un fals atunci când legea era încălcată (Romani 2:25-29). Dacă cineva era circumcis pentru a fi mântuit, acesta își punea încrederea în propriile fapte și nu în Hristos. Chiar dacă în zilele noastre nu se pune problema circumciziei ca o condiție necesară mântuirii, totuși disputa referitoare la mântuirea prin eforturi omenești sau numai prin Hristos este la fel de aprinsă ca întotdeauna.

În loc să le atace greșeala și să o combată cu argumente puternice, apostolul începe cu o experiență ce ilustrează cazul de față. În această narațiune el are ocazia să le arate că mântuirea este în întregime prin credință pentru toți oamenii, și absolut deloc prin fapte. După cum Hristos a gustat moartea pentru fiecare om, tot așa fiecare om care este mântuit trebuie să aibă experiența personală a morții, învierii și vieții lui Hristos. Hristos în carne face ce legea nu poate să facă (Galateni 2:21; Romani 8:3-4). Dar tocmai acest lucru dovedește neprihănirea legii. Dacă legea ar fi fost o greșeală, Hristos nu ar fi împlinit cererile ei. El arată neprihănirea ei prin faptul că o împlinește sau face ceea ce ea cere, nu doar pentru noi ci în noi. Harul lui Dumnezeu în Hristos atestă maiestatea și sfințenia legii. Noi nu facem zadarnic harul lui Dumnezeu. Dacă neprihănirea ar putea veni prin lege, Hristos a murit degeaba. Să repetăm: Neprihănirea nu poate veni deloc prin lege, ci numai prin credința lui Hristos, dar faptul că neprihănirea legii nu poate fi obținută de noi în niciun alt fel decât prin crucificarea, învierea și viața lui Hristos în noi, ne arată măreția infinită și sfințenia legii.

Păcatul vrăjitoriei

Apostolul îi întreabă pe cei ce se îndepărtează de Dumnezeu și de adevărul Său: „Cine v‑a fermecat pe voi?” „Iată, a asculta este mai bine decât jertfa, și a da ascultare decât grăsimea berbecilor. Fiindcă răzvrătirea este ca păcatul vrăjitoriei și încăpățânarea este ca nelegiuirea și idolatria” (1 Samuel 15:22-23). Dacă ne uităm pe textul Bibliei[1] vom observa că expresia este ca e adăugată. Textul literal ebraic spune: „Răzvrătirea este păcatul vrăjitoriei și încăpățânarea este nelegiuire și idolatrie.” Cum așa? Destul de limpede; deoarece încăpățânarea și răzvrătirea sunt respingerea lui Dumnezeu, și acela care Îl respinge pe Dumnezeu se pune sub controlul duhurilor rele. Idolatria este închinare la diavol. „Eu zic că ce jertfesc [neamurile], jertfesc demonilor, nu lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:20). Nu este cale de mijloc. Hristos spune. „Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea” (Matei 12:30). Aceasta este neascultare, respingerea lui Dumnezeu, este spiritul antihristului. Frații galateni, după cum am văzut deja, se îndepărtau de Dumnezeu, de aceea, în mod inevitabil, cu toate că probabil inconștient, alunecau în idolatrie.

Apărarea împotriva spiritismului

Spiritismul este doar un alt nume pentru vechile practici ale vrăjitoriei și ghicitului. Este o înșelătorie, dar nu felul de înșelătorie pe care mulți îl consideră. Este realitate în el. Este înșelătorie prin faptul că, în timp ce pretinde că primește comunicări de la spiritele morților, comunicarea este, de fapt, cu spiritele diavolilor, deoarece „morții nu știu nimic”. A fi medium spiritist presupune ca acel om să se pună sub controlul demonilor. Există o singură apărare împotriva spiritismului, și anume să ne ținem cu tărie de Cuvântul lui Dumnezeu. Cel care privește cu ușurință Cuvântul lui Dumnezeu, se lipsește de asocierea cu Dumnezeu și se pune în zona de influență a lui Satana. Chiar dacă un om denunță spiritismul cu putere, dacă nu se ține de Cuvântul lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu va fi luat de curentul puternic al acestei amăgiri puternice. Oamenii pot fi păziți de încercările care vin peste lumea întreagă numai păstrându-se aproape de Cuvântul lui Dumnezeu (Apocalipsa 3:10). „Duhul care lucrează acum în fiii neascultării” (Efeseni 2:2) este duhul lui Satana, spiritul antihristului; și evanghelia lui Hristos, care descoperă neprihănirea lui Dumnezeu (Romani 1:16-17), este singura cale de salvare.

Hristos răstignit înaintea ochilor noștri

„Cine v-a fermecat pe voi, sub ochii cărora a fost zugrăvit Isus Hristos ca răstignit?” Când Pavel a predicat, Hristos le-a fost zugrăvit galatenilor ca și cum ar fi fost răstignit înaintea ochilor lor. Atât de vie a fost prezentarea, încât ei au putut să-L vadă pe Hristos răstignit. Nu a fost o zugrăvire măiastră făcută de Pavel prin cuvinte și nici imaginație din partea galatenilor, pentru că atunci ar fi fost doar înșelătorie. A fost un fapt real, Hristos a fost acolo răstignit înaintea ochilor lor, iar prin Duhul, Pavel i-a ajutat să-L vadă. Noi știm că nu abilitatea lui Pavel de a crea imagini frumoase din cuvinte i-a determinat să-și imagineze că au văzut crucificarea, pentru că în altă parte Pavel spune că nu dorește să știe altceva decât pe Hristos, și pe El răstignit, și că el s-a reținut, intenționat și cu grijă, să folosească înțelepciunea cuvintelor, temându-se că va face crucea lui Hristos fără efect (1 Corinteni 1:17-18; 2:1-4). Experiența galatenilor în această chestiune nu era particulară lor. Crucea lui Hristos este un lucru prezent. Expresia: „Vino la cruce”, nu constituie o formă goală de cuvinte, ci o invitație care poate fi ascultată literal. Hristos este crucificat înaintea noastră și fiecare frunză de iarbă și din pădure ne descoperă aceasta. Avem această mărturie chiar în trupurile noastre prin faptul că deși suntem păcătoși și coruptibili, totuși trăim. Până când cineva nu L-a văzut pe Hristos crucificat înaintea ochilor săi și până când nu vede crucea Lui la orice pas, nu cunoaște realitatea evangheliei. Nu luați în seamă pe cei care batjocoresc. Faptul că un orb nu poate vedea soarele și neagă că el strălucește, nu-l va împiedica pe altul care-l vede să vorbească despre slava lui. Mulți pot mărturisi că afirmația apostolului, că Hristos a fost crucificat înaintea ochilor galatenilor, este mai mult decât o figură de stil. Aceștia au avut aceeași experiență. Fie ca Dumnezeu să facă acest studiu din Galateni, înainte de a ajunge la finalul lui, un mijloc pentru a se deschide ochii multor altora, astfel încât ei să-L poată vedea pe Hristos crucificat înaintea ochilor lor și să-L cunoască crucificat în ei și pentru ei.

Un început bun

Întrebarea: „Ați primit Duhul prin faptele legii sau prin auzirea credinței?”[2] admite un singur răspuns. A fost prin auzirea credinței. Duhul este dat celor ce cred (Ioan 7:39; Efeseni 1:13). Întrebarea ne arată, de asemenea, că galatenii au primit Duhul Sfânt. Nu există o altă cale pentru a începe viața creștină. „Nimeni nu poate zice: «Isus este Domnul» decât prin Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12:3). La început, Duhul lui Dumnezeu Se mișca pe deasupra apelor, dând naștere vieții și activității, pentru că fără Duh nu există mișcare – nu există viață. „Nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oștirilor” (Zaharia 4:6). Numai Duhul lui Dumnezeu poate îndeplini în mod desăvârșit voia lui Dumnezeu, și nu e mai puțin adevărat că nicio lucrare făcută de om nu poate să-L aducă pe Dumnezeu în suflet, mai mult decât poate un om mort să producă respirația prin care el poate fi făcut să trăiască și să se miște. Cei cărora Pavel le-a adresat această scrisoare Îl văzuseră pe Hristos răstignit înaintea ochilor lor și Îl primiseră prin Duhul. L-ai văzut și L-ai primit și tu?

Rămâneți la începuturi

„Sunteți atât de neînțelepți? Începând în Duhul, sunteți acum desăvârșiți prin carne?”[3] Neînțelept este un termen slab. Omul care nu are putere să înceapă o lucrare, crede că are putere să o termine! El, care nu are putere să pună un picior înaintea celuilalt sau chiar să stea în picioare singur, crede că are destulă putere în el însuși ca să câștige o cursă. Imposibil. Cine are putere să se nască singur? Nimeni. Noi venim în această lume fără să fi contribuit cu ceva la nașterea noastră. Suntem născuți fără putere. Așa că toată puterea care se manifestă în noi vine de la altcineva decât de la noi înșine. Toată puterea ne este dată. Pruncul nou născut este un simbol a ceea ce este omul. Un om se naște în lume. Toată puterea pe care un om o are în el însuși, se regăsește în copilul care odată cu prima sa respirație strigă pentru prima oară. Și chiar și acea slabă putere nu este de la el. La fel este și în chestiunile spirituale. „El, potrivit voii Sale, ne‑a născut prin Cuvântul adevărului ca să fim un prim rod al făpturilor Lui” (Iacov 1:18). Noi nu putem să trăim o viață neprihănită prin puterea noastră, mai mult decât ne putem naște pe noi înșine. Lucrarea care este începută de Duhul trebuie continuată și dusă până la capăt tot de Duhul. „Suntem făcuți părtași cu Hristos dacă ținem ferm începutul încrederii noastre până la sfârșit” (Evrei 3:14[4]). „Sunt încredințat că Acela care a început în voi o lucrare bună o va desăvârși până în ziua lui Hristos Isus” (Filipeni 1:6). Și numai El singur o poate face.

Experiența în evanghelie

„În zadar ați suferit voi atât de multe lucruri? Dacă, într-adevăr, chiar este în zadar! Așadar, Cel ce vă dă Duhul și lucrează miracole printre voi, le face prin faptele legii sau prin auzirea credinței?”[5]

Întrebările acestea arată că experiența fraților galateni fusese atât de profundă și de reală, pe cât ne-am aștepta de la cei în fața ochilor cărora Hristos a fost crucificat. Duhul le-a fost dat, minuni au fost făcute printre ei și chiar de către ei pentru că darurile Duhului Sfânt însoțesc darul Duhului Sfânt. Și, ca urmare a prezenței acestei evanghelii vii printre ei, suferiseră persecuție, pentru că „toți cei ce vor să trăiască evlavios în Hristos Isus vor fi prigoniți” (2 Timotei 3:12). Aceasta face cu atât mai rea situația. După ce s-au împărtășit cu suferințele lui Hristos, ei se depărtau acum de El. Și această depărtare de Hristos – singurul prin care poate să vină neprihănirea – a fost marcată de nesupunerea față de legea adevărului. Pe nesimțite, dar în mod sigur, ei încălcau legea către care priveau pentru mântuire.

Avraam L-a crezut pe Dumnezeu

Întrebările puse în versetele 3-5 sugerează singure răspunsul. Duhul a fost dat și minuni au fost făcute, nu prin faptele legii, ci prin auzirea credinței, adică prin ascultarea credinței, deoarece credința vine prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu (Romani 10:17). Așadar, munca lui Pavel și prima experiență a galatenilor, erau exact în aceeași linie cu experiența lui Avraam, căruia credința i-a fost considerată ca neprihănire. Să ne amintim că frații falși care predicau o altă evanghelie, chiar falsa evanghelie a neprihănirii prin fapte, erau evrei și pretindeau că Avraam este tatăl lor. Se lăudau cu faptul că erau copiii lui Avraam și apelau la circumcizia lor ca dovadă a acestui fapt. Dar chiar faptul pe care ei se bazau pentru a dovedi că sunt copii ai lui Avraam era dovada că, de fapt, nu erau, pentru că „Avraam L‑a crezut pe Dumnezeu, și credința i s‑a socotit ca dreptate [neprihănire]”. Avraam a avut neprihănirea credinței înainte de a fi circumcis (Romani 4:11). „Înțelegeți deci că fii ai lui Avraam sunt cei care au credință” (Galateni 3:7). Avraam nu a fost îndreptățit prin fapte (Romani 4:2-3), ci credința lui a lucrat neprihănirea.

Aceeași problemă există încă. Oamenii înlocuiesc substanța cu semnul, și țelul cu mijlocul prin care se ajunge la acel țel. Ei văd că neprihănirea se descoperă pe sine însăși în fapte bune, în consecință consideră că faptele bune aduc neprihănirea. Neprihănirea câștigată prin încredere, fapte bune dobândite fără a munci, li se par nepractice și fanteziste. Ei se consideră oameni practici și cred că singura cale de a obține ceva este prin a face ei înșiși acel lucru. Dar adevărul este că toți acești oameni sunt foarte nepractici. Un om fără nicio putere nu poate face nimic, nici chiar să se ridice și să ia medicamentul ce îi este oferit, și orice sfat care i s-ar da pentru a-l împlini ar fi nepractic. Numai în Domnul este neprihănire și putere (Isaia 45:24). „Încredințează Domnului calea ta și încrede-te, de asemenea, în El, iar El o va înfăptui. Și va ridica neprihănirea ta ca lumina […]” (Psalmii 37:5-6[6]). Avraam este tatăl celor care cred pentru a obține neprihănirea, și numai a acelora. Singurul lucru practic este să te încrezi așa cum s-a încrezut el.

Evanghelia pentru neamuri

„Scriptura, prevăzând că Dumnezeu va îndreptăți neamurile prin credință, i‑a predicat dinainte lui Avraam evanghelia […].”[7] Acest verset trebuie citit de multe ori. O bună înțelegere a lui ne va apăra împotriva multor erori. Și nu este greu de înțeles – să citim cu atenție ceea ce se spune aici și vom înțelege.

Printre altele, versetul ne arată că evanghelia a fost predicată cel puțin începând din zilele lui Avraam.

Dumnezeu însuși a fost Cel care a predicat-o. Așadar, a fost adevărata și singura evanghelie.

A fost aceeași evanghelie pe care Pavel a predicat-o. Deci nu avem o altă evanghelie, decât cea pe care a avut-o și Avraam.

Evanghelia nu diferă acum în niciun punct față de cea din zilele lui Avraam, pentru că ziua lui a fost ziua lui Hristos (Ioan 8:56).

Mai mult decât atât, evanghelia a fost atunci predicată neamurilor, pentru că pe atunci Avraam era dintre neamuri sau, cu alte cuvinte, un păgân. El a fost crescut ca un păgân, pentru că „Terah, tatăl lui Avraam”, „slujea altor dumnezei” (Iosua 24:2), și a fost un păgân până când i s-a vestit evanghelia. Deci, predicarea evangheliei la neamuri nu era ceva nou în zilele lui Petru și Pavel. Poporul evreu a fost ales dintre păgâni, și numai predicând evanghelia păgânilor Israel este întărit și mântuit (vezi Fapte 15:14-18; Romani 11:25-26). Chiar existența poporului Israel a fost întotdeauna, și încă este, o evidență permanentă că scopul lui Dumnezeu este să mântuiască un popor din mijlocul neamurilor. Israel există pentru împlinirea acestui scop.

Așadar, vedem că apostolul călăuzește pe galateni și pe noi înapoi la izvor, la locul unde Dumnezeu însuși ne predică evanghelia nouă, neamurilor. Nimeni dintre neamuri nu poate spera să fie mântuit în alt fel sau prin altă evanghelie decât cea prin care Avraam a fost mântuit.

Binecuvântat împreună cu Avraam

„Prin urmare, cei ce au credință sunt binecuvântați împreună cu Avraam cel credincios.” Remarcați strânsa legătură dintre acest verset și cel precedent. Evanghelia a fost predicată lui Avraam prin cuvintele: „Toate neamurile [națiunile[8]] vor fi binecuvântate în tine.” Această binecuvântare este avantajul neprihănirii prin Hristos, după cum învățăm din Fapte 3:25-26: „Voi sunteți copiii profeților și ai legământului pe care Dumnezeu l-a făcut cu părinții noștri, spunând lui Avraam: «Și în sămânța ta vor fi binecuvântate toate familiile pământului. Mai întâi, înviind pe Fiul său Isus, Dumnezeu L-a trimis la voi să vă binecuvânteze, în întoarcerea fiecăruia dintre voi de la nelegiuirile sale.” Pentru că Dumnezeu i-a predicat evanghelia lui Avraam spunându-i: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine”, cei ce cred sunt binecuvântați împreună cu Avraam cel credincios. Nu există altă binecuvântare pentru om, decât cea pe care a primit-o Avraam, și evanghelia vestită lui este singura pentru toți oamenii de sub cer, deoarece în afara Numelui lui Isus, în care Avraam a crezut, „nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4:12). În El „avem răscumpărarea [și, prin sângele Lui], iertarea păcatelor” (Col 1:14). Iertarea păcatelor aduce cu ea toate binecuvântările.

În contrast: sub blestem

Remarcați contrastul puternic dintre versetele 9 și 10. „Cei ce au credință sunt binecuvântați”, dar „cei ce se bizuie pe faptele Legii sunt sub blestem”. Credința aduce binecuvântarea. Faptele aduc blestemul sau mai bine zis lasă omul sub blestem. Blestemul este peste toți pentru că „cine nu crede a și fost judecat, pentru că n‑a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu” (Ioan 3:18). Credința îndepărtează blestemul.

Cine este sub blestem? „Toți cei ce se bizuie pe faptele Legii.” Remarcați că nu se spune că cei ce împlinesc legea sunt sub blestem, pentru că ar fi în contradicție cu Apocalipsa 22:14: „Binecuvântați sunt cei ce împlinesc poruncile Lui, ca să aibă dreptul la pomul vieții și să intre pe porți în cetate.”[9] „Binecuvântați sunt cei neîntinați pe cale, care umblă în legea Domnului” (Psalmii 119:1).

Așadar, cei ce au credință sunt păzitorii legii, pentru că cei ce au credință și cei ce împlinesc poruncile sunt binecuvântați. Prin credință ei împlinesc poruncile. Evanghelia este împotriva naturii omenești, astfel noi devenim împlinitori ai legii nu făcând, ci crezând. Dacă lucrăm pentru neprihănire noi nu facem decât să folosim natura noastră păcătoasă și, astfel, nu ne apropiem deloc de neprihănire ci, de fapt, ne depărtăm de ea. Dar, crezând „cele mai mari și prețioase făgăduințe” noi ne facem „părtași naturii dumnezeiești” (2 Petru 1:4[10]) și apoi toate lucrările noastre sunt făcute în Dumnezeu. „Neamurile, care nu urmăreau să fie îndreptățite, au fost îndreptățite: au căpătat o dreptate [neprihănire] care vine prin credință. Israel însă, care urmărea o lege a dreptății [neprihănirii], n‑a ajuns la Lege. De ce? Pentru că n‑a căutat‑o prin credință, ci prin fapte. S‑a lovit de piatra de poticnire, după cum este scris: Iată, pun în Sion o piatră de poticnire și o stâncă de cădere, și cel care crede în El nu va fi dat de rușine” Romani 9:30-33.

Ce este blestemul?

Niciunul dintre cei care citesc cu atenție Galateni 3:10, nu poate să nu vadă că blestemul este călcarea legii. Blestemul este însăși neascultarea de legea lui Dumnezeu, pentru că „printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea” (Romani 5:12). Păcatul conține în el moartea. Fără păcat, moartea ar fi imposibilă, pentru că „boldul morții este păcatul” (1 Corinteni 15:56). Toți cei ce se bizuie pe faptele legii, sunt sub blestem. De ce? Pentru că legea este un blestem? Nicidecum: „Legea este sfântă, iar porunca este sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7:12). Atunci de ce toți cei ce se bizuie pe lege sunt sub blestem? Pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă”. Rețineți bine: Ei nu sunt blestemați pentru că împlinesc legea, ci pentru că nu o împlinesc. Deci vedem că dacă cineva se bizuie pe faptele legii, nu înseamnă că el ține legea. Nu! „Pentru că mintea carnală este dușmănie împotriva lui Dumnezeu; fiindcă nu este supusă legii lui Dumnezeu și nici nu poate fi” (Romani 8:7[11]). Toți sunt sub blestem, iar cel ce vrea să iasă din această stare prin propriile lui fapte, rămâne acolo. Deoarece blestemul înseamnă să nu stăruiești în toate lucrurile scrise în lege, prin urmare, binecuvântarea înseamnă perfectă ascultare de lege. Faptul acesta este atât de clar pe cât poate fi exprimat de limbaj.

Binecuvântare și blestem

„Iată, pun azi înaintea voastră binecuvântarea și blestemul: binecuvântarea, dacă veți asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, pe care vi le dau în ziua aceasta; blestemul, dacă nu veți asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru” (Deuteronomul 11:26-28). Acesta este Cuvântul viu al lui Dumnezeu, care ni se adresează fiecăruia personal. „Legea lucrează mânie” (Romani 4:15[12]), dar mânia lui Dumnezeu vine numai peste fiii neascultării (Efeseni 5:6). Dacă credem cu adevărat nu suntem condamnați, dar asta doar pentru că credința ne aduce în armonie cu legea – viața lui Dumnezeu. „Dar cine își va adânci privirile în legea desăvârșită, care este legea libertății, și va stărui în ea nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în ceea ce face” (Iacov 1:25).

Fapte bune

Biblia nu defăimează faptele bune. Dimpotrivă, le înalță. „Adevărat este cuvântul acesta, și vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru ca cei care au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintâi în fapte bune. Acestea sunt bune și de folos pentru oameni” (Tit 3:8). Acuzația împotriva celor necredincioși este că sunt „nepotriviți pentru vreo faptă bună” (Tit 1:16). Timotei a fost rugat să îndemne „pe cei bogați în felul veacului acestuia […] să fie bogați în fapte bune” (1 Tim.6:17, 18). Apostolul Pavel s-a rugat pentru noi să ne purtăm „într‑un chip vrednic de Domnul și să‑I fiți plăcuți în orice lucru, aducând rod în tot felul de fapte bune” (Coloseni 1:10). Mai mult decât atât, suntem asigurați că Dumnezeu ne-a creat „în Hristos Isus pentru faptele bune […] ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10).

El însuși a pregătit aceste fapte pentru noi, le-a făcut și le-a păstrat pentru toți cei care se încred în El (Psalmii 31:19). „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeți în Acela pe care L‑a trimis El” (Ioan 6:29). Fapte bune ne sunt cerute, dar noi nu le putem face. Ele pot fi realizate numai de Cel ce este bun și care este Dumnezeu. Dacă este ceva bun în noi, este Dumnezeu care lucrează în noi. Tot ceea ce face El este desăvârșit. „Dumnezeul păcii, care L-a adus înapoi dintre morți pe Domnul nostru Isus, marele păstor al oilor, prin sângele legământului veșnic să vă desăvârșească în fiecare lucrare bună, pentru a face voia Lui, lucrând în voi ce este plăcut înaintea Lui, prin Isus Hristos, căruia fie slava pentru totdeauna și întotdeauna. Amin” (Evrei 13:20-21[13]).

Cine sunt cei neprihăniți?

Când citim mult repetata afirmație: „Cel drept prin credință va trăi”, este necesar să avem o idee clară a ceea ce înseamnă cuvântul drept. În versiunea Dumitru Cornilescu[14] se spune: „Cel neprihănit va trăi prin credință.” Să fii îndreptățit prin credință este să fii făcut neprihănit prin credință. „Orice nelegiure este păcat” (1 Ioan 5:17), și „păcatul este călcarea legii” (1 Ioan 3:4[15]). Deci vedem că omul drept – sau neprihănit – este omul care ascultă de lege, și a fi îndreptățit este să fii făcut păzitor al legii.

Cum să devii drept

Neprihănirea este rezultatul ce trebuie urmărit, iar legea lui Dumnezeu este standardul. Legea lucrează mânie, pentru că toți au păcătuit și mânia lui Dumnezeu este peste fiii neascultării. Cum să devenim păzitori ai legii și astfel să scăpăm de mânie sau blestem? Răspunsul este: „Cel drept prin credință va trăi.” Prin credință, nu prin fapte, devenim păzitori ai legii. „Cu inima se crede în vederea îndreptățirii” (Romani 10:10). Este evident că niciun om nu este îndreptățit prin lege înaintea lui Dumnezeu. De unde rezultă aceasta? Deoarece „cel drept prin credință va trăi”. Dacă neprihănirea ar veni prin fapte, atunci nu ar mai fi prin credință; „dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri, harul n‑ar mai fi har” (Romani 11:6). „Celui ce lucrează, plata cuvenită nu i se socotește ca har, ci ca ceva datorat; pe când celui ce nu lucrează, dar care se încrede în Cel care‑l îndreptățește pe cel nelegiuit, credința lui i se socotește ca dreptate [neprihănire]” (Romani 4:4-5). Nu există excepție sau cale de mijloc. Nu se spune că o parte dintre cei drepți vor trăi prin credință sau că ei vor trăi prin credință și fapte; ci pur și simplu „cel drept prin credință va trăi”. Și asta dovedește că neprihănirea nu vine prin faptele lor. Toți cei drepți, sunt făcuți și păstrați drepți numai prin credință. Aceasta pentru că legea este atât de sfântă. Este mai presus de ceea ce poate face omul; numai puterea divină o poate împlini, astfel prin credință noi primim pe Domnul Isus și El trăiește legea cea desăvârșită în noi.

Legea nu este din credință

„Legea nu este din credință.”[16] Bineînțeles, legea la care se face referire aici este legea scrisă, nu contează dacă într-o carte sau pe table de piatră. Legea pur și simplu spune: „Fă asta” sau „Nu fă aceea.” „Omul care le va împlini va trăi în ele.”[17] Aceasta este singura condiție prin care legea scrisă oferă viața. Faptele, și numai faptele, se recomandă singure. Cum sunt obținute aceste fapte nu are importanță, cu condiția ca ele să fie prezente. Dar nimeni nu a împlinit cererile legii, așadar nu poate exista niciun împlinitor al legii, adică, nimeni care în viața sa să fi arătat o ascultare desăvârșită.

Viața este acțiune

„Omul care le va împlini va trăi în ele.” Dar individul trebuie să fie viu pentru ca s-o poată face! Un om mort nu poate face nimic, iar cel ce este mort în greșeli și păcate nu poate să producă nicio neprihănire. Hristos este singurul în care este viață, pentru că El este viața și numai El a împlinit și poate să împlinească neprihănirea legii. Atunci când, în loc să fie negat și reprimat, este recunoscut și primit, El trăiește în noi toată plinătatea vieții Sale, astfel încât nu mai suntem noi cei care trăim, ci Hristos, și atunci ascultarea Sa în noi ne face neprihăniți. Credința noastră este socotită drept neprihănire, pur și simplu pentru că credința noastră și-L însușește pe Hristos cel viu. În încredere ne predăm trupurile ca temple pentru Dumnezeu. Hristos, piatra vie, este întronat în inimi, acestea devenind tronurile lui Dumnezeu. Și astfel, legea vie este viața noastră, pentru că din inimă ies izvoarele vieții[18].

Adevărata problemă în discuție

Cititorul să acorde atenție specială faptului că în epistolă nu există nicio controversă cu privire la lege – dacă trebuie păzită sau nu. Nimeni nu a susținut că legea a fost abolită, schimbată sau și-a pierdut forța. Scrisoarea nu conține nicio urmă de așa ceva. Problema nu era dacă legea trebuia ținută, ci cum trebuia ținută. Îndreptățirea – să fii făcut neprihănit – era admisă ca o necesitate. Întrebarea era: „Este prin credință sau prin fapte?” Frații falși încercau să-i convingă pe galateni că ei trebuie să fie făcuți neprihăniți prin propriile lor eforturi. Pavel, prin Duhul, le arată că toate încercările de felul acesta erau nefolositoare și nu puteau decât să întărească și mai mult stăpânirea blestemului asupra păcătosului. Neprihănirea prin credința în Isus Hristos este pusă înaintea oamenilor din toate timpurile ca unica neprihănire adevărată. Învățătorii falși se lăudau cu legea, dar prin încălcarea ei făceau ca Numele lui Dumnezeu să fie hulit. Pavel se lăuda însă cu Hristos, și prin neprihănirea legii căreia îi era astfel supus făcea ca Numele lui Dumnezeu să fie slăvit în el.

Boldul păcatului

Că moartea este blestemul, este evident din ultima parte a versetului 13: „[…] Blestemat este oricine este atârnat pe lemn.” Hristos a fost făcut blestem prin faptul că a fost atârnat pe lemn, adică a fost răstignit. Dar păcatul este cauza morții: „De aceea, după cum printr‑un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, deoarece toți au păcătuit” (Romani 5:12). „Boldul morții este păcatul” (1 Corinteni 15:56). Deci, esența versetului 10 este că aceia care nu stăruie „în toate lucrurile scrise în cartea Legii” sunt morți. Asta înseamnă că neascultarea este moarte. „Apoi pofta, când a zămislit, dă naștere păcatului; și păcatul, odată înfăptuit, aduce moarte.”[19] Păcatul conține moarte, și oamenii care sunt în afara lui Hristos sunt morți în abaterile și în păcatele[20] lor. N-are importanță dacă ei par a se mișca plini de viață, cuvintele Domnului Hristos sunt: „Dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și nu beți sângele Lui, n‑aveți viață în voi înșivă” (Ioan 6:53). „Dar cea dedată la plăceri, deși trăiește, este moartă” (1 Timotei 5:6). Ceea ce este experimentat este o moarte vie – un trup de moarte – (Romani 7:24). Păcatul este călcarea legii. Plata păcatului este moarte. Blestemul, deci, este moartea care este purtată și este conținută chiar în cel mai atrăgător păcat. „Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.”

Răscumpărarea din bestem

„Hristos ne-a răscumpărat de sub blestemul Legii.” Să ne oprim aici și să ne gândim la acest fapt, lăsând calea răscumpărării pentru o analiză ulterioară. Trebuie să luăm propoziția în considerare cu multă atenție, deoarece unii care o citesc direct se grăbesc, exclamând cu frenezie: „Nu este nevoie să mai ținem legea, pentru că Hristos ne-a răscumpărat din blestemul ei”, ca și cum textul ar spune că Hristos ne-a răscumpărat din blestemul ascultării. Aceștia citesc Scripturile fără folos. Blestemul, după cum am văzut, este neascultarea: „Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.” De aceea, Hristos ne-a răscumpărat din neascultarea față de lege. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în asemănarea cărnii păcătoase și pentru păcat „pentru ca neprihănirea legii să fie împlinită în noi” (Romani 8:3, 4).

Cineva ar putea spune cu ușurință: „Atunci suntem în siguranță; orice am face este permis în ceea ce privește legea, din moment ce suntem răscumpărați.” Este adevărat că toți sunt răscumpărați, dar nu toți au acceptat răscumpărarea. Mulți spun despre Hristos: „Noi nu vrem ca acest Om să stăpânească asupra noastră” și resping binecuvântarea lui Dumnezeu. Dar răscumpărarea este pentru toți. Toți au fost cumpărați cu sângele prețios – viața – Domnului Hristos, și toți pot fi, dacă vor, eliberați de păcat și moarte. Prin acel sânge noi suntem „răscumpărați din felul deșert de viețuire pe care‑l moșteniserăți de la părinții” noștri (1 Petru 1:18).

Opriți-vă și gândiți-vă ce înseamnă aceasta. Lăsați întreaga putere a acestui fapt să vă impresioneze conștiința. „Hristos ne‑a răscumpărat de sub blestemul Legii”– din eșecul nostru de a trăi conform cu toate cerințele ei drepte. Noi nu mai trebuie să păcătuim! El a tăiat funiile cu care păcatul ne ținea legați, astfel încât noi trebuie doar să acceptăm mântuirea Sa pentru a fi eliberați de orice păcat care ne asediază. Noi nu mai trebuie să ne irosim viețile dorind cu ardoare o viață mai bună și trăind cu regrete inutile pentru idealuri nerealizate. Hristos nu dă speranțe false, ci vine la prizonierii păcatului și strigă: „Libertate! Ușile închisorii voastre sunt deschise. Ieșiți.” Ce poate fi spus mai mult? Hristos a obținut victoria deplină asupra acestei lumi rele prezente, asupra poftei cărnii și ochilor, și lăudăroșiei vieții (1 Ioan 2:16[21]), și credința noastră în El face victoria Sa să fie a noastră. Trebuie doar să o acceptăm.

Hristos făcut blestem pentru noi

Este evident pentru toți cei ce citesc Biblia că „Hristos […] a murit pentru cei nelegiuiți”[22]. El a fost „dat la moarte pentru abaterile noastre” (Romani 4:25). Cel nevinovat a suferit pentru cel vinovat, Cel drept pentru cel nedrept. „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:5-6). Dar moartea a venit prin păcat. Moartea este blestemul care a trecut asupra tuturor oamenilor pur și simplu pentru că toți au păcătuit. Deci, deoarece Hristos „a fost făcut blestem pentru noi”, urmează că Hristos a fost „făcut păcat pentru noi” (2 Corinteni 5:21). „Păcatele noastre le‑a purtat în trupul Său, pe lemn […]” (1 Petru 2:24). Observați că păcatele noastre erau în trupul Său. Ceea ce a făcut El nu a fost ceva superficial. Păcatele noastre nu au fost doar figurativ așezate asupra Lui, ci au fost în trupul Său. El a fost făcut blestem pentru noi, a fost făcut păcat pentru noi și, în consecință, a suferit moartea pentru noi.

Pentru unii acest adevăr este neplăcut. Pentru greci este nebunie, pentru evrei este o piatră de poticnire. Dar pentru noi, cei ce suntem mântuiți, este puterea lui Dumnezeu[23]. Țineți minte că El a purtat păcatele noastre în trupul Său – nu ale Lui. Aceeași Scriptură care spune că El a fost făcut păcat pentru noi, ne asigură că El n-a cunoscut niciun păcat. Faptul că El a putut purta păcatul nostru cu El și în El, fiind făcut păcat pentru noi, și totuși fără să păcătuiască, este spre slava Sa veșnică și mântuirea noastră veșnică din păcat. Toate păcatele oamenilor au fost asupra Lui, totuși nimeni n-a găsit în El vreo urmă de păcat. Niciun păcat n-a fost manifestat vreodată în viața Lui, chiar dacă El a luat tot păcatul asupra Lui. El l-a primit și l-a înghițit prin puterea vieții fără sfârșit prin care El înghite moartea. El poate purta păcatul fără a fi mânjit de el. El ne răscumpără prin această viață minunată. El ne dă viața Lui pentru ca noi să putem fi eliberați de fiecare pată a păcatului care este în carnea noastră.

Hristos, „care în timpul vieții Sale pământești a făcut rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să‑L izbăvească de moarte […] a învățat ascultarea prin ceea ce a suferit (Evrei 5:7). Dar El a murit! Da, dar nimeni nu I-a luat viața. El Și-a dat-o ca s-o ia din nou (Ioan 10:17-18). Funiile morții au fost desfăcute „pentru că nu era cu putință să fie ținut de ea” (Fapte 2:24). De ce n-a putut moartea să-L țină, cu toate că El S-a pus în mod deliberat sub puterea ei? Pentru că El n-a cunoscut niciun păcat. El a luat păcatul asupra Lui, dar a fost salvat de sub puterea acestuia. El a fost în toate lucrurile asemenea fraților Săi, în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi (Evrei 2:17, 4:15), și cum El n-a putut face nimic de la El (Ioan 5:30), S-a rugat Tatălui să-L păzească de înfrângere, ca nu cumva altfel să cadă sub puterea morții. Și a fost auzit. În cazul Lui au fost împlinite aceste cuvinte: „Dar Domnul Dumnezeu M-a ajutat; de aceea nu M-am rușinat, de aceea Mi-am făcut fața ca un cremene, știind că nu voi fi dat de rușine. Cel ce Mă îndreptățește este aproape: Cine va vorbi împotriva Mea? Să ne înfățișăm împreună! Cine este potrivnicul Meu? Să înainteze spre Mine” (Isaia 50:7-8).

Al cui a fost păcatul care L-a zdrobit și din care a fost scăpat? Nu al Lui, căci El nu a avut niciunul. A fost păcatul tău și al meu. Păcatele noastre au fost deja biruite – au dispărut. Noi avem de luptat numai cu un dușman învins deja. Când vii la Dumnezeu în Numele lui Isus, predându-te pe tine însuți în moartea și viața Lui, ca să nu porți Numele Lui în zadar, pentru că Hristos locuiește în tine, trebuie numai să ții minte că fiecare păcat a fost asupra Lui, și încă este, și că El este biruitorul, și imediat vei spune: „Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Hristos!” (1 Corinteni 15:57). „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care, în Hristos, ne poartă mereu în triumf și care prin noi răspândește în orice loc mireasma cunoașterii Lui!” (2 Corinteni 2:14).

Revelația crucii

În Galateni 3:13 suntem duși înapoi la subiectul prezentat în Galateni 2:20 și 3:1 – veșnica prezență a crucii. Subiectul este inepuizabil, însă următoarele câteva aspecte slujesc pentru a-l deschide înaintea minților noastre:

Răscumpărarea din păcat și moarte este obținută prin cruce (Galateni 3:13).

Toată evanghelia este conținută în cruce pentru că evanghelia este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Romani 1:16), și „pentru noi, care suntem pe calea mântuirii”, crucea lui Hristos „este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:18).

Hristos este descoperit oamenilor căzuți numai drept Cel răstignit și înviat. Nu este alt Nume sub cer prin care să se obțină mântuirea (Fapte 4:12). Așadar, asta este tot ceea ce Dumnezeu pune în fața oamenilor deoarece El nu dorește să-i încurce. Hristos răstignit, este tot ceea ce Pavel voia să știe. Este tot ceea ce orice om are nevoie să știe. Lucrul de care au nevoie oamenii este mântuirea. Dacă ei au asta, ei primesc totul, dar mântuirea se găsește numai în crucea lui Hristos. Așa că Dumnezeu nu pune în fața ochilor oamenilor nimic altceva. El le dă exact ceea ce ei au nevoie. Isus Hristos răstignit este pus înaintea ochilor fiecărui om de către Dumnezeu, așa că nu există scuză pentru niciunul ca să fie pierdut sau să continue să păcătuiască.

Hristos este pus înaintea oamenilor doar ca Răscumpărător răstignit; și pentru că oamenii au nevoie să fie răscumpărați din blestem, este prezentat ca purtând blestemul. Oriunde este blestem, acolo este și Hristos purtându-l. Am văzut deja că Hristos a purtat și încă poartă blestemul nostru care este și al pământului, pentru că El a purtat coroana de spini și blestemul pronunțat asupra pământului a fost: „[…] spini și pălămidă îți va da” (Geneza 3:18). Deci, întreaga creație care acum suspină sub blestem, a fost răscumpărată prin crucea lui Hristos (Romani 8:19-23).

Hristos a purtat blestemul doar pe cruce. Faptul că ființa Lui a fost făcută blestem pentru noi este dovedit de atârnarea Lui pe cruce. Crucea nu este numai simbolul blestemului, ci și al eliberării din blestem, pentru că este crucea lui Hristos, Cuceritorul și Eliberatorul.

Unde este blestemul? O, dar unde nu este? Și cel mai orb îl poate vedea, dacă va admite dovada propriilor simțuri. Imperfecțiunea este un blestem, da, acesta este blestemul, și imperfecțiunea se găsește în tot ceea ce este legat de acest pământ. Omul este imperfect, și chiar cea mai fină plantă care crește din pământ nu este perfectă așa cum ar fi trebuit. Tot ceea ce ochiul întâlnește arată posibilitatea unei îmbunătățiri, chiar dacă ochii noștri nepricepuți nu văd necesitatea acestui fapt. Când Dumnezeu a făcut pământul, totul a fost foarte bun sau, după cum este exprimat în ebraică, extrem de bun. Dumnezeu însuși nu a văzut nicio posibilitate de îmbunătățire. Dar acum este altfel. Grădinarul își investește ingeniozitatea și munca pentru a îmbunătăți fructele și florile de care îngrijește. Și deoarece în cele mai bune produse ale pământului se descoperă blestemul, ce să mai spunem despre plantele noduroase și incomplet dezvoltate, bobocii, frunzele și fructele ofilite și distruse, și buruienile toxice, otrăvitoare? Pretutindeni „mănâncă blestemul țara” (Isaia 24:6).

Care este concluzia întregii chestiuni? Este descurajarea? Nu, „fiindcă Dumnezeu nu ne‑a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5:9). Chiar dacă urmele blestemului se văd peste tot, lucrurile trăiesc și oamenii trăiesc. Dar blestemul este moarte, și niciun om sau lucru din creație nu poate muri și totuși să trăiască. Moartea ucide. Dar Hristos este Cel viu; El a murit, dar este viu în vecii vecilor (Apocalipsa 1:18). El singur poate purta blestemul – moartea – și totuși să trăiască. De aceea, faptul că pe pământ și în om este viață, în ciuda blestemului, este dovada că crucea lui Hristos este pretutindeni. Fiecare fir de iarbă, fiecare frunză din pădure, fiecare tufiș și copac, fiecare floare și fruct, chiar și pâinea pe care o mâncăm, este însemnată cu crucea lui Hristos. În propriile noastre corpuri este Hristos răstignit. Pretutindeni este această cruce, și după cum predicarea crucii este puterea lui Dumnezeu – care este evanghelia –, tot așa puterea veșnică a lui Dumnezeu este descoperită în toate lucrurile pe care le-a făcut. Aceasta este puterea care lucrează în noi (Efeseni 3:20). Comparația textului din Romani 1:16-20 cu cel din 1 Corinteni 1:17-18 conduce la declarația simplă că crucea lui Hristos se observă în toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a făcut – chiar și în corpurile noastre.

Curaj din descurajare

„Căci cele rele fără număr mă împresoară, m-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile mele; și nu le mai pot suferi vederea. Sunt mai multe decât perii capului meu, și mi se moaie inima” (Psalmii 40:12). Nu numai că putem striga cu încredere din adânc, dar Dumnezeu în mila Sa nemărginită a făcut astfel ca tocmai adâncul să fie un izvor de încredere. Faptul că deși suntem în adâncul păcatului și totuși trăim este dovada că însuși Dumnezeu, în persoana lui Hristos pe cruce, este cu noi pentru a ne izbăvi. Astfel, prin Duhul Sfânt toate, chiar și ceea ce este sub blestem (pentru că totul este sub blestem), propovăduiește evanghelia. Propriile noastre slăbiciuni, în loc să fie o cauză de descurajare, dacă credem în Domnul sunt o garanție a răscumpărării. Din slăbiciune suntem făcuți tari. „Totuși, în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne‑a iubit” (Romani 8:37). Cu adevărat, Dumnezeu nu S-a lăsat fără martori printre oameni. „Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia aceasta în el” (1 Ioan 5:10).

Binecuvântarea din blestem

Hristos a purtat blestemul pentru ca binecuvântarea să poată veni la noi. El poartă acum blestemul fiind crucificat înaintea noastră și în noi, iar noi suntem crucificați împreună cu El pentru ca să putem experimenta continuu binecuvântarea. Moartea Lui este viață pentru noi. Dacă de bună voie purtăm în trupurile noastre moartea lui Isus, viața Lui se va vedea în carnea noastră muritoare (2 Corinteni 4:10-11). El a fost făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 5:21). Care este binecuvântarea pe care o primim prin blestemul pe care El îl poartă? Este binecuvântarea eliberării din păcat, pentru că așa cum blestemul este încălcarea legii (Galateni 3:10), tot astfel binecuvântarea constă în întoarcerea de la fărădelegile noastre (Fapte 3:26). Hristos a suferit blestemul, chiar păcatul și moartea, „pentru ca binecuvântarea lui Avraam să vină peste neamuri în Hristos Isus”. Ce este binecuvântarea lui Avraam? Autorul epistolei, declarând că Avraam a fost făcut neprihănit prin credință, adaugă: „Tot astfel și David vorbește de fericirea omului căruia Dumnezeu îi socotește dreptatea fără fapte: Ferice de aceia ale căror fărădelegi au fost iertate și ale căror păcate au fost acoperite! Ferice de omul căruia nu‑i pune Domnul la socoteală păcatul” (Romani 4:6-8). El arată mai departe că binecuvântarea aceasta vine în aceeași măsură asupra neamurilor care cred, ca și asupra evreilor care cred, deoarece Avraam a primit-o când nu era circumcis „ca să fie […] tatăl tuturor celor care cred”[24]. Binecuvântarea este eliberarea din păcat, tot așa cum blestemul este săvârșirea păcatului. După cum blestemul descoperă crucea, tot astfel, același blestem este făcut de Domnul să vestească binecuvântarea. Faptul că noi trăim, cu toate că suntem păcătoși, este asigurarea că eliberarea din păcat este a noastră. Cât timp suntem în viață sperăm, spune proverbul, pentru că speranța noastră este Viața. Mulțumim lui Dumnezeu pentru binecuvântata speranță! Binecuvântarea a venit asupra tuturor oamenilor pentru că „după cum printr‑o singură abatere a venit osânda peste toți oamenii, tot așa printr‑un singur act de dreptate a venit pentru toți oamenii îndreptățirea care duce la viață” (Romani 5:18). Dumnezeu, care nu este părtinitor, „ne‑a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești în locurile cerești în Hristos” (Efeseni 1:3). Darul este al nostru ca să-l păstrăm. Dacă este cineva care nu are această binecuvântare, este pentru că n-a recunoscut darul sau l-a refuzat intenționat.

O lucrare terminată

„Hristos ne-a răscumpărat de sub blestemul Legii” – din păcat și moarte. El a realizat aceasta „făcându-Se blestem pentru noi” și astfel suntem eliberați de inevitabilitatea de a păcătui. Păcatul nu poate avea nicio putere asupra noastră dacă îl acceptăm pe Hristos în adevăr și fără rezerve. Acesta era tot atât de mult un adevăr prezent în zilele lui Avraam, Moise, David și Isaia pe cât este în zilele noastre. Cu mai mult de 700 de ani înainte ca să fie ridicată crucea Calvarului, Isaia, care a dat mărturie despre lucrurile pe care el le-a înțeles datorită faptului că propriul său păcat fusese curățat de un cărbune aprins luat de pe altarul lui Dumnezeu, a spus: „Totuși, El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui […]. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit de fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți […]. Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:4-6). „Eu îți șterg fărădelegile ca un nor, și păcatele ca o ceață: întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat” (Isaia 44:22). Cu mult înainte de Isaia, David a scris: „Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepsește după fărădelegile noastre. […] Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi” (Psalmii 103:10, 12).

„Noi, care am crezut, intrăm în odihnă”, pentru că „lucrările Lui se încheiaseră încă de la întemeierea lumii” (Evrei 4:3). Binecuvântarea pe care am primit-o este binecuvântarea lui Avraam. Noi nu avem altă temelie decât cea a apostolilor și profeților (Efeseni 2:20). Mântuirea pe care Dumnezeu ne-a oferit-o este întreagă și completă. Ne așteaptă de cum intrăm în lumea aceasta și nu-L ușurăm pe Dumnezeu de vreo povară respingând-o, nici nu adăugăm ceva la efortul Său acceptând-o.

„Făgăduința Duhului”

Hristos ne-a răscumpărăt ca „să primim prin credință Duhul făgăduit”. Nu faceți greșeala de a citi acest verset ca și cum ar spune: „Ca noi să primim făgăduința darului Duhului.” Nu asta se spune și nu asta înseamnă, după cum va arăta un mic studiu. Hristos ne-a răscumpărat, și lucrul acesta dovedește darul Duhului, pentru că numai prin Duhul cel veșnic S-a adus pe Sine însuș jertfă fără pată lui Dumnezeu (Evrei 9:14). De n-ar fi fost Duhul, noi n-am fi știut că suntem păcătoși. Cu atât mai puțin am ști că am fost răscumpărați. Duhul dovedește păcatul și neprihănirea (Ioan 16:8). „Duhul este Cel ce mărturisește despre lucrul acesta, fiindcă duhul este adevărul” (1 Ioan 5:6). „Cine crede […] are mărturisirea aceasta în el” (versetul 10). Hristos este răstignit în fiecare om. Aceasta reiese, după cum deja am văzut, din faptul că noi toți suntem sub blestem, și singur Hristos pe cruce poartă blestemul. Dar Hristos locuiește pe pământ printre oameni prin Duhul. Credința ne dă posibilitatea să primim mărturia acestui martor și să ne bucurăm de ceea ce ne este asigurat prin deținerea Duhului.

Să observăm că binecuvântarea lui Avraam ne este dată ca să putem primi făgăduința Duhului. Dar numai prin Duhul vine făgăduința. De aceea, binecuvântarea nu ne poate aduce făgăduința că vom primi Duhul. Noi deja avem Duhul împreună cu binecuvântarea. Dar, având binecuvântarea Duhului – neprihănirea – suntem siguri că primim ceea ce Duhul promite neprihăniților, adică o moștenire veșnică. Binecuvântându-l pe Avraam, Dumnezeu i-a promis o moștenire. Expresia făgăduința Duhului este utilizată, după cum se poate observa cu ușurință, în același sens ca expresiile făgăduința lui Dumnezeu și darul lui Dumnezeu, adică făgăduința sau darul pe care Dumnezeu le dă. Duhul este garanția tuturor lucrurilor bune.

Duhul – garanția moștenirii

Toate darurile lui Dumnezeu sunt, prin natura lor, promisiuni pentru mai mult. Întotdeauna este ceva mai mult ce urmează. Scopul lui Dumnezeu prin evanghelie este de a aduna toate lucrurile în Isus Hristos, „în care am obținut o moștenire, fiind predestinați conform cu scopul celui care lucrează toate după sfatul voii Sale, pentru lauda slavei Sale, noi, care întâi ne-am încrezut în Hristos. În care și voi v-ați încrezut, după ce ați auzit cuvântul adevărului, evanghelia mântuirii voastre; și în care, după ce ați crezut, ați fost sigilați cu acel Duh sfânt al promisiunii, care este arvuna moștenirii noastre, până la răscumpărarea posesiunii cumpărate, spre lauda slavei Sale (Efeseni 1:11-14[25]).

Despre această moștenire trebuie să vorbim suplimentar ceva mai târziu. Pentru moment, este suficient să spunem că este moștenirea promisă lui Avraam, ai cărui copii devenim prin credință. Moștenirea aparține tuturor celor care sunt copii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos Isus și Duhul, care marchează faptul că suntem fii, este promisiunea, garanția, prima roadă a acestei moșteniri. Cei care acceptă glorioasa eliberare de sub blestemul legii realizată de Hristos – răscumpărare nu din ascultarea față de lege, pentru că ascultarea nu este blestem, ci din neascultarea de lege –, au în Duhul gustul puterii și binecuvântarea lumii ce va veni.

Făgăduința i-a fost făcută lui Avraam

Se va vedea că în centrul acestui capitol este Avraam. El este acela căruia i-a fost predicată evanghelia mântuirii pentru toată lumea. El a crezut și a primit binecuvântarea neprihănirii. Toți cei care cred sunt binecuvântați împreună cu Avraam care a crezut. Cei care sunt din credință sunt copiii lui Avraam. Hristos ne-a răscumpărat din blestem pentru ca binecuvântarea lui Avraam să poată veni peste noi. „Făgăduințele i‑au fost făcute lui Avraam și seminței lui.” „Căci dacă moștenirea ar veni pe baza Legii, n‑ar mai fi pe baza făgăduinței; însă lui Avraam Dumnezeu i‑a dăruit‑o prin făgăduință.” Astfel, este sigur că făgăduința pentru noi este făgăduința făcută lui Avraam – făgăduința unei moșteniri –, la care suntem părtași fiind copiii săi. Hristos ne-a răscumpărat din blestem ca să putem primi moștenirea neprihănirii. Prin Duhul cel veșnic, Hristos S-a dat pe Sine fără pată lui Dumnezeu, pentru a curăța conștiința noastră de faptele moarte, pentru a sluji viului Dumnezeu, deoarece El este „Mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea suferită […] cei chemați să capete făgăduința unei moșteniri veșnice” (Evrei 9:14-15).

„Și seminței lui”

„Or, făgăduințele i-au fost făcute lui Avraam și seminței lui. Nu zice: «și semințelor», ca și cum ar fi vorba de mai multe, ci ca și cum ar fi vorba de una: și seminței tale, adică Hristos.” Acesta nu este un joc de cuvinte. Chestiunea în discuție este vitală. Controversa este în legătură cu modul de mântuire, dacă este numai prin Hristos, sau prin altceva, sau prin Hristos și altceva sau altcineva. Mulți oameni își închipuie că este prin ei – că ei trebuie să se mântuiască singuri făcându-se buni. Mulți alții cred că Hristos este un ajutor important, un bun asistent pentru eforturile lor. Alții sunt gata să-I dea Lui primul loc, dar nu singurul loc. Ei se consideră a fi buni secunzi. Domnul și ei sunt cei care fac lucrarea. Dar textul nostru înlătură toate aceste ipoteze și idei personale. Nu semințe, ci Sămânța. Nu mai multe, ci una. Și Seminței tale, care este Hristos. Hristos este acel Unul.

Nu două linii

Auzim multe despre sămânța spirituală și sămânța literală a lui Avraam. Dacă acest contrast înseamnă ceva, aceasta ar însemna o sămânță ireală în comparație cu una reală. Opusul lui spiritual este carnal, iar sămânța carnală – după cum vom vedea mai târziu – nu este sămânța reală, ci reprezintă doar un rob care urmează să fie alungat și nu are nicio parte la moștenire. Așadar, nu există sămânță carnală a lui Avraam. Sămânța spirituală însă este o sămânță literală sau reală, după cum Hristos este un duh dătător de viață și totuși foarte real. Este posibil pentru oamenii ce trăiesc în lumea aceasta în trup să fie cu totul spirituali. Și ei trebuie să fie astfel, altfel nu sunt copiii lui Avraam. „Cei ce sunt în carne nu pot plăcea lui Dumnezeu.”[26] „Carnea și sângele nu pot să moștenească împărăția lui Dumnezeu.”[27] Există o singură linie de descendenți ai lui Avraam, numai un grup de adevărați copii, și aceștia sunt cei din credință – aceia care, primind pe Hristos prin credință, primesc puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu.

Multe făgăduințe în Unul

Dar în timp ce Sămânța este la singular, făgăduințele sunt la plural. Nu doar o anumită făgăduință i-a fost făcută lui Avraam și Seminței sale, ci i-au fost făcute făgăduințe. Dumnezeu nu are ceva pentru vreun om care să nu-i fi fost făgăduit lui Avraam și toate făgăduințele lui Dumnezeu sunt purtate în Hristos, în care Avraam a crezut. „Toate făgăduințele lui Dumnezeu sunt «da» în El; de aceea și «amin»-ul pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1:20).

Moștenirea făgăduită

Faptul că lucrul promis și suma tuturor făgăduințelor este o moștenire, se poate vedea clar din Galateni 3:15-18. Al șaisprezecelea verset a fost amintit mai sus, iar versetul șaptesprezece ne spune că legea, venind la 430 ani după ce făgăduința a fost făcută și confirmată, nu poate anula făgăduința. „Căci dacă moștenirea ar veni pe baza Legii, n-ar mai fi pe baza făgăduinței; însă lui Avraam Dumnezeu i-a dăruit-o prin făgăduință” (versetul 18). Se poate determina în ce constă moștenirea făgăduită, comparând versetul mai sus menționat cu Romani 4:13: „Fiindcă făgăduința că el va fi moștenitor al lumii nu a fost dată lui Avraam sau seminței sale prin lege, ci prin neprihănirea credinței.”[28] Și astfel, cu toate că „cerul și pământul de acum sunt păzite prin același Cuvânt, fiind păstrate pentru focul din ziua de judecată și de pieire a oamenilor nelegiuiți”, când „cerurile aprinse vor fi nimicite și corpurile cerești se vor topi de căldura focului […] noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care va locui dreptatea [neprihănirea]” (2 Petru 3:7, 12, 13). Aceasta este patria cerească către care priveau Avraam, Isaac și Iacov.

O moștenire fără blestem

Hristos ne-a răscumpărat de sub blestem ca să putem primi prin credință făgăduința Duhului. Am văzut că această făgăduință a Duhului este moștenirea întregului pământ înnoit – răscumpărat de sub blestem. Pentru că „însăși creația, de asemenea, va fi eliberată din robia putrezirii în glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu”[29]. Omului i-a fost dat pământul, proaspăt și nou ieșit din mâna lui Dumnezeu, desăvârșit în toate privințele (Geneza 1:27, 28, 31). Omul a păcătuit și a adus blestemul asupra sa. Hristos a luat asupra Sa tot blestemul, atât al omului, cât și al întregii creații. El răscumpără pământul de sub blestem, pentru a putea fi moștenirea veșnică pe care Dumnezeu o avusese în vedere la început. De asemenea, răscumpără omul din blestem, pentru a fi potrivit unei astfel de moșteniri. Aceasta este concluzia evangheliei. „Darul lui Dumnezeu este viața veșnică în Hristos Isus, Domnul nostru” (Romani 6:23). Acest dar al vieții veșnice este inclus în moștenirea făgăduită, pentru că Dumnezeu a făgăduit pământul lui Avraam și seminței sale în stăpânire veșnică” (Geneza 17:7-8). Este o moștenire a neprihănirii, deoarece făgăduința că Avraam va fi moștenitorul lumii a fost făcută prin neprihănirea credinței. Neprihănirea, viața veșnică și un loc în care să trăiești veșnic – toate acestea sunt incluse în făgăduință, și ele sunt tot ceea ce poate fi dorit sau dat. Să răscumperi omul, fără a-i da un loc în care să trăiască, ar fi o lucrare neterminată. Cele două acțiuni sunt parte dintr-un întreg deoarece puterea prin care suntem răscumpărați este puterea care a creat – puterea prin care cerurile și pământul sunt făcute noi. Când totul este terminat, acolo „nu va mai fi nimic supus blestemului” (Apocalipsa 22:3).

Legămintele făgăduinței

Faptul că legământul și făgăduința lui Dumnezeu sunt unul și același lucru se vede în mod clar din Galateni 3:17, unde Pavel declară că anularea legământul ar însemna invalidarea făgăduinței. În Geneza 17, citim că Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam ca să-i dea țara Canaan – și odată cu ea, întreaga lume – ca moștenire veșnică, iar Galateni 3:18 ne spune că Dumnezeu i-a dat-o prin făgăduință. Legămintele lui Dumnezeu cu oamenii nu pot fi nimic altceva decât făgăduințe pentru ei: „Cine I‑a dat ceva întâi, ca să primească înapoi de la El? Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile” (Romani 11:35-36). Atât de rar fac oamenii ceva fără să aștepte să li se facă ceva echivalent, încât teologii au considerat că este la fel și în cazul lui Dumnezeu. Astfel, își încep disertațiile despre legământul lui Dumnezeu cu declarația că legământul este „o înțelegere mutuală între două sau mai multe persoane pentru a face sau a nu face anumite lucruri”. Dar Dumnezeu nu face tranzacții cu oamenii pentru că știe că ei nu-și pot împlini partea. După potop, Dumnezeu a făcut un legământ cu fiecare fiară de pe pământ și cu fiecare pasăre, dar animalele și păsările nu au promis nimic în schimb (Geneza 9:9-16). Ele pur și simplu au primit binecuvântarea din mâna lui Dumnezeu. Asta este tot ceea ce putem face – să primim. Dumnezeu ne promite ca dar tot ceea ce avem nevoie, și mai mult decât putem să cerem sau să gândim. Noi Îi dăm Lui propriile noastre persoane – adică nimic –, iar El Se dă pe Sine însuși nouă – adică totul. Problema este că, chiar și atunci când oamenii sunt dispuși să-L recunoască pe Domnul cât de cât, ei vor să tranzacționeze cu El. Ei doresc ca afacerea să fie mutuală – o tranzacție în care să poată fi la paritate cu Dumnezeu. Dar oricine are de-a face cu Dumnezeu, trebuie să trateze cu El după condițiile puse de El, adică, în baza unui fapt – că noi nu avem nimic și nu suntem nimic, și El are totul, este totul și dă totul.

Legământul confirmat

Legământul – adică, făgăduința lui Dumnezeu de a da omului întregul pământ, făcut nou după eliberarea din blestem – a fost „confirmat de Dumnezeu, în Hristos”[30]. Hristos este Garantul noului legământ, adică al legământului veșnic. „Toate făgăduințele lui Dumnezeu sunt «da» în El; de aceea și «amin»-ul pe care-l spunem noi prin El este spre slava lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1:20). În El am obținut moștenirea (Efeseni 1:11), pentru că Duhul Sfânt este primul rod al moștenirii, și deținerea Duhului Sfânt este însuși Hristos locuind în inimă, prin credință. Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam, spunând: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta”, și aceasta s-a împlinit în Hristos, pe care Dumnezeu L-a trimis să ne binecuvânteze, întorcând pe fiecare din noi de la fărădelegile noastre (Fapte 3:25-26).

Confirmat prin jurământul lui Dumnezeu

„Dumnezeu, când i-a făcut lui Avraam făgăduința, fiindcă nu putea să jure pe cineva mai mare, a jurat pe Sine […]. Oamenii obișnuiesc să jure pe cineva mai mare, iar jurământul este o întărire ce pune capăt oricărei neînțelegeri dintre ei. De aceea și Dumnezeu, fiindcă voia să demonstreze cu prisosință moștenitorilor făgăduinței caracterul nestrămutat al hotărârii Lui, a intervenit cu un jurământ, pentru ca, prin două lucruri nestrămutate, în care este cu neputință ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne stă înainte, pe care o avem ca ancoră a sufletului, neclintită și fermă, care pătrunde dincolo de catapeteasmă, unde a intrat Isus pentru noi, ca înainte-mergător, după ce a devenit Mare-Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec” (Evrei 6:13, 16-20). Comparați cu Geneza 22:15-18.

Jurământul lui Dumnezeu a fost, așadar, ceea ce a confirmat legământul încheiat cu Avraam. Acea făgăduință și acel jurământ făcut lui Avraam sunt temelia speranței noastre, mângâierea noastră. Acestea sunt neclintite și ferme pentru că jurământul îl prezintă pe Hristos drept Garantul, siguranța noastră, și El trăiește pururi. El ține toate lucrurile prin cuvântul puterii Sale (Evrei 1:3). „Toate se țin prin El” (Coloseni 1:17). De aceea, când Dumnezeu a intervenit cu un jurământ – care este consolarea și speranța noastră când fugim căutând refugiu din păcat – El garantează mântuirea noastră cu propria Sa existență, și odată cu ea, cu întregul univers. Cu siguranță, o temelie trainică este așezată în Cuvântul Său minunat pentru speranța noastră.

Legea nu poate invalida făgăduința

Să nu uităm pe măsură ce continuăm, că legământul și făgăduința sunt același lucru și că aceasta implică pământ, chiar întregul pământ făcut nou, pământul făgăduit lui Avraam și Seminței sale. De asemenea, să ne aducem aminte că deoarece numai neprihănirea va locui pe noul pământ și în cerul cel nou, făgăduite lui Avraam și Seminței lui, făgăduința aceasta include și faptul că cei care cred sunt făcuți neprihăniți. Aceasta este realizată în Hristos, în care făgăduința este confirmată. Dar, „deși este doar legământul unui om, totuși dacă este confirmat, nimeni nu îl desființează nici nu mai adaugă la el” (Galateni 3:15[31]). Cu cât mai mult este aceasta adevărat în cazul legământului lui Dumnezeu! Deoarece neprihănirea veșnică a fost asigurată prin legământul făcut cu Avraam, care a fost confirmat de asemenea în Hristos prin jurământul lui Dumnezeu, este imposibil ca legea care a fost dată 430 de ani mai târziu să introducă vreo caracteristică nouă. Moștenirea a fost dată lui Avraam prin făgăduință, dar dacă după 430 de ani s-ar schimba, astfel ca moștenirea să fie câștigată în vreun alt fel, atunci făgăduința ar fi anulată și legământul ar fi invalidat. Dar aceasta ar implica detronarea lui Dumnezeu și sfârșitul existenței Sale, pentru că a garantat cu propria Sa existență că-i va da lui Avraam și Seminței sale moștenirea, și neprihănirea necesară ei. „Într-adevăr, nu pe temeiul Legii li s-a dat lui Avraam sau seminței lui făgăduința că vor moșteni lumea, ci pe temeiul dreptății [neprihănirii] care se capătă prin credință” (Romani 4:13). Evanghelia a fost tot atât de întreagă și completă în zilele lui Avraam, după cum a fost întotdeauna sau va fi vreodată. Nu se poate adăuga nimic la ea și nicio schimbare în ceea ce privește condițiile sau conținutul ei nu ar putea fi făcută după jurământul făcut de Dumnezeu lui Avraam. Nimic nu poate fi scos din ea, în forma în care a existat, și nimic mai mult nu poate fi cerut vreodată de la vreun om decât ceea ce a fost cerut de la Avraam.

Care este atunci folosul legii?

Aceasta este întrebarea pe care o ridică apostolul Pavel în versetul nouăsprezece, atât pentru a anticipa obiecțiunile antinomienilor, cât și pentru a arăta mai evident locul legii în evanghelie. Întrebarea este foarte normală. Deoarece moștenirea este cu totul prin făgăduință, și un legământ întărit nu poate fi schimbat – nimic nu poate fi scos și nimic nu poate fi adăugat –, de ce a venit legea după 430 de ani? „Atunci pentru ce este legea?”[32] Care este scopul ei aici? Care este rolul pe care îl joacă? La ce folosește ea?

Întrebarea primește răspuns

„Ea a fost adăugată din cauza încălcărilor de lege.” Să fie bine înțeles că intrarea legii la Sinai n-a fost începutul existenței ei. Legea lui Dumnezeu exista în vremea lui Avraam și a fost ținută de el (Geneza 26:5). Dumnezeu a încercat copiii lui Israel – dacă ei vor păzi legea Sa sau nu – cu mai mult de o lună înainte ca legea să fie ținută la Sinai (Exodul 16:1-4, 27, 28).

A fost adăugată

Cuvântul de aici, adăugată, este același cuvânt tradus prin vorbească în Evrei 12:19: „Cei ce l‑au auzit au cerut să nu li se mai vorbească.” Este același cuvânt care apare în traducerea Septuaginta[33] în Deuteronomul 5:22, unde citim că Dumnezeu a rostit cele zece porunci cu glas puternic și n-a mai adăugat nimic. La întrebarea: „Atunci care e rostul Legii?”, răspunsul este: „Ea a fost vorbită din cauza călcărilor de lege.” Ea este reprobatorul păcatului.

Din cauza călcării de lege

„Ba încă și Legea s-a adăugat ca să se înmulțească abaterile […]” (Romani 5:20). Cu alte cuvinte, „pentru ca, prin poruncă, păcatul să se arate din cale afară de păcătos” (Romani 7:13). Ea a fost dată în împrejurări de cea mai mare solemnitate, ca o avertizare pentru copiii lui Israel care erau în primejdie de a pierde moștenirea făgăduită din cauza necredinței lor. Ei nu au crezut, ca Avraam, pe Domnul; și „tot ce nu vine din credință este păcat”[34] . Dar moștenirea a fost făgăduită pe baza neprihănirii credinței[35]. De aceea, evreii necredincioși n-o puteau primi. Așa că legea le-a fost vorbită pentru a-i convinge că ei nu aveau neprihănirea necesară pentru primirea moștenirii. Pentru că, cu toate că neprihănirea nu vine prin lege, trebuie să fie mărturisită de lege (Romani 3:21). Pe scurt, legea le-a fost dată pentru a le arăta că ei nu aveau credință, deci nu erau adevărați copii ai lui Avraam, astfel erau pe cale să piardă moștenirea. Dumnezeu ar fi pus legea Sa în inimile lor dacă ei ar fi crezut, tot așa cum o pusese în inima lui Avraam. Dar când ei nu au crezut, și totuși au continuat să se considere moștenitori ai făgăduinței, era necesar să li se arate cât mai clar că necredința lor era păcat. Legea a fost vorbită din cauza încălcărilor de lege sau, ceea ce este același lucru, din cauza necredinței oamenilor.

Încrederea în sine este păcat

„Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el, dar cel neprihănit va trăi prin credința lui” (Habacuc 2:4). Poporul Israel era plin de încredere de sine și necredință față de Dumnezeu, după cum se vede din murmurele lor împotriva conducerii lui Dumnezeu și din convingerea pe care o aveau că pot face tot ceea ce Dumnezeu cere sau că pot să împlinească făgăduințele Sale. Ei aveau același spirit pe care l-au avut urmașii lor, care au întrebat, „Ce să facem ca să înfăptuim lucrările lui Dumnezeu?” (Ioan 6:28). Erau atât de ignoranți în ceea ce privește neprihănirea lui Dumnezeu, încât au crezut că își pot stabili ca echivalentă propria lor neprihănire (Romani 10:3). Dacă nu-și vedeau păcatul, nu puteau profita de făgăduință. De aici necesitatea rostirii legii.

Lucrarea îngerilor

„Nu sunt toți duhuri slujitoare, trimise în slujba celor care vor moșteni mântuirea?” (Evrei 1:14). Nu putem ști ce rol au avut miile de îngeri ce au fost prezenți la Sinai. Dar noi știm că îngerii se interesează îndeaproape de tot ceea ce are legătură cu omul, deși lor nu le-a fost încredințată predicarea evangheliei în mod necesar. Când au fost așezate temeliile pământului „toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie”[36], și o mare oștire cerească cânta laude atunci când a fost anunțată nașterea Mântuitorului omenirii. Ei sunt slujitorii Regelui regilor, doritori să facă voia Lui și să asculte glasul Cuvântului Său. Nu ar exista alt motiv decât participarea lor ca gardă regală atunci când a fost proclamată legea și, desigur, nu au fost acolo doar pentru pompă și paradă. Ștefan a spus sinedriului ucigaș: „Oameni îndărătnici, care aveți inima și urechile necircumcise! Voi întotdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt! Cum au făcut părinții voștri, așa faceți și voi! Pe care dintre profeți nu i-au prigonit părinții voștri? I-au omorât pe cei care anunțau venirea Celui Drept, ai cărui trădători și ucigași sunteți voi, care ați primit Legea prin mijlocirea îngerilor, și n-ați păzit-o!” (Fapte 7:51-53). Despre cel care acum este vrăjmașul – diavolul – s-a spus: „Tu sigilezi măsura […]” (Ezechiel 28:12[37]), sau tiparul. Versiunea franceză a lui Segond spune: „Tu pui desăvârșirii sigiliu […]”, iar cea daneză: „Tu stanțezi sigiliul peste hotărârea potrivită […]”, indicând că înainte de căderea sa, el era ceea ce putea fi numit păstrătorul sigiliului și că era datoria lui să-l pună peste fiecare hotărâre care a fost luată. Îngerii sunt tari în putere, și faptul că au fost cu toții prezenți la darea legii arată că a fost un eveniment de cea mai mare magnitudine și importanță.

Prin mâna unui mijlocitor

Putem sări pentru moment peste chestiunea timpului din cuvintele: „Până când avea să vină Sămânța căreia I Se făcuse făgăduința.” întrucât studiul nostru este despre relația legii cu făgăduința. Legea a fost dată oamenilor de pe Sinai prin mâna unui mijlocitor. Cine a fost acest mijlocitor? Poate exista doar un singur răspuns: „Este un singur Dumnezeu și Unul singur este mijlocitor între Dumnezeu și oameni: omul Hristos Isus” (1 Timotei 2:5). „Dar mijlocitorul nu are de-a face cu o singură parte, pe când Dumnezeu este Unul singur.” Dumnezeu este unul, poporul este celălalt, iar Hristos Isus este Mijlocitorul. Tot așa de sigur cum este că Dumnezeu e o parte din legământ, este că Isus trebuie să fie mijlocitorul, pentru că nu există niciun alt mijlocitor între Dumnezeu și om. „În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4:12).

Lucrarea lui Hristos ca mijlocitor

Omul s-a îndepărtat de Dumnezeu și s-a răsculat împotriva Lui. „Noi rătăceam cu toții ca niște oi.”[38] Nelegiuirile noastre ne-au despărțit de El (Isaia 59:1-2). „Pentru că mintea carnală este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu; fiindcă nu este supusă legii lui Dumnezeu și nici nu poate fi” (Romani 8:7[39]). Hristos a venit pentru a distruge vrăjmășia și pentru a ne împăca cu Dumnezeu; pentru că El este pacea noastră (Efeseni 2:14-16). „Hristos a suferit o dată pentru păcate, El, Cel drept, pentru cei nedrepți, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18). Prin El avem intrare la Dumnezeu (Romani 5:1-2; Efeseni 2:18). În El, mintea carnală, mintea răsculată este îndepărtată și mintea Duhului este pusă în loc, „pentru ca neprihănirea legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu conform cărnii, ci conform Duhului” (Romani 8:4). Lucrarea lui Hristos este de a salva ceea ce a fost pierdut, de a reface ceea ce a fost stricat, de a reuni ceea ce a fost despărțit. Numele lui este Dumnezeu cu noi. Atunci când El locuiește în noi, suntem făcuți părtași naturii divine (2 Petru 1:4[40]).

Trebuie să înțelegem că lucrarea lui Hristos ca mijlocitor nu este limitată de timp, nici de spațiu. A fi mijlocitor înseamnă a fi mai mult decât intermediar. Hristos a fost mijlocitor înainte ca păcatul să intre în lume, și va fi mijlocitor când nu va mai fi păcat în univers și nu va mai fi nevoie de iertare. „Toate se țin prin El.” El este imaginea fidelă a ființei Tatălui. El este viața. Numai în și prin El viața lui Dumnezeu curge către toată creația. El este deci mijlocul, mediul, mijlocitorul, calea prin care lumina vieții pătrunde în univers. El n-a devenit mijlocitor pentru prima dată la căderea omului în păcat, ci El este mijlocitor din veșnicie. Nimeni, nu doar omul, ci nicio ființă creată, nu vine la Tatăl decât prin Hristos. Niciun înger nu poate sta în prezența divinității decât numai în Hristos. Nu a fost creată o nouă putere, nu a fost necesar a fi pusă în mișcare, ca să spunem așa, o mașinărie nouă deoarece a intrat păcatul în lume. Puterea care crease toate lucrurile n-a făcut decât să continue în nemărginita îndurare a lui Dumnezeu să lucreze pentru refacerea a ceea ce a fost pierdut. În Hristos au fost create toate lucrurile și, de aceea, în El avem răscumpărarea prin sângele Său (Coloseni 1:14-17). Puterea care pătrunde și susține universul este puterea care ne mântuiește. „Iar a Aceluia care poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, potrivit puterii care lucrează în noi, a Lui să fie slava în Biserică și în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin!” (Efeseni 3:20).

Legea nu este împotriva făgăduinței

„Așadar, este Legea împotriva făgăduințelor lui Dumnezeu? Nicidecum!” Nu se poate așa ceva. Dacă ar fi, ea nu s-ar afla în mâna Mijlocitorului, a lui Hristos, pentru că toate făgăduințele lui Dumnezeu sunt în El (2 Corinteni 1:20). Găsim legea și făgăduința combinate în Hristos. Noi putem ști că legea nu a fost și nu este împotriva făgăduințelor lui Dumnezeu prin aceea că Dumnezeu a dat atât făgăduința, cât și legea. Știm, de asemenea, că darea legii nu a introdus vreun element nou în legământ deoarece, fiind confirmat, nimic nu putea fi adăugat sau scos. Dar legea nu este fără rost, altfel Dumnezeu n-ar fi dat-o. Nu este fără importanță dacă o ținem sau nu, pentru că Dumnezeu o poruncește. Dar totuși ea nu este împotriva făgăduinței și nu aduce niciun element nou. De ce? Pur și simplu pentru că legea este în făgăduință. Făgăduința Duhului cuprinde aceasta: „Voi pune legile Mele în cugetul lor și le voi scrie în inima lor” (Evrei 8:10). Dumnezeu asta a făcut pentru Avraam când i-a dat legământul circumciziei. Citiți Romani 4:11; 2:25-29 și Filipeni 3:3.[41]

Legea înalță făgăduința

Așa cum am văzut deja, legea nu este împotriva făgăduinței, deoarece este cuprinsă în făgăduință. Făgăduința că Avraam și sămânța sa vor moșteni lumea a fost prin neprihănirea credinței. Dar legea este neprihănire, după cum spune Dumnezeu: „Ascultați-Mă, voi, care cunoașteți neprihănirea, popor, care ai în inimă Legea Mea” (Isaia 51:7). Așadar, neprihănirea pe care o cere legea este singura neprihănire care poate moșteni țara făgăduită, dar este obținută prin credință, nu prin faptele legii. Neprihănirea legii nu este obținută prin eforturi omenești de a ține legea, ci prin credință (Romani 9:30-32). De aceea, cu cât este mai înaltă neprihănirea pe care o cere legea, cu atât mai mare este făgăduința lui Dumnezeu, pentru că El a făgăduit s-o dea oricui crede. Da, El a jurat. Deci, atunci când legea a fost rostită la Sinai „cu glas tare pe munte, din mijlocul focului din nori și din negura deasă” (Deuteronomul 5:22), însoțită de sunetul trâmbiței lui Dumnezeu, și întreg pământul s-a cutremurat datorită prezenței Domnului și a îngerilor Săi cei sfinți, măreția și maiestatea de neimaginat a legii lui Dumnezeu au fost arătate. Pentru oricine își amintea, jurământul făcut de Dumnezeu a fost o descoperire a minunatei măreții a făgăduinței lui Dumnezeu; pentru că El a jurat să dea oricui se încrede în El toată neprihănirea cerută de lege. Vocea puternică cu care a fost rostită legea era vocea puternică care din vârful munților strigă vestea bună a harului iertător al lui Dumnezeu (Vezi Isaia 40:9). Poruncile lui Dumnezeu sunt făgăduințe; ele trebuie să fie astfel, pentru că El știe că noi nu avem nicio putere! Tot ceea ce Dumnezeu cere este ceea ce El dă. Când El spune: „Să nu”, putem s-o luăm drept asigurarea Sa că, numai de L-am crede, El ne va feri de păcatul de care ne previne. El ne va păzi de cădere.

Dovedirea păcatului și a neprihănirii

Isus a spus despre Mângâietorul: „Și când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, dreptatea [neprihănirea] și judecata” (Ioan 16:8). Despre Sine a spus: „Eu n-am venit să-i chem [la pocăință] pe cei drepți, ci pe cei păcătoși” (Marcu 2:17). „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi.” Omul trebuie să-și simtă nevoia înainte să accepte ajutor; el trebuie să-și cunoască boala înainte de a aplica tratamentul. Tot astfel, făgăduința neprihănirii nu va fi luată în considerare de cel care nu înțelege că este păcătos. Prima parte a lucrării mângâietoare a Duhului Sfânt este să-i convingă pe oameni cu privire la păcat. Astfel, „Scriptura a închis pe toți oamenii sub păcat, pentru ca făgăduința prin credința lui Isus Hristos să fie dată celor ce cred”. „Prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului” (Romani 3:20). Cel care știe că este păcătos este pe cale să recunoască și faptul că „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Astfel, legea este în mâinile Duhului un agent activ în convingerea oamenilor să accepte plinătatea făgăduinței. Nimeni nu urăște persoana care i-a salvat viața arătându-i un pericol necunoscut. Din contră, o astfel de persoană este privită ca un prieten și este păstrată în minte cu recunoștință. Tot astfel va fi privită și legea de către acela care a fost mișcat de vocea ei avertizatoare să fugă de mânia care va veni. El va spune întotdeauna, împreună cu psalmistul: „Urăsc gândurile deșarte, dar iubesc legea ta” (Psalmii 119:113[42]).

Neprihănire și viață

„Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viața, cu siguranță dreptatea [neprihănirea] ar fi venit din Lege.” Aceasta ne arată că neprihănirea este viață. Nu este doar o formulă, o teorie moartă sau o dogmă, ci este viață în acțiune. Hristos este viața și El este, de aceea, neprihănirea noastră. „Duhul este viață datorită neprihănirii.”[43] Legea scrisă pe două table de piatră nu putea da viață, nu mai mult decât puteau să dea viață pietrele pe care era scrisă. Toate poruncile ei sunt desăvârșite, dar literele de cremene nu se pot transforma într-un principiu activ. Cel care primește doar litera legii are o slujbă aducătoare de osândă și moarte. Dar Cuvântul S-a făcut carne. În Hristos, piatra vie, legea este viață și pace. Primindu-L pe El prin slujba Duhului, noi avem viața neprihănirii pe care o aprobă legea.

Versetul 21 arată că prin darea legii se intenționa sublinierea importanței făgăduinței. Toate împrejurările ce au însoțit darea legii – trâmbița, vocea, cutremurul de pământ, focul, furtuna, tunetele și fulgerele, bariera mortală din jurul muntelui – spuneau că legea lucrează mânie pentru fiii neascultării. Dar tocmai faptul că mânia pe care o lucrează legea vine numai asupra fiilor neascultării, dovedește că legea este bună și că „omul care le face, va trăi prin ele”[44]. A vrut Dumnezeu să descurajeze oamenii? Nicidecum. Legea trebuie ținută, și evenimentele terifiante de la Sinai au avut scopul de a-i aduce înapoi la jurământul lui Dumnezeu, care, cu 430 de ani mai înainte, fusese făcut cu toți oamenii din toate timpurile, ca garanție a neprihănirii prin Mântuitorul răstignit, care trăiește veșnic.

Închiși în închisoare

Observați asemănarea dintre versetele 8 și 22. „Dar Scriptura a închis pe toți oamenii sub păcat, pentru ca făgăduința prin credința lui Isus Hristos să fie dată celor ce cred” (versetul 22[45]). „Și Scriptura, prevăzând că Dumnezeu va îndreptății pe păgâni prin credință, i-a predicat mai înainte lui Avraam evanghelia, spunând: «În tine toate națiunile vor fi binecuvântate»” (versetul 8). Vedem că evanghelia este propovăduită de același lucru – Scripturile – care închide omul sub păcat. Bineînțeles, o persoană care este închisă de lege este în închisoare. În cadrul conducerii omenești, un criminal este închis de îndată ce legea poate pune mâna pe el. Legea lui Dumnezeu este prezentă pretutindeni și veșnic activă, de aceea în momentul în care un om păcătuiește el este închis. Aceasta este starea întregii lumi, căci toți au păcătuit și „nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar”.

Cei neascultători, cărora Hristos le-a propovăduit în zilele lui Noe, erau în închisoare (1 Petru 3:19-20). Dar ei, ca toți ceilalți păcătoși, erau „prizonieri ai speranței”[46]. „Căci El privește din înălțimea sfințeniei Lui; Domnul privește din ceruri pe pământ, ca să audă gemetele prinșilor de război, și să izbăvească pe cei ce sunt pe moarte” (Psalmii 102:19-20). Hristos este dat „ca legământ al poporului, ca să fie Lumina neamurilor, să deschidă ochii orbilor, să scoată din temniță pe cei legați, și din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric” (Isaia 42:6-7).

Dați-mi voie să vorbesc, din experiența personală, păcătosului care nu știe încă bucuria și libertatea Domnului. Cândva, dacă nu ești încă, vei fi puternic convins de păcat de Duhul lui Dumnezeu. Poate că ai fost plin de îndoieli și dispute, de răspunsurile dinainte pregătite și de spiritul de autoapărare, dar atunci nu vei putea spune nimic. Atunci nu vei mai avea nicio îndoială despre existența lui Dumnezeu și a Duhului Sfânt, și nu vei avea nevoie de nicio dovadă pentru a fi pe deplin încredințat; vei recunoaște vocea lui Dumnezeu vorbind sufletului tău și vei simți ca și Israelul din vechime, care a spus: „Să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim” (Exodul 20:19). Atunci vei ști ce înseamnă să fii închis într-o închisoare ai cărei pereți par a se strânge în jurul tău, care nu numai că împiedică orice posibilitate de scăpare, ba chiar pare că te sufocă. Poveștile despre oameni condamnați, îngropați de vii, având o piatră grea așezată pe ei, ți se vor părea foarte vii și reale în timp ce vei simți tablele legii zdrobindu-ți viața și o mână de marmură părând a-ți zdrobi chiar inima. Atunci vei fi bucuros, amintindu-ți că ești închis pentru singurul motiv ca „făgăduința prin credința lui Isus Hristos” să poată fi primită de tine. De îndată ce îți însușești făgăduința, vei constata că ea este cheia care deschide orice ușă din castelul îndoielii tale. Ușile închisorii se vor deschide larg și tu vei spune: „Sufletul ne-a scăpat ca pasărea din lațul păsărarului; lațul s-a rupt și noi am scăpat” (Psalmii 124:7).

Sub lege, sub păcat

Tocmai am citit că Scriptura a închis totul sub păcat pentru ca făgăduința prin credința lui Isus Hristos să poată fi oferită celor ce cred. Înainte de venirea credinței eram închiși sub lege, închiși pentru credința ce urma să fie descoperită. Știm că tot ce nu vine din credință, este păcat (Romani 14:23[47]); de aceea, a fi sub lege este identic cu a fi sub păcat. Noi suntem sub lege doar pentru că suntem sub păcat. Harul lui Dumnezeu aduce eliberare din păcat, astfel încât atunci când noi acceptăm harul lui Dumnezeu nu mai suntem sub lege, pentru că suntem eliberați din păcat. În consecință, aceia care sunt sub lege sunt cei care încalcă legea. Cei neprihăniți nu sunt sub ea, ci umblă în ea.

Legea, temnicierul, pedagogul

„Astfel, legea a fost institutorul nostru ca să ne aducă la Hristos, ca prin credință să fim îndreptățiți.” Cuvintele să ne aducă sunt marcate atât în versiunea veche[48], cât și în cea nouă[49] ca fiind adăugate în text, de aceea redăm textul fără ele: „Astfel, legea a fost institutorul nostru la Hristos, ca prin credință să fim îndreptățiți.” Fie că sunt omise, fie că nu, nu există vreo diferență de sens. Noua versiune folosește cuvântul tutor în locul cuvântului institutor. Acest lucru este o îmbunătățire, dar sensul este mult mai bine redat de cuvântul care este folosit în traducerile germane și scandinave, cuvânt care înseamnă conducător al unei școli de corecție. Singurul cuvânt din limba noastră care îi corespunde ar fi temnicier. Cuvântul grecesc este cuvântul care în limba noastră este pedagog. Paidagogos era sclavul care însoțea băieții la școală pentru a se asigura că nu sunt chiulangii. Dacă încercau să fugă, el îi aducea înapoi și avea autoritatea să îi bată pentru a-i corecta. Cuvântul a ajuns să fie folosit ca însemnând institutor, deși cuvântul grecesc nu conține deloc această semnificație. Supraveghetor ar fi mai potrivit. Ideea de aici este mai degrabă aceea a unei gărzi care însoțește un prizonier care are permisiunea de a merge în afara zidurilor închisorii. Prizonierul este în realitate lipsit de libertate, ca și cum s-ar afla de fapt într-o celulă. Realitatea este că toți cei care nu cred sunt sub păcat, închiși sub lege și, de aceea, legea acționează ca temnicier al lor. Ea este cea care îi închide și care nu-i lasă liberi; cei vinovați nu pot scăpa de vina lor. Dumnezeu este îndurător și milostiv, dar El nu socotește pe vinovat drept nevinovat (Exodul 34:6-7). Adică El nu minte numind răul bine, dar oferă o cale prin care cei vinovați pot scăpa de vinovăție. Atunci legea nu va mai fi împotriva lor, nu-i va mai închide și ei pot trăi liberi.

Doar o ușă

Hristos spune: „Eu sunt Ușa” (Ioan 10:7, 9). El este în același timp stâna și Păstorul. Oamenii își închipuie că atunci când sunt în afara stânii sunt liberi și că a intra în stână ar însemna o reducere a libertății lor, dar adevărul este exact invers. Stâna lui Hristos este un loc larg, în timp ce necredința este o închisoare strâmtă. Păcătosul nu poate avea decât o sferă limitată a gândirii. Adevăratul liber cugetător este cel care înțelege „care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea” dragostei „lui Hristos, care întrece cunoașterea”[50]. În afara lui Hristos este robie. Numai în El este libertate. În afara lui Hristos, omul este în închisoare, „apucat de legăturile păcatului lui” (Proverbe 5:22). „Puterea păcatului este Legea.”[51] Legea este cea care-l numește păcătos și-l face conștient de starea sa. „Prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului” și „păcatul nu se pune la socoteală câtă vreme nu există Legea” (Romani 3:20; 5:13). Legea construiește cu adevărat zidurile închisorii păcătosului. Zidurile îl închid în mijlocul lor făcându-l să nu se simtă bine, apăsându-l cu o conștiență a păcatului, parcă storcându-i viața din trup. Încearcă în zadar să scape prin eforturi disperate. Aceste porunci stau la fel de ferme ca dealurile veșnice. Oriunde s-ar întoarce dă peste o poruncă care-i spune: „Nu poți găsi libertatea prin mine, pentru că ai păcătuit.” Dacă încearcă să se împrietenească cu legea și promite s-o țină, nu este într-o situație mai bună, pentru că păcatul său rămâne în continuare. Îl împinge și-l îndreaptă către singura cale de scăpare – făgăduința prin credința lui Isus Hristos. El este cu adevărat liber în Hristos, pentru că în Hristos el este făcut neprihănirea lui Dumnezeu. În Hristos este „legea desăvârșită a libertății”[52].

Legea propovăduiește evanghelia

„Dar – poate spune cineva – legea nu spune nimic de Hristos.” Nu, dar întreaga creație vorbește despre Hristos, declarând puterea mântuirii Sale. Am văzut că crucea lui Hristos – Hristos, și încă răstignit – trebuie să fie văzută în fiecare frunză din natură și, într-adevăr, în tot ceea ce există. Dar nu doar atât, ci fiecare fibră a ființei umane strigă după Hristos. Oamenii nu realizează aceasta, dar Hristos este dorința tuturor națiunilor[53]. Numai El satură „după dorință tot ceea ce are viață”[54]. Numai în El poate fi găsită alinare pentru neliniștea și dorul omenirii. Acum, deoarece Hristos, în care este pacea – căci El este pacea noastră[55] –, caută pe cei obosiți și împovărați și-i cheamă la El, și deoarece fiecare om are un dor pe care nimic altceva din lumea aceasta nu-l poate satisface, este clar că dacă omul este trezit de lege la o conștientizare mai acută a situației sale și legea continuă să-l îmboldească, nelăsându-l să se odihnească deloc, închizându-i orice altă cale de scăpare, omul trebuie în cele din urmă să găsească ușa siguranței, pentru că este deschisă. El este cetatea de scăpare către care oricine, urmărit fiind de răzbunătorul sângelui, poate alerga având siguranța că va fi bine primit. Doar în Hristos păcătosul va găsi izbăvirea de biciul legii, pentru că în El neprihănirea legii este împlinită, și prin El este împlinită în noi (Romani 8:4). Legea nu va permite nimănui să fie mântuit decât dacă are „neprihănirea lui Dumnezeu, care este prin credința lui Isus Hristos”[56] – credința lui Isus Hristos.

Când este venită credința

Ciudat, mulți au presupus că a existat un timp definit, fixat pentru credința care va veni. Pasajul acesta a fost interpretat să însemne că oamenii au fost sub lege până la un anumit moment din istoria umanității, și că la acel moment a venit credința, iar ei sunt de atunci înainte liberi față de lege. Ei fac venirea credinței similară cu apariția lui Hristos pe pământ. Nu putem spune că toți au crezut așa întotdeauna, deoarece o astfel de interpretare indică absența totală a gândirii cu privire la problemă. Ar face ca oamenii să fie mântuiți la grămadă, în ciuda faptului că nu își exprimă acordul. Ar însemna că până la un anumit moment toți au fost robi sub lege, și că de la acel moment înainte toți erau liberi de păcat. Mântuirea unui om ar fi depins, în consecință, de evenimentul nașterii. Dacă ar fi trăit înainte de acel moment ar fi fost pierdut, dacă ar fi trăit după ar fi fost mântuit. O astfel de absurditate nu trebuie să ne ia mai mult timp decât cât ne-ar lua să o spunem. Nimeni nu se poate gândi cu seriozitate la ideea că apostolul vorbește aici de un moment de timp fix definit din istoria lumii, despărțind două așa numite dispensațiuni, fără să abandoneze ideea imediat.

Atunci de unde vine credința? „Astfel, credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17). Întotdeauna când un om primește Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul făgăduinței, care vine împreună cu toată plinătatea legii, și nu mai luptă împotriva lui, ci îi cedează, credința vine la el. Citiți capitolul 11 din Evrei și veți vedea că credința a venit de la început. Încă din zilele lui Abel oamenii au găsit libertate prin credință. Singurul moment fixat este acum, astăzi. „Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.”[57] „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile.”[58]

Îmbrăcându-ne cu Hristos prin botez

„Toți care în Hristos v-ați botezat, cu Hristos v-ați îmbrăcat.”[59] „Nu știți că noi, care am fost botezați în Hristos Isus, în moartea Lui am fost botezați?” (Romani 6:3) Prin moartea Sa, Hristos ne răscumpară din blestemul legii, dar noi trebuie să murim împreună cu El. Botezul este o moarte asemănătoare cu a Lui. Ne ridicam din apă ca să umblăm în înnoirea vieții[60], chiar viața lui Hristos. Vezi Galateni 2:20. Îmbrăcându-ne cu Hristos noi suntem una cu El, suntem complet identificați cu El. Identitatea noastră se pierde în El. Adesea se spune despre o persoană recent convertită: „Este atât de schimbat, mai că nu-l poți recunoaște. Nu este același om.” Nu, el nu este același. Dumnezeu l-a transformat în alt om. De aceea, fiind una cu Hristos, el are dreptul la tot ce are dreptul Hristos și la locurile cerești unde stă El. Din închisoarea păcatului, el este înălțat la locul unde locuiește Dumnezeu. Aceasta, bineînțeles, presupune că botezul este o realitate pentru el, nu doar un ritual. El nu este botezat doar în apa vizibilă, ci în Hristos, în viața Lui.

Botezul ne mântuiește

Cuvântul botez, care este un cuvânt grecesc transferat – nu tradus – are doar un înțeles, anume a scufunda în, a introduce, a cufunda. Fierarul grec își botează fierul în apă pentru a-l răci. Gospodina își botează vasele în apă pentru a le curăța și, cu același scop, toți își botează mâinile în apă. Da, fiecare om se botează adesea mergând la baptisterion, adică bazin, pentru acest scop. Avem același cuvânt transferat la noi – baptisteriu. A fost și este un loc unde oamenii pot să se scufunde și să fie pe deplin cufundați în apă.

Acest lucru nu înseamnă a fi botezat în Hristos, dar arată care trebuie să fie relația noastră cu El când suntem botezați în El. Noi trebuie să fim înghițiți și pierduți din vedere în viața Sa. Numai Hristos Se va vedea de acum înainte, astfel încât nu mai sunt eu, ci Hristos, pentru că „suntem îngropați cu El prin botez în moarte” (Romani 6:4). Botezul ne mântuiește prin învierea lui Isus Hristos din morți (1 Petru 3:21), pentru că suntem botezați în moartea Lui, „pentru ca după cum a înviat Hristos din morți prin slava Tatălui, tot așa și noi ar trebui să umblăm în înnoirea vieții”. Fiind împăcați cu Dumnezeu prin moartea lui Hristos, noi suntem „mântuiți prin viața Lui” (Romani 5:10). Așa că botezul în Hristos, nu simplul ritual, ci faptul real, ne mântuiește.

Acest botez este „mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3:21). Dacă cugetul nu este curat înaintea lui Dumnezeu, atunci acest botez nu este creștinesc. De aceea, persoana care se botează trebuie să fie suficient de matură pentru a fi conștientă de acest fapt. Ea trebuie să fie conștientă de păcat și, de asemenea, de iertarea prin Hristos. Ea trebuie să cunoască viața care s-a manifestat și, de bună voie, trebuie să renunțe la vechea sa viață de păcat pentru noua viață de neprihănire.

Botezul nu este „înlăturarea murdăriei cărnii” (1 Petru 3:21[61]), nu este curățirea exterioară a corpului, ci curățirea sufletului și a conștiinței. Există o fântână deschisă pentru păcat și necurăție (Zaharia 13:1[62]), și această fântână este sângele, viața lui Hristos. Viața aceasta curge șuvoi de la tronul lui Dumnezeu, în mijlocul căruia este mielul înjunghiat (Apocalipsa 5:6), tot așa cum a curs din coasta lui Hristos pe cruce. Când prin Duhul cel veșnic S-a oferit pe Sine însuși lui Dumnezeu, a curs din coasta Sa sânge și apă (Ioan 19:34), „căci trei sunt care mărturisesc: Duhul, apa și sângele, și acestea trei una sunt” (1 Ioan 5:7-8). Aceștia trei sunt una cu Cuvântul, care este Duh și viață (Ioan 6:63). Hristos a iubit „Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin spălarea în apă, prin cuvânt” (Efeseni 5:25-26). Adică literal, o baie în Cuvânt. Prin îngroparea în apă în numele Tatălui, Fiului și al Duhului Sfânt, credinciosul conștiincios arată că acceptă apa vieții, sângele lui Hristos, care curăță toate păcatele și, de asemenea, își exprimă hotărârea ca de aici înainte să se dea pe sine însuși pentru a trăi prin orice cuvânt ce iese din gura lui Dumnezeu. Din acel moment el dispare din vedere, și numai viața lui Hristos este manifestată în carnea sa muritoare.

Una în Hristos, sămânța

„Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici om liber; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Hristos Isus.” „Nu este nicio deosebire.” Aceasta este nota dominantă a evangheliei. Toți sunt deopotrivă păcătoși, și toți sunt mântuiți în același fel. Aceia care fac o deosebire în privința naționalității, susținând că este oarecum diferit pentru evreu față de neamuri, ar putea face la fel de bine o deosebire în funcție de sex, susținând astfel că femeile nu pot fi mântuite în același fel și în același timp cu bărbații sau că sclavul nu poate fi mântuit în același fel ca stăpânul. Nu, nu este decât o singură cale, și toate ființele omenești, de orice rasă sau condiție socială, sunt egale înaintea lui Dumnezeu. „Toți sunteți una în Hristos Isus”, și Hristos este acel Unul. Deci El „nu zice: «și semințelor», ca și cum ar fi vorba de mai multe, ci ca și cum ar fi vorba de una: și seminței tale, adică Hristos” (Galateni 3:16). Nu este decât o singură Sămânță, dar ea include pe toți cei care sunt în Hristos.

Doar un Om

Îmbrăcându-ne cu Hristos ne îmbrăcăm „în omul cel nou, creat după chipul lui Dumnezeu în dreptatea [neprihănirea] și sfințenia care vin din adevăr” (Efeseni 4:24). El a distrus vrăjmășia, mintea carnală în carnea Lui, „pentru ca din cei doi să creeze în El Însuși un singur om nou” (Efeseni 2:15). El singur este adevăratul om – Omul Isus Hristos. În afara Lui nu există cu adevărat umanitate. Noi ajungem la starea de om desăvârșit numai atunci când atingem „înălțimea staturii plinătății lui Hristos” (Efeseni 4:13). La timpul potrivit, Dumnezeu va aduna împreună toate lucrurile în unul, în Hristos. Va fi numai un Om, tot așa cum Sămânța este numai una. „[…] dacă sunteți ai lui Hristos, atunci sunteți «sămânța» lui Avraam, moștenitori prin făgăduință.”

Până când avea să vină Sămânța

Acum nu este nevoie de multe cuvinte pentru a afla ce se spune prin fraza: „Până când avea să vină «Sămânța» căreia I se făcuse făgăduința.” Știm cine este sămânța – toți cei ce sunt ai lui Hristos – și știm că nu a ajuns la plinătatea ei. Hristos S-a manifestat pe pământ în carne, dar nu a primit moștenirea făgăduită mai mult decât a primit-o Avraam. Avraam nu a primit nici cât să-și pună piciorul jos (Fapte 7:5[63]), iar Hristos nu a avut unde să pună capul jos. Mai mult, Hristos nu poate primi moștenirea până nu o primește și Avraam, pentru că făgăduința a fost făcută lui Avraam și seminței lui. Prin profetul Ezechiel, Domnul a vorbit despre moștenire la timpul când David a încetat să mai aibă urmaș la tron pe pământ și a prevăzut răsturnarea Babilonului, Persiei, Greciei și Romei prin aceste cuvinte: „Scoateți diadema și luați coroana; aceasta nu va mai fi la fel; înălțați pe cel umil și doborâți pe cel înălțat. O voi răsturna, răsturna, răsturna; și aceasta nu va mai fi, până nu va veni Acela căruia dreptatea îi aparține; și i-o voi da Lui” (Ezechiel 21:26-27[64]).

Așadar, Hristos stă pe tronul Tatălui Său și „așteaptă de acum înainte ca vrăjmașii Lui să-I fie făcuți reazem picioarelor Lui”. În curând El va veni, dar nu înainte ca ultimul suflet care poate fi convins să accepte mântuirea să-L accepte pe El. Cei care sunt conduși de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu și comoștenitori cu Hristos, astfel că Hristos nu poate primi moștenirea înaintea lor. Sămânța este una, nu este divizată. Când vine pentru a efectua judecata și pentru a ucide pe cei care au spus: „Nu vrem ca Acesta să domnească peste noi”, El vine „cu zecile de mii de sfinți ai Săi” (Iuda 14).

Atunci sămânța va fi completă și făgăduința va fi împlinită. Până atunci, legea va efectua cu credincioșie însărcinarea sa de a agita și înțepa conștiința păcătoșilor, nedându-le odihnă până nu sunt identificați cu Hristos sau până nu-L leapădă cu desăvârșire. Accepți termenii? Îți vei opri plângerile împotriva legii care te-ar salva de la a te scufunda într-un somn fatal? Și vei accepta în Hristos neprihănirea Sa? Atunci, ca sămânță a lui Avraam și moștenitor în conformitate cu făgăduința, te poți bucura de eliberarea ta din robia păcatului.

Note de subsol:

[1]. KJV (n.t.).

[2]. Galateni 3:2, KJV (n.t.).

[3]. Galateni 3:3, KJV (n.t.).

[4]. KJV (n.t.).

[5]. Galateni 3:4-5, KJV (n.t.).

[6]. KJV (n.t.).

[7]. Galateni 3:8, KJV (n.t.).

[8]. În traducerea folosită aici de autor apare termenul națiunile, despre care Waggoner explică: „Trebuie amintit repede că termenii păgân și neamuri, așa cum sunt în Revised Standard Version, și cuvântul națiuni, din versul 8, provin din același cuvânt grecesc” (n.t.).

[9]. KJV (n.t.).

[10]. KJV (n.t.).

[11]. KJV (n.t.).

[12]. KJV (n.t.).

[13]. KJV (n.t.).

[14]. Asemenea și în KJV, versiunea menționată de autor (n.t.).

[15]. KJV (n.t.).

[16]. Galateni 3:12, KJV (n.t.).

[17]. Ibidem (n.t.).

[18]. Proverbele 4:23 (n.t.).

[19]. Iacov 1:15 (n.t.).

[20]. Efeseni 2:1 (n.t.).

[21]. KJV (n.t.).

[22]. Romani 5:6, KJV (n.t.).

[23]. 1 Corinteni 1:23-24 (n.t.).

[24]. Romani 4:11 (n.t.).

[25]. KJV (n.t.).

[26]. Romani 8:8, KJV (n.t.).

[27]. 1 Corinteni 15:50, KJV (n.t.).

[28]. KJV (n.t.).

[29]. Romani 8:21, KJV (n.t.).

[30]. Galateni 3:17, KJV (n.t.).

[31]. KJV (n.t.).

[32]. KJV (n.t.).

[33]. „Aceste cuvinte le-a rostit Domnul în fața întregii voastre adunări, pe munte, din mijlocul focului – întuneric, negură, vijelie, glas tunător – și n-a mai adăugat nimic; și a scris toate acestea pe două table de piatră și mi le-a dat mie.” – Septuaginta, volum coordonat de Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, D. Slușanschi, Polirom, 2004 (n.t.).

„Cuvintele acestea le-a grăit Domnul către toată obștea voastră, în munte, din mijlocul focului, al norului și al negurii, cu glas mare, și nu a mai adăugat [nimic]; le-a scris pe două table de piatră și mi le-a dat mie.” – Biblia după textul ebraic, ediție îngrijită de F. Băltăceanu și M. Broșteanu, Humanitas, 2021 (n.t.).

[34]. Romani 14:23, KJV (n.t.).

[35]. Vezi Romani 4:13 în traducerea KJV (n.t.).

[36]. Iov 38:7, KJV (n.t.).

[37]. KJV (n.t.).

[38]. Isaia 53:6, KJV (n.t.).

[39]. KJV (n.t.).

[40]. KJV (n.t.).

[41]. „Apoi a primit semnul circumciziei, ca pecete a dreptății [neprihănirii] căpătate prin credință pe când era încă necircumcis ca să fie atât tatăl tuturor celor care cred fără a fi circumciși – și să li se socotească și lor o astfel de dreptate [neprihănire].”

„Circumcizia, negreșit, este de folos dacă împlinești Legea; dar dacă tu calci Legea, circumcizia ta ajunge necircumcizie. Și dacă cel necircumcis păzește cerințele Legii, lipsa circumciziei nu i se va socoti oare ca circumcizie? Astfel, cel necircumcis din naștere, care împlinește Legea, te va osândi pe tine, care – cu toată litera Legii și cu circumcizie – ajungi să calci Legea. Nu cel care se arată astfel pe dinafară este iudeu, nici circumcizia nu este cea exterioară, în carne. Ci iudeu este cineva în lăuntrul său, și circumcizia este cea a inimii, prin Duhul, nu în literă; lauda lui vine nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.”

„Fiindcă noi suntem circumcizia, cei care în duh ne închinăm lui Dumnezeu și care ne bucurăm în Hristos Isus și nu avem încredere în carne” (KJV), (n.t.) .

[42]. KJV (n.t.).

[43]. Romani 8:10, KJV (n.t.).

[44]. Galateni 3:12, KJV (n.t.).

[45]. KJV (n.t.).

[46]. „Întoarceți-vă la întăritură, voi, prizonieri ai speranței; chiar astăzi vestesc că îți voi răsplăti dublu” (Zaharia 9:12, KJV), (n.t.).

[47]. KJV (n.t).

[48]. Este vorba de versiunea autorizată – King James Version (n.t).

[49]. Revised Standard Version (n.t.).

[50]. Efeseni 3:18-19, KJV (n.t.).

[51]. 1 Corinteni 15:56 (n.t.).

[52]. Iacov 1:25, KJV (n.t.).

[53]. Hagai 2:7, KJV (n.t.).

[54]. Psalmii 145:16 (n.t.).

[55]. Efeseni 2:14 (n.t.).

[56]. Romani 3:22, KJV (n.t.).

[57]. 2 Corinteni 6:2, KJV (n.t.).

[58]. Evrei 3:7-8, KJV (n.t.).

[59]. Galateni 3:27 (n.t.).

[60]. Romani 6:4, KJV (n.t.).

[61]. KJV (n.t.).

[62]. „În acea zi se va deschide o fântână casei lui David și locuitorilor Ierusalimului, pentru păcat și pentru necurăție”, KJV (n.t).

[63]. KJV (n.t.).

[64]. Ibidem (n.t.).