Scurtă retrospectivă

Este absolut imposibil să epuizăm vreo porțiune din Scriptură. Cu cât cineva o studiază mai mult, cu atât vede mai mult, dar nu numai atât, ci devine din ce în ce mai conștient de faptul că în ea este mai mult decât pare a se vedea. Cuvântul lui Dumnezeu – la fel ca El – este absolut nemăsurabil. Înțelegerea cuiva asupra unei porțiuni din Scriptură depinde de minuțiozitatea cu care cunoaște ceea ce o precede. De aceea, să acordăm o mică atenție porțiunii din capitolul trei al epistolei care tratează Sămânța.

Sămânța

În primul rând trebuie să avem în vedere că Hristos este Sămânța. Aceasta este limpede exprimat. Dar Hristos nu a trăit pentru El și nu este moștenitor pentru El însuși. El a câștigat o moștenire, dar nu pentru El, ci pentru frații Săi. Scopul lui Dumnezeu este acela de a uni în Hristos toate lucrurile[1]. În cele din urmă El va pune capăt tuturor deosebirilor, indiferent de natura lor, și El o face acum în cei ce-L primesc. În Hristos nu este nicio deosebire din cauza naționalității, nu sunt nici clase, nici ranguri. Niciun creștin nu se gândește la altcineva ca fiind englez, german, francez, rus, turc, chinez sau african, ci ca la un om, așadar ca la un posibil moștenitor al lui Dumnezeu prin Hristos. Dacă celălalt om, indiferent de rasă și naționalitate, este de asemenea creștin, atunci legătura este mutuală și, de aceea, și mai puternică. „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici om liber; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toți sunteți una în Hristos Isus.”[2] Din acest motiv este imposibil ca un creștin să ia parte la război. El nu cunoaște nicio deosebire bazată pe naționalitate, ci îi consideră pe toți oamenii frați. Motivul principal pentru care el nu poate să ia parte la război este acela că viața lui Hristos este viața sa, pentru că el este una cu Hristos. Ar fi la fel de imposibil pentru el să lupte, după cum ar fi fost pentru Domnul Hristos să apuce o sabie și să o folosească pentru autoapărare. Doi creștini nu pot lupta unul împotriva altuia, nu mai mult decât ar putea Hristos să lupte împotriva Lui însuși.

Totuși, noi nu ne-am apucat acum să discutăm despre război, ci am vrut doar să arătăm unitatea absolută a credincioșilor în Hristos. Ei sunt una. Prin urmare, există doar o Sămânță, și aceasta este Hristos, deoarece oricâte milioane de adevărați credincioși ar fi, ei sunt una în Hristos. Fiecare om își are propria sa individualitate, dar în toate cazurile este numai manifestarea unei ipostaze a individualității lui Hristos. Trupul omenesc are multe membre, dar nu îndeplinesc aceeași funcție, ci se deosebesc în individualitatea lor. Cu toate acestea, în orice corp sănătos este o unitate și o armonie absolută. Pentru cei care s-au îmbrăcat în omul cel nou, care este reînnoit prin cunoaștere după chipul Celui care l-a creat, „nu mai este nici grec, nici iudeu, nici circumcizie, nici necircumcizie, nici barbar, scit, rob sau liber, ci Hristos este totul și în toți” (Coloseni 3:11).

Recolta

În explicația pe care a dat-o Hristos parabolei grâului și a neghinei ni se spune că „sămânța bună sunt fiii Împărăției” (Matei 13:38). Țăranul nu va permite ca neghina să fie smulsă pentru că la început este greu să faci deosebire între neghină și grâu și, astfel, o parte din grâu ar fi distrus. De aceea a zis: „Lăsați‑le să crească împreună până la seceriș, iar la vremea secerișului le voi spune secerătorilor: «Adunați întâi neghina și legați‑o în snopi ca să fie arsă, iar grâul adunați‑l în hambarul meu!»”[3] La seceriș se adună sămânța. Toată lumea știe asta. Dar ceea ce parabola arată în mod special, este că la seceriș sămânța este complet dezvoltată – pe scurt, că sămânța a ajuns la vremea secerișului. Secerișul așteaptă doar ca sămânța să fie pe deplin dezvoltată și maturizată. Dar secerișul, este sfârșitul veacului. Deci timpul când „avea să vină «Sămânța» căreia I Se făcuse făgăduința” este sfârșitul lumii, când vine timpul împlinirii făgăduinței noului pământ. Într-adevăr, sămânța nu poate veni mai înainte de acel timp, de vreme ce sfârșitul lumii va veni imediat ce ultima persoană ce poate fi convinsă să-L accepte pe Hristos va face aceasta. Sămânța nu este completă câtă vreme un singur bob lipsește.

Citiți acum Galateni 3:19, anume că legea a fost rostită din cauza fărădelegilor, „până când avea să vină «Sămânța» căreia I se făcuse făgăduința”. Ce putem învăța din aceasta? Pur și simplu că legea, așa cum a fost rostită la Sinai, fără a avea o singură literă măcar schimbată, este o parte integrantă a evangheliei și trebuie să fie prezentată în evanghelie până la a doua venire a lui Hristos, la sfârșitul lumii. „Câtă vreme vor dăinui cerul și pământul, nu va trece nicio iotă sau frântură de literă din Lege.”[4] Și ce se va întâmpla atunci când cerul și pământul va trece și va veni noul cer și pământ? Atunci nu va mai fi nevoie să fie scrisă într-o carte, pentru ca oamenii s-o predice păcătoșilor, descoperindu-le păcatele, pentru că ea va fi în inimile oricărui om (Evrei 8:10-11). S-a terminat cu ea? Cu niciun chip. Ci este gravată, fără a mai putea fi ștearsă vreodată, în inima fiecărui om, scrisă nu cu cerneală, ci prin Duhul Dumnezeului Cel viu.

Având înaintea noastră adevărul cu privire la sămânță, precum și parabola grâului și neghinei proaspăt în minte, să începem studiul nostru.

Declararea unui fapt

Trebuie să fie evident pentru toată lumea că împărțirea pe capitole nu schimbă câtuși de puțin subiectul. Capitolul al treilea se încheie cu o declarație cu privire la cine sunt moștenitorii, iar capitolul al patrulea începe cu un studiu ce răspunde la întrebarea cum devenim moștenitori. Primele două versete se explică singure. Ele sunt declararea unui fapt. Deși un copil ar putea fi moștenitorul unui averi mari, el nu ar fi putut fi deținătorul ei, până la o anumită vârstă, mai mult decât un sclav. Dacă el nu ajungea la acea vârstă, atunci în realitate el nu ar fi intrat niciodată în posesia moștenirii. În ceea ce privește partea sa de moștenire, el ar fi trăit toată viața ca un servitor.

Aplicația

„Tot așa și noi, când eram copii, eram în robie sub principiile elementare ale lumii.”[5] Dacă ne uităm la versetul cinci observăm că termenul copii se referă la starea în care suntem înainte de adopția fiilor. Acest cuvânt descrie starea noastră înainte ca noi să fi fost răscumpărați din blestemul legii, adică, înainte de a ne fi convertit. El nu se referă la copiii lui Dumnezeu în contrast cu cei care aparțin acestei lumi, ci la copii așa cum este folosit de apostolul Pavel în Efeseni 4:14, pe care-i descrie ca „plutind încoace și încolo, purtați de orice vânt de învățătură, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire”. Pe scurt, el se referă la noi în starea noastră neconvertită, când „eram din fire copii ai mâniei, ca și ceilalți”[6].

Principiile elementare ale lumii

„Când eram copii, eram în robie sub principiile elementare ale lumii.”[7] Niciunul, dintre cei care au cea mai modestă familiarizare cu Domnul, nu are nevoie să i se spună că principiile elementare ale lumii nu au nimic în comun cu El și nu vin de la El. „Pentru că tot ce este în lume, pofta cărnii, pofta ochilor și lăudăroșia vieții, nu este din Tatăl, ci este din lume. Și lumea și pofta ei trece, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne pentru totdeauna” (1 Ioan 2:16-17[8]). Prietenia lumii este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu: „Așa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș cu Dumnezeu” (Iacov 4:4). Hristos a venit în această lume rea ca să ne elibereze. Suntem preveniți să fim atenți ca „nimeni să nu vă fure cu filozofia și cu o amăgire deșartă după tradiția oamenilor, după învățăturile elementare ale lumii, și nu după Hristos” (Coloseni 2:8). Sclavia față de principiile începătoare ale lumii este rezultatul umblării „conform mersului acestei lumi, […] în poftele cărnii noastre, împlinind dorințele cărnii și minții; și, prin natură, eram copiii furiei, ca și ceilalți” (Efeseni 2:2, 3[9]). Este aceeași sclavie descrisă în Galateni 3:22-24, înainte de venirea credinței, când eram sub lege, sub păcat. Este starea oamenilor care sunt „fără Hristos, fără drept de cetățenie în Israel, străini de legămintele făgăduinței, fără nădejde și fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12).

Fiecare om, un posibil moștenitor

Se poate întreba: Dacă aceasta este starea celor care sunt numiți copii aici, cum se poate vorbi despre ei ca moștenitori? Răspunsul este clar. Sămânța nu este manifestată până la seceriș. Dumnezeu nu a lepădat neamul omenesc, de aceea, de vreme ce primul om creat a fost numit fiul lui Dumnezeu, rezultă că toți oamenii sunt moștenitori, dar în sensul că sunt încă minori. După cum am învățat mai devreme, înainte de venirea credinței – deși rătăceam cu toții departe de Dumnezeu – eram ținuți sub lege, păziți de un stăpân sever, închiși cu scopul de a putea fi conduși să acceptăm făgăduința. Ce binecuvântare este că Dumnezeu îi consideră chiar pe nelegiuiți – pe cei care sunt în sclavia păcatului – copii ai Săi, fii rătăcitori, risipitori, dar totuși copii! Dumnezeu a primit pe toți oamenii în Prea Iubitul Lui.[10] Această viață, ca timp de probă, ne este dată cu scopul de a avea o șansă de a-L recunoaște pe El ca Tată și pentru a deveni fii cu adevărat. Dar, dacă nu ne întoarcem la El vom muri ca sclavi ai păcatului.

Împlinirea timpului

Hristos a venit când a venit împlinirea vremii. O declarație paralelă se găsește în Romani 5:6: „Pe când eram noi încă slabi, Hristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiți.” Dar moartea lui Hristos slujește celor care trăiesc acum și celor care au trăit înainte ca El să Se fi arătat în carne în Iudea, ca și pentru cei care au trăit în acel timp. Moartea Sa nu a avut un efect mai mare acum 1800 de ani decât a avut acum 4000 de ani. Nu a avut un efect mai mare asupra oamenilor acelei generații decât asupra oamenilor din oricare altă generație. Este odată pentru totdeauna și, de aceea, are același efect în orice perioadă istorică. Împlinirea vremii a fost timpul prezis în profeție când Mesia urma să Se arate, dar mântuirea a fost pentru toți oamenii din toate vremurile. El a fost hotărât înainte de întemeierea lumii, dar a fost arătat la sfârșitul vremurilor.[11] Dacă planul lui Dumnezeu ar fi fost ca El să Se arate în acest secol sau chiar în anul de dinaintea închiderii timpului, n-ar fi influențat evanghelia cu nimic. El trăiește pururi și El a trăit întotdeauna, Același ieri și azi și în veci! El Se dă pe Sine însuși pentru noi prin Duhul cel veșnic (Evrei 9:14), astfel că jertfa Sa este la fel de prezentă și eficientă în fiecare epocă.

„Născut din femeie”

Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie și, de aceea, un adevărat om. Pe acest pământ El a trăi în carne o perioadă medie de viață și a suferit toate relele și necazurile care cad peste toți cei care sunt născuți din femeie. Cuvântul S-a făcut carne.[12] Hristos S-a prezentat întotdeauna ca Fiul omului, identificându-Se astfel pentru totdeauna cu întregul neam omenesc. Unirea aceasta nu va putea fi distrusă niciodată.

Născut sub lege

Fiind născut din femeie, în mod necesar Hristos a fost născut sub lege, deoarece aceasta este starea întregii omeniri. „Trebuia să Se asemene fraților Săi în toate privințele, ca să devină un mare‑preot îndurător și credincios înaintea lui Dumnezeu, făcând astfel ispășire pentru păcatele poporului” (Evrei 2:17). El ia totul asupra Sa. „El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui.”[13] „El a luat asupra Lui neputințele noastre și a purtat bolile noastre” (Matei 8:17). „Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.”[14] El ne răscumpără venind în locul nostru în mod real și luându-ne povara de pe umeri. „Pe Cel ce n‑a cunoscut niciun păcat, El L‑a făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să fim dreptatea [neprihănirea] lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21). În cel mai deplin înțeles al cuvântului și într-o măsură pe care rareori o înțelegem, El a devenit înlocuitorul omului. Adică, El pătrunde ființa noastră, identificându-Se atât de deplin cu noi, încât tot ceea ce ne atinge sau ne afectează, Îl atinge și-L afectează pe El. El nu este înlocuitorul nostru în sensul că un om îl înlocuiește pe un altul. De exemplu, în armată cel care substituie poate fi într-un loc, în timp ce cel substituit este în altul, angajat în alte activități. Modul în care înlocuiește Hristos este diferit. El este înlocuitorul nostru în sensul că El ne înlocuiește și noi nu mai apărem. Noi dispărem pe deplin, astfel că nu mai sunt eu, ci Hristos. Aruncăm grijile noastre asupra Lui, umilindu-ne în nimicnicia a ceea ce suntem și lăsând poverile noastre numai asupra Sa. Și astfel, putem vedea deja cum se face că El a venit „să răscumpere pe cei ce erau sub lege”[15].

„Să răscumpere pe cei ce erau sub lege”

El face acest lucru în modul cel mai practic și real. Pe cine răscumpără El? Pe cei ce erau sub lege. Nu ne putem reține să ne referim pentru o clipă la ideea pe care o au unii, că declarația „să răscumpere pe cei ce erau sub lege”, are doar o aplicație locală. Ei cred că aceasta înseamnă că Hristos a eliberat evreii de necesitatea de a aduce jertfe, sau de oricare altă obligație de a ține poruncile. Ei bine, să presupunem că declarația se referă numai la evrei, în special la cei care au trăit pe timpul primului advent. Ce presupune aceasta? Simplu; că noi ne-am retras din orice poziție din planul de răscumpărare. Dacă doar evreii au fost sub lege, atunci Isus a venit să răscumpere doar pe evrei. Oh, dar nu ne place să fim lăsați afară când e vorba de răscumpărare. Deci, trebuie să admitem că suntem, sau am fost sub lege înainte de a crede, pentru că Hristos n-a venit să răscumpere pe nimeni altcineva, decât pe cei care erau sub lege. A fi sub lege, după cum deja am văzut, înseamnă a fi condamnat ca păcătos de către lege. Hristos n-a venit să cheme la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși. Dar legea nu-i condamnă decât pe cei care sunt obligați față de ea și care ar trebui s-o păzească. Deoarece Hristos ne răscumpără din condamnarea legii, rezultă că El ne răscumpără pentru o viață de ascultare față de ea.

„Ca să primim adopția fiilor”[16]

„Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, […]” (1 Ioan 3:2). „Dar tuturor celor ce L‑au primit le‑a dat dreptul[17] să devină copii ai lui Dumnezeu, anume celor ce cred în Numele Său” (Ioan 1:12). Această stare este cu totul diferită de cea descrisă în Galateni 4:3 – copii. În acea stare noi eram „un popor răzvrătit, niște copii mincinoși, niște copii care nu vor să asculte Legea Domnului” (Isaia 30:9). Crezând în Isus și primind adopția fiilor, noi suntem descriși „ca niște copii ascultători, nu vă potriviți poftelor pe care le aveați altădată, când erați în neștiință” (1 Petru 1:14). Hristos a spus: „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeul meu; da, legea Ta este înăuntrul inimii mele” (Psalmii 40:8[18]). De aceea, pentru că El devine înlocuitorul nostru, luând efectiv locul nostru, nu în locul nostru, ci venind în noi și trăind viața Sa în noi și pentru noi, rezultă în mod necesar că aceeași lege trebuie să fie în inimile noastre când primim înfierea.

Mărturia Duhului

„Duhul este Cel ce mărturisește aceasta, fiindcă Duhul este adevărul” (1 Ioan 5:6). „Și pentru că sunteți fii, Dumnezeu ni L‑a trimis în inimi pe Duhul Fiului Său, care strigă: «Avva!», adică «Tată!»” O, ce bucurie și pace vin atunci când Duhul intră în inimă ca locuitor permanent, nu doar ca musafir, ci ca unic proprietar! Fiind îndreptățiți prin credință avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, astfel că ne bucurăm în Dumnezeu, ne bucurăm chiar în încercări, având speranța care nu dezamăgește niciodată, deoarece „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne‑a fost dat” (Romani 5:1-5). Atunci putem iubi așa cum Dumnezeu iubește, deoarece avem natura divină. „Însuși Duhul dă mărturie împreună cu duhul nostru că suntem copiii lui Dumnezeu.”[19] „Cel ce crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în el însuși […].”[20]

„Nu mai ești rob, ci fiu”

„Așa că nu mai ești rob, ci fiu.” Așa cum sunt două feluri de copii, tot așa sunt două clase de robi. În prima parte a capitolului 4, cuvântul copii desemnează pe cei care nu au încă vârsta deplină și nu au simțurile exersate pentru a discerne atât binele, cât și răul (Evrei 5:14). Făgăduința este pentru ei ca și pentru toți „cei de departe”, dar urmează să fie văzută dacă o acceptă și doresc să devină părtași ai naturii divine, și astfel într-adevăr fii ai lui Dumnezeu. Atunci când sunt fii ai mâniei, oamenii sunt robi păcatului, nu slujitori ai lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu este un rob, dar un rob cu totul diferit de cel despre care se spune aici. Caracterul robului depinde de stăpânul căruia îi slujește. În acest capitol, fără excepție, cuvântul rob nu se referă la robii lui Dumnezeu, ci la robii păcatului. Este o mare diferență între acest fel de rob și un fiu. Robul nu poate avea nimic și nu are stăpânire asupra sa. Aceasta este caracteristica sa distinctivă. Fiul născut liber, dimpotrivă, are stăpânire peste orice lucru creat, la fel ca la început, deoarece el are biruința asupra sa deoarece „cel încet la mânie este mai bun decât cel tare, și cel ce își stăpânește duhul, decât cel ce ia o cetate”.

„Dacă ești fiu, ești și moștenitor”

Când fiul rătăcitor era departe de casa tatălui său nu se deosebea cu nimic de un rob, pentru că el era un rob care făcea cea mai neplăcută muncă de rob. În acea stare fiind, el s-a întors la casa părintească, convins că nu merita un loc mai bun decât al unui rob. Dar tătăl l-a văzut pe când era încă departe, a alergat pentru a-l întâlni și l-a primit ca pe un fiu – ca moștenitor – cu toate că își pierduse toate drepturile la moștenire. Tot așa, și noi ne-am pierdut dreptul de a fi numiți fii și am risipit moștenirea. Cu toate acestea, Dumnezeu ne primește în Hristos ca fii și ne oferă aceleași drepturi și privilegii pe care le are Hristos. Deși Hristos este acum în ceruri la dreapta lui Dumnezeu, „mai presus de orice căpetenie, stăpânire, putere, domnie și orice nume care se poate rosti nu doar în veacul acesta, ci și în cel viitor” (Efeseni 1:21), El nu are nimic ce să nu împartă cu noi deoarece „Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne‑a iubit, măcar că eram morți în abaterile noastre, ne‑a adus la viață împreună cu Hristos (prin har sunteți mântuiți), ne‑a înălțat împreună cu El și ne‑a pus să stăm împreună în locurile cerești în Hristos Isus” (Efeseni 2:4-6). Hristos Se identifică cu noi în suferințele noastre actuale, pentru ca noi să putem fi una cu El în slava Sa actuală. El a înălțat pe cei smeriți.[21] Chiar acum „El ridică din pulbere pe cel sărac, ridică din gunoi pe cel lipsit. Ca să-i pună să șadă alături cu cei mari. Și le dă de moștenire un scaun de domnie îmbrăcat cu slavă” (1 Samuel 2:8). Niciun rege de pe acest pământ n-are acum o bogăție atât de mare sau atât de multă putere, cum are cel mai sărac țăran care-L recunoaște pe Domnul ca Tată al său.

Robia păgânilor

Scriindu-le corintenilor, Pavel spune: „Când erați păgâni, vă duceați la idolii cei muți, după cum erați atrași” (1 Corinteni 12:2). Tot așa era și cu galatenii. Lor le-a scris: „Când nu‑L cunoșteați pe Dumnezeu, ați slujit ca robi celor care, prin natura lor, nu sunt dumnezei.” Cititorul va fi ferit să nu cadă în câteva erori foarte comune cu privire la această epistolă, dacă păstrează în minte acest fapt. Galatenii au fost păgâni, s-au închinat idolilor și au fost în robia celor mai înjositoare superstiții. Rețineți că această robie este aceeași cu cea despre care se vorbește în capitolul precedent – ei erau închiși sub lege. În aceeași robie sunt toate persoanele neconvertite, deoarece în capitolele 2 și 3 din Romani ni se spune că „nu este nicio deosebire, căci toți au păcătuit”. Chiar evreii care nu-L cunoșteau pe Domnul printr-o experiență personală erau în aceeași robie – robia păcatului. „Oricine trăiește în păcat este rob al păcatului” (Ioan 8:34). „Cine face păcat este de la Diavolul” (1 Ioan 3:8). „Ce jertfesc [neamurile], jertfesc demonilor, nu lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:20). Dacă un om nu este creștin, el este păgân. Nu există cale de mijloc. Dacă creștinul apostaziază, el devine imediat păgân. Noi înșine am trăit cândva „după mersul lumii acesteia, după stăpânul puterii văzduhului, anume duhul care lucrează acum în fiii neascultării” (Efeseni 2:2) și „eram cândva fără minte, răzvrătiți, rătăciți, înrobiți de tot felul de pofte și plăceri, trăind în răutate și în invidie, vrednici de dispreț și urându‑ne unii pe alții!” (Tit 3:3). Astfel, am „slujit ca robi celor care, prin natura lor, nu sunt dumnezei”. Cu cât e mai crud stăpânul, cu atât este robia mai rea! Ce cuvinte ar putea descrie oroarea de a fi robi însăși stricăciunii?

Îndrăgostiți de robie

„Dar acum, după ce ați cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă, fiind cunoscuți de Dumnezeu, cum vă întoarceți din nou la slabele și sărăcăcioasele principii elementare, față de care doriți să fiți din nou în robie?”[22] Nu este un lucru ciudat ca oamenii să iubească lanțurile? Hristos a vestit „robilor slobozenia, și prinșilor de război izbăvirea” (Isaia 61:1), spunând „prinșilor de război: „Ieșiți!”, și celor ce sunt în întuneric: „Arătați-vă” (Isaia 49:9). Cu toate acestea, unii dintre cei care au auzit aceste cuvinte au ieșit și au văzut lumina Soarelui neprihănirii și au gustat dulceața libertății, întorc spatele și intră înapoi în închisoare. Ei vor să fie legați cu vechile lor lanțuri, ba chiar le mângâie și își irosesc eforturile învârtind la roata grea a păcatului. Cine nu a avut ceva din aceea experiență? Nu este ceva de dorit. Oamenii pot ajunge să iubească cele mai revoltătoare lucruri, chiar moartea însăși, pentru că Înțelepciunea zice: „Toți cei ce mă urăsc pe mine iubesc moartea” (Proverbele 8:36). În epistola către galateni avem imaginea reală a experienței umane.

Păzind obiceiurile păgâne

„Voi țineți zile, luni, vremuri și ani.” Aceasta a fost o dovadă a robiei lor. „Oh – spune cineva – ei s-au întors la vechiul Sabat evreiesc. Acesta a fost robia despre care Pavel ne avertizează.” Ce ciudat este că oamenii au o ură așa de nebunească față de Sabat – pe care însuși Domnul l-a dat în comun evreilor și tuturor celorlalți oameni de pe pământ –, încât se prind de orice cuvânt pe care cred că-l pot întoarce împotriva Sabatului, deși pentru a face asta trebuie să-și închidă ochii ca să nu vadă toate cuvintele care sunt în jurul acelui cuvânt. Oricine citește epistola către galateni și gândește cum citește, știe că galatenii nu au fost iudei. Ei au fost convertiți din păgânism. De aceea, înainte de convertirea lor, ei niciodată nu au avut de-a face cu vreun obicei religios ce era practicat de iudei. Ei nu au avut nimic în comun cu iudeii. În consecință, atunci când s-au întors la slabele și sărăcăcioasele principii elementare, față de care erau doritori să fie din nou în robie, este evident că ei nu mergeau înapoi la vreo practică iudaică. Ei se întorceau la vechile lor practici păgâne. „Dar cei ce îi corupeau nu erau iudei?” Ba da, erau. Dar țineți minte acest singur lucru: când cauți să întorci un om de la Hristos spre ceva care să ia locul lui Hristos, nu poți spune unde va sfârși el. Nu-l poți face să se oprească acolo unde dorești tu să se oprească. Dacă un bețiv convertit își pierde credința în Hristos, el va relua obiceiul de a bea tot așa de sigur cum este că trăiește, deși poate că Domnul i-a luat apetitul. Tot așa, atunci când acești frați falși – opozanți iudei față de adevărul evangheliei, așa cum este el în Isus Hristos – au reușit să-i întoarcă pe galateni de la Hristos, ei nu au reușit să-i oprească la ceremoniile iudaice. Nu, în mod inevitabil ei s-au întors la superstițiile lor păgâne.

Practici interzise

Citiți din nou versetul 10 și apoi citiți Deuteronomul 18:10: „Să nu fie la tine nimeni care să-și treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meșteșugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor.” Acum citiți ce le spune Domnul păgânilor care se protejează de judecata dreaptă care urmează să vină asupra lor: „Te-ai obosit tot întrebând: să se scoale dar și să te scape cei ce împart cerul, care pândesc stelele, care vestesc, după lunile noi, ce are să ți se întâmple!” (Isaia 47:13). Aici vedem că lucrurile la care se întorceau galatenii au fost interzise de Domnul atunci când a scos pe Israel din Egipt. Acum, putem la fel de bine să spunem că atunci când a interzis aceste lucruri, El a avertizat israeliții împotriva ținerii Sabatului, ca și cum am spune că Pavel le reproșa galatenilor că îl păzesc sau că el face vreo oarecare referire la Sabat. Dumnezeu a interzis aceste lucruri exact atunci când a dat porunca cu privire la păzirea Sabatului. Atât de departe au mers galatenii pe vechile lor căi, încât Pavel se temea că toată munca sa printre ei a fost fără folos. Ei Îl părăseau pe Dumnezeu și se întorceau la principiile elementare ale lumii, despre care nicio persoană evlavioasă nu poate să gândească că au avut vreodată legătură cu Dumnezeu. Ei schimbau slava lor cu ceva care nu este de niciun ajutor (Ieremia 2:11), deoarece obiceiurile păgânilor sunt deșarte.

În privința aceasta, primejdia este la fel de mare pentru noi, pe cât de mare a fost ea vreodată pentru orice om. Oricine se încrede în sine, având vreo încredere de orice fel în carne, se închină lucrărilor mâinilor lui în locul lui Dumnezeu, tot așa de real cum face oricine își face un chip cioplit și i se închină. Este atât de ușor pentru om să se încreadă în presupusa sa perspicacitate, în abilitatea de a-și purta singur de grijă și să uite că gândurile, chiar și ale celui înțelept, sunt deșertăciune, și că nu este putere decât la Dumnezeu. „Înțeleptul să nu se laude cu înțelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăția lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere și că Mă cunoaște, că știe că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată și dreptate pe pământ! Căci, în acestea găsesc plăcere Eu, zice Domnul” (Ieremia 9:23-24).

Solul nu este ofensat personal

„Acela pe care L‑a trimis Dumnezeu vorbește cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu‑I dă Duhul cu măsură” (Ioan 3:34). Apostolul Pavel a fost trimis de Dumnezeu și de Domnul Isus Hristos, și nu a rostit propriile sale cuvinte. El a fost un sol care a purtat o solie de la Dumnezeu, nu de la vreun om. Lucrarea nu a fost a lui, nici a vreunui alt om, ci a lui Dumnezeu, iar el a fost doar instrumentul umil, vasul de pământ pe care Dumnezeu l-a ales ca mijloc prin care să transmită glorioasa Sa evanghelie a harului. De aceea, Pavel nu s-a simțit ofensat atunci când solia sa nu a fost ascultată, sau chiar a fost respinsă. „Nu m‑ați nedreptățit cu nimic”, a spus el. El nu a regretat munca depusă în folosul galatenilor – în ceea ce-l privește –, ca și cum ar fi irosit atât de mult din timpul său, ci se temea pentru ei, ca nu cumva munca sa să fi fost în zadar în ceea ce-i privea. Omul care poate spune din inimă: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă pentru bunătatea Ta, pentru credincioșia Ta” (Psalmii 115:1), nu se poate simți ofensat personal dacă solia sa nu este primită. Toți cei care se enervează atunci când învățătura lor este denigrată, ignorată sau respinsă într-un mod batjocoritor arată, ori că au uitat că erau cuvintele lui Dumnezeu cele pe care le rosteau, ori că le-au amestecat sau le-au înlocuit cu propriile lor cuvinte. Această mândrie personală a dus în trecut la toate persecuțiile care au dezonorat biserica creștină. S-au ridicat oameni predicând lucruri stricate cu scopul de a-și atrage ucenici, iar când cuvintele și obiceiurile lor nu erau ascultate, ei erau jigniți și se răzbunau pe așa-zișii eretici. În toate veacurile, nimeni nu a fost persecutat pentru că a eșuat să păzească poruncile lui Dumnezeu, ci doar pentru că a neglijat tradițiile și obiceiurile oamenilor. Întotdeauna este un lucru mare să fii zelos pentru lucruri bune, dar zelul să fie întotdeauna în conformitate cu cunoștința sfințită. Persoana zeloasă trebuie să se întrebe frecvent: Al cui rob sunt? Dacă este robul lui Dumnezeu, atunci el se va mulțumi să vestească solia pe care Dumnezeu i-a dat-o, lăsând răzbunarea în seama lui Dumnezeu căruia, de fapt, Îi aparține.

Putere în slăbiciune

„Dar știți cum la început v-am predicat evanghelia prin neputința cărnii.”[23] Din declarațiile incidentale din această epistolă putem reface ușor istoria experienței fraților galateni și a relației lui Pavel cu ea. Fiind reținut în Galatia din cauza slăbiciunii fizice, Pavel a predicat evanghelia „într‑o dovadă de Duh și de putere” (1 Corinteni 2:4), astfel că oamenii L-au văzut pe Hristos răstignit în mijlocul lor și, acceptându-L, au fost umpluți de puterea și bucuria Duhului Sfânt. Bucuria și binecuvântarea lor, în Domnul, au fost mărturisite public și, în consecință, au suferit multe persecuții. Dar aceasta nu conta deloc pentru ei. În ciuda aspectului neplăcut (comparați 1 Corinteni 2:1-5 și 2 Corinteni 10:10), ei l-au primit pe Pavel ca pe solul personal al lui Dumnezeu, datorită minunatei vești pe care o aducea. Atât de mult au apreciat ei bogățiile harului pe care el le-a prezentat înaintea lor, încât și-ar fi dat cu bucurie chiar și ochii pentru a veni în ajutorul slăbiciunii sale. Pavel menționează aceasta cu scopul ca galatenii să poată vedea unde au căzut și ca să știe că apostolul era sincer. Le spusese adevărul odată și s-au bucurat în el. Nu se putea să fi devenit dușmanul lor, pentru că în continuare el le spunea același adevăr.

Dar mai sunt încă alte informații în aceste mărturii personale. Nu trebuie să ne imaginăm că Pavel cerea simpatie atunci când se referea la suferințele sale și la condițiile deosebit de grele în care lucrase. Departe de asta. El n-a pierdut din vedere nici pentru o clipă scopul pentru care scria, și anume, ca să arate că „carnea nu folosește la nimic” și tot ce este bun vine de la Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Galatenii începuseră prin Duhul.

Pavel era mic de statură și în aparență avea un corp slab. Mai mult, el suferea în mod deosebit atunci când i-a întâlnit pentru prima dată. Cu toate acestea, el a predicat evanghelia cu atâta putere încât nimeni nu putea nega faptul că era însoțit de o prezență reală, chiar dacă era nevăzută. Evanghelia nu este de la oameni, ci de la Dumnezeu. Ea nu le-a fost descoperită prin carne și ei nu erau datori cărnii pentru niciuna din binecuvântările pe care le primiseră. Câtă orbire, ce nebunie să se gândească să perfecționeze prin propriile eforturi ceea ce nimic altceva decât puterea lui Dumnezeu ar putea începe! Am învățat noi această lecție?

Unde este dar fericirea voastră?

Oricine L-a cunoscut vreodată pe Domnul știe că primirea Lui înseamnă bucurie. Este întotdeauna de așteptat ca un proaspăt convertit să aibă o față strălucitoare și o mărturie ce arată bucuria sa. Tot așa s-a întâmplat și cu galatenii. Dar acum cuvintele lor de mulțumire erau înlocuite de certuri și lupte. Vedeți Galateni 5:15. Nu este ciudat că oamenii nu se așteaptă ca cei care sunt creștini de multă vreme să aibă tot așa mare entuziasm ca noii convertiți? Nu este ciudat că luăm ca sigur faptul că prima bucurie și căldura dragostei dintâi vor muri treptat? Așa este, dar nu așa ar trebui să fie. Ceea ce Dumnezeu are împotriva poporului Său este faptul că acesta și-a pierdut dragostea dintâi (Apocalipsa 2:4). „Dar cărarea celor neprihăniți este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbele 4:18). Observați că aceasta este calea celor neprihăniți și cei neprihăniți trăiesc prin credință. Lumina dispare când oamenii se întorc de la credință sau încearcă să o înlocuiască cu faptele. Domnul Isus a spus: „V‑am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să fie în voi, și bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:11). El dă untdelemnul bucuriei – Duhul Sfânt – pentru cei întristați, și acesta este statornic. Viața este arătată pentru ca noi să avem deplinătatea bucuriei (1 Ioan 1:1-4). Fântâna vieții nu se sfârșește niciodată. Rezerva nu scade deloc. Deci, dacă lumina noastră scade și bucuria noastră este înlocuită de o față plictisită, monotonă, putem ști că ne-am depărtat de calea vieții.

Dorind să fie sub lege

„Spuneți‑mi voi, care vreți să fiți sub Lege, n‑ascultați voi Legea?” După tot ceea ce am studiat până acum, nu va fi nimeni care să vină cu obiecția că a fi sub lege nu poate fi o stare foarte deplorabilă. „Multe căi i se par bune omului, dar la urmă duc la moarte” (Proverbele 16:25). Cât de mulți sunt cei care iubesc căile pe care oricine, cu excepția lor, poate vedea că-i duc direct la moarte. Da, sunt mulți cei care având ochii larg deschiși în ceea ce privește consecințele căii lor vor persista pe ea, alegând intenționat mai degrabă plăcerile de o clipă ale păcatului decât neprihănirea și viața veșnică. A fi sub legea lui Dumnezeu înseamnă a fi condamnat de ea ca păcătos, înlănțuit și sortit morții. Cu toate acestea, multe milioane de oameni, asemenea galatenilor, au iubit starea aceasta și încă o iubesc. De-ar auzi ei ce spune legea! Nu există niciun motiv ca să nu audă, deoarece vorbește cu glas de tunet. „Cine are urechi [de auzit] să audă.”[24]

Ce spune legea?

Ea spune: „Izgonește‑i pe slujnică și pe fiul ei, căci fiul slujnicei nu va moșteni împreună cu fiul femeii libere.” Ea rostește moartea pentru toți cei care găsesc plăcere în elementele mizerabile ale lumii. „Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.” În ce loc va fi aruncat robul rău? „În întunericul de afară: acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților.”[25] „Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toți cei trufași și toți cei răi, vor fi ca miriștea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oștirilor, și nu le va lăsa nici rădăcina nici ramura.” De aceea, „aduceți-vă aminte de legea lui Moise, robul Meu, căruia i-am dat în Horeb, rânduieli și porunci, pentru tot Israelul” (Maleahi 4:1, 4). Toți cei care sunt sub lege, fie ei evrei sau neamuri, creștini sau păgâni sunt robii lui Satana – în robia călcării de lege și a păcatului – și urmează să fie aruncați afară. „Oricine trăiește în păcat este rob al păcatului. Iar robul nu rămâne pentru totdeauna în casă; fiul însă rămâne pentru totdeauna” (Ioan 8:34-35). Mulțumim lui Dumnezeu, deci, pentru adopția fiilor.

Doi fii

Învățătorii falși încercau să-i convingă pe frați că prin renunțarea la credința deplină din inimă în Hristos și încrederea în lucrurile pe care ei înșiși le puteau face, ei ar deveni copii ai lui Avraam și, astfel, moștenitori ai făgăduințelor. Ei au uitat că Avraam a avut doi fii. Eu însumi am vorbit cu un evreu conform cărnii, care nu a știut că Avraam a avut mai mult de un copil. Și sunt mulți creștini care par a crede că a fi un descendent al lui Avraam, conform cărnii, este pe deplin suficient să-ți asigure o parte în țara promisă. „Cei ce sunt copiii cărnii, aceștia nu sunt copiii lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinței sunt considerați sămânță” (Romani 9:8[26]). Dintre cei doi fii ai lui Avraam, unul a fost născut după carne, iar celălalt prin făgăduință, născut din Duhul. „Prin credință Sara însăși a primit putere să conceapă sămânță și a născut un copil, deși îi trecuse vârsta, fiindcă L-a socotit credincios pe Cel ce făgăduise” (Evrei 11:11). Agar era o roabă egipteană. Copiii unei roabe sunt robi, chiar dacă tatăl lor este om liber. Așa că Agar nu putea să nască copii decât pentru robie. Dar cu mult înainte de nașterea lui Ismael, Domnul i-a arătat în mod clar lui Avraam – care se gândea că robul lui Eliezer ar putea fi moștenitorul – că nu i-a făgăduit un rob, chiar născut în casa lui, ci un fiu născut dintr-o femeie liberă. Dumnezeu nu are robi în împărăția Sa.

„Aceste femei sunt două legăminte”

Cine sunt cele două legăminte? Cele două femei, Agar și Sara, pentru că citim că Agar este Muntele Sinai, care naște pentru robie. Tot așa cum Agar putea naște numai copii robi, tot așa și legea, chiar legea pe care a rostit-o Dumnezeu la Sinai, nu poate da naștere la oameni liberi. Nu poate face altceva decât să-i țină în robie. „Legea lucrează mânie”, „deoarece prin Lege este cunoștința păcatului”.[27] Același lucru este valabil pentru legământul de la Sinai, deoarece a constat doar în făgăduințele poporului de a ține legea și, de aceea, nu avea mai multă putere să-i facă liberi decât avea legea – nu avea mai multă putere decât aveau ei deja în robia lor. Mai degrabă legământul naște pentru robie, de vreme ce ei au făcut o promisiune de a se face neprihăniți prin propriile fapte, iar omul este fără putere[28] în el însuși.

Să luăm în considerare situația: poporul era în robia păcatului; nu aveau nicio putere să-și rupă lanțurile, iar rostirea legii nu a schimbat cu nimic această situație și nu a introdus nimic nou. Dacă un om este în închisoare pentru crimă, nu-l poți elibera citindu-i legile. Legea l-a pus acolo, iar citirea legii doar îi face captivitatea mai grea.

„Atunci nu e Dumnezeu Cel care i-a dus în robie?” Nicidecum, din moment ce El nu le-a cerut să facă acel legământ la Sinai. Cu 430 de ani mai devreme, El făcuse un legământ cu Avraam, care era suficient pentru toate scopurile. Acel legământ a fost confirmat în Hristos și, de aceea, era un legământ de sus. Vezi Ioan 8:23. El a promis neprihănirea ca dar gratuit de la Dumnezeu, prin credință, și includea toate popoarele. Toate minunile pe care le făcuse Dumnezeu la eliberarea copiilor lui Israel din robia egipteană, nu erau decât o demonstrație a puterii Sale de a-i elibera pe ei și pe noi din robia păcatului. Dar eliberarea din Egipt era ea însăși o demonstrație, nu numai a puterii lui Dumnezeu ci, de asemenea, a dorinței Sale de a-i elibera din robia păcatului – acea robie în care legământul de la Sinai ține oamenii, deoarece Agar, care este legământul de la Sinai, a fost egipteancă.

Așa că atunci când poporul a ajuns la Sinai, Dumnezeu s-a referit la ceea ce El deja făcuse și după aceea a spus: „Acum, dacă veți asculta glasul Meu, și dacă veți păzi legământul Meu, veți fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu” (Exodul 19:5). La ce legământ se referea El? Evident, la cel care era deja în vigoare, legământul Său cu Avraam. Dacă ei pur și simplu ar fi ținut legământul lui Dumnezeu, și anume promisiunea lui Dumnezeu, dacă ar fi păstrat credința, ei ar fi fost o comoară[29] deosebită pentru Dumnezeu, deoarece Dumnezeu, ca posesor al întregului pământ, putea să facă cu ei tot ceea ce promisese.

Faptul că ei, în mulțumirea lor de sine, s-au pripit și au luat întreaga responsabilitate asupra lor, nu demonstrează că Dumnezeu i-a condus să facă acel legământ. Din contră, Dumnezeu i-a condus afară din robie, nu în ea, iar apostolul ne spune limpede că legământul de la Sinai nu a fost nimic altceva decât robie.

Mai mult, dacă copiii lui Israel, care ieșiseră din Egipt, nu ar fi făcut altceva decât să calce „pe urmele credinței pe care o avea tatăl nostru Avraam” (Romani 4:12), legea nu ar fi fost rostită niciodată de pe Sinai „fiindcă promisiunea că el va fi moștenitor al lumii nu era dată lui Avraam sau seminței sale prin lege, ci prin neprihănirea credinței” (Romani 4:13). Credința îndreptățește. Credința face pe cineva neprihănit. Dacă poporul ar fi avut credința lui Avraam, ei ar fi avut neprihănirea pe care el a avut-o și nu ar mai fi existat vreo ocazie pentru intrarea legii care a fost rostită din cauza călcărilor de lege. Legea ar fi fost în inimile lor și ei nu ar fi avut nevoie să fie treziți de tunetele ei pentru a-și vedea starea. Dumnezeu nu a așteptat niciodată și nu așteaptă nici acum, ca vreo persoană să obțină neprihănirea prin legea proclamată pe Sinai; și orice este legat de Sinai arată aceasta. Totuși, legea este adevărată și trebuie ținută. Dumnezeu a eliberat poporul din Egipt „ca să păzească poruncile Lui, și să țină legile Lui” (Psalmii 105:45). Noi nu primim viața ținând poruncile, ci Dumnezeu ne dă viață pentru a putea să le ținem.

Cele două legăminte sunt paralele

Observați declarația pe care o face apostolul când vorbește despre cele două femei, Agar și Sara: „Aceste femei sunt două legăminte.” Așadar, cele două legăminte au existat în orice detaliu particular în zilele lui Avraam. Tot așa este și astăzi, deoarece Scriptura spune acum, ca și atunci: „Izgonește‑i pe slujnică și pe fiul ei.” Vedem că cele două legăminte nu sunt chestiuni legate de timp, ci de stare. Nimeni să nu se amăgească singur cu gândul că nu poate fi sub vechiul legământ, gândindu-se că vremea lui a trecut. Timpul pentru acesta a trecut numai în sensul: „[…] ne este destul că în timpul trecut al vieții am lucrat voia neamurilor, pe când umblam în desfrânare, pofte, exces de vin, îmbuibări, chefuri și idolatrii scârboase” (1 Petru 4:3[30]).

Deosebirea dintre cele două legăminte

Deosebirea este tocmai aceea dintre o femeie liberă și o roabă. Copiii lui Agar, indiferent câți ar fi avut, ar fi fost robi, în timp ce ai Sarei ar fi fost în mod necesar liberi. Deci, legământul de la Sinai îi ține pe toți cei care aderă la el în robie, sub lege, în timp ce legământul de sus dă libertate. Nu libertatea de a nu asculta de lege, ci libertatea de a fi ascultător față de ea. Libertatea nu se găsește în afara legii, ci în lege. Hristos ne răscumpără de sub blestem, care este încălcarea legii. El ne răscumpără de sub blestem pentru ca binecuvântarea să poată veni asupra noastră, iar binecuvântarea este ascultarea de lege. „Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului” (Psalmii 119:1). Această binecuvântare este libertate. „Și voi umbla în libertate, căci eu caut preceptele Tale” (Psalmii 119:45[31]).

Diferența dintre cele două legăminte poate fi descrisă pe scurt astfel: în legământul de la Sinai noi singuri trebuie să ne descurcăm cu legea, în timp ce în legământul de sus noi avem legea în Hristos. În primul caz, ea este moarte pentru noi, deoarece legea este mai ascuțită decât orice sabie cu două tăișuri, și n-o putem mânui fără rezultate fatale. Dar în al doilea caz avem legea în mâinile unui Mijlocitor. În primul caz este ceea ce noi putem face. În celălalt caz este ceea ce Duhul lui Dumnezeu poate face. Rețineți că în întreaga epistolă către galateni nu există nici cea mai mică întrebare dacă legea poate sau nu poate fi ținută. Singura întrebare este: Cum să fie ținută? Este aceasta lucrarea noastră, astfel încât răsplata nu va fi ca un har, ci ca ceva datorat? Sau este Dumnezeu Cel care lucrează în noi și voința și împlinirea, după buna Sa plăcere?

Muntele Sinai și Muntele Sion

„Agar este muntele Sinai din Arabia și corespunde Ierusalimului de acum, căci este în robie împreună cu copiii săi. Dar cetatea Ierusalimului de sus este liberă, și ea este mama noastră.” Așa cum sunt două legăminte, tot așa sunt două orașe cărora acestea le corespund. Ierusalimul de acum corespunde vechiului legământ – Muntele Sinai. Niciodată nu va fi liber, dar va fi înlocuit de cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul ceresc, care se coboară din cer (Apocalipsa 3:12; 21:1-5). Acesta este este orașul spre care privea Avraam, „cetatea care are temelii tari, al cărei meșter și ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:10; Apocalipsa 21:14). Sunt mulți cei care-și clădesc mari speranțe – toate speranțele lor – pe Ierusalimul prezent. Pentru astfel de oameni, „până în ziua de astăzi, la citirea vechiului legământ rămâne același văl, neridicat” (2 Corinteni 3:14). Ei de fapt privesc către Muntele Sinai și vechiul legământ pentru mântuire, dar aceasta nu poate fi găsită acolo. „Voi nu v‑ați apropiat de un munte care se poate atinge și care era cuprins de foc, nici de întuneric, neguri și furtună, nici de sunetul trâmbiței, nici de un glas care vorbea în așa fel, încât cei ce l‑au auzit au cerut să nu li se mai vorbească (pentru că nu puteau suporta porunca aceasta: «Și o fiară, dacă se va atinge de munte, să fie ucisă cu pietre.» Și atât de înfricoșătoare era priveliștea, încât Moise a zis: «Sunt îngrozit și tremur»). Voi însă v‑ați apropiat de muntele Sionului și de Ierusalimul ceresc, cetatea Dumnezeului celui viu, de zecile de mii de îngeri în sărbătoare și de Biserica celor întâi născuți, care sunt scriși în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor drepți, făcuți desăvârșiți, de Isus, Mijlocitorul noului legământ, și de sângele stropirii, care vorbește mai bine decât sângele lui Abel” (Evrei 12:18-24). Oricine privește către Ierusalimul prezent pentru a fi binecuvântat, privește către Muntele Sinai, către robie. Dar oricine se închină cu fața către Noul Ierusalim, cel care așteaptă binecuvântarea numai de la acesta, privește către noul legământ, către Muntele Sionului, către libertate, pentru că Ierusalimul cel de sus este slobod. Față de ce este el liber? Este liber față de păcat și, deoarece, este mama noastră, ea ne naște din nou astfel încât și noi devenim liberi. Eliberați de lege? Da, desigur, pentru că legea nu-i condamnă pe cei ce sunt în Hristos Isus.

Dar nu vă lăsați înșelați de nimeni prin cuvinte deșarte, care v-ar spune că acum puteți călca în picioare legea pe care însuși Dumnezeu a proclamat-o cu o înspăimântătoare maiestate la Sinai. Venind la Muntele Sion – la Domnul Isus, Mijlocitorul noului legământ, și la sângele stropirii – ne eliberăm de păcat, de călcarea legii. Temelia tronului lui Dumnezeu, în Sion, este legea Sa. De la tron vin aceleași fulgere și tunete și voci (Apocalipsa 4:5; 11:19) ca de la Sinai, deoarece aceeași lege este acolo. Dar este tronul harului[32] și, în consecință, noi ne apropiem de el cu îndrăzneală în ciuda tunetelor, asigurați că vom obține milă de la Dumnezeu, Judecătorul tuturor, care șade pe tronul harului. Noi, de asemenea, vom găsi har pentru a ne ajuta la vreme de nevoie, har pentru a ne ajuta atunci când suntem ispitiți să păcătuim, pentru că din mijlocul tronului, de la Mielul înjungheat (Apocalipsa 5:6), curge apa vieții aducându-ne din inima lui Hristos, legea Duhului de viață[33]. Noi bem din ea, ne spălăm în ea și găsim curățare de toate păcatele.

„Atunci de ce n-a adus Domnul poporul direct la Muntele Sion, unde ei puteau găsi legea ca viață, și l-a dus la Muntele Sinai unde ea era doar moarte?”

Aceasta este o întrebare foarte normală, una la care se poate răspunde cu ușurință. Din cauza necredinței lor. Când Dumnezeu a scos pe Israel din Egipt, planul Său a fost de a-i aduce la Muntele Sion cât de direct ar fi putut ei merge. Când au trecut Marea Roșie, ei au cântat un cântec inspirat, din care iată o parte: „Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit, și ai izbăvit pe poporul acesta; Iar prin puterea Ta îl îndrepți spre locașul sfințeniei Tale. […] Tu îi vei aduce și-i vei așeza pe muntele moștenirii Tale, în locul, pe care Ți l-ai pregătit ca locaș, Doamne, la Templul, pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne” (Exodul 15:13, 17). Dacă ei ar fi continuat să cânte, în curând ar fi ajuns la Sion. Pentru că cei izbăviți de Domnul „vor merge spre Sion cu cântece de biruință. O bucurie veșnică le va încununa capul” (Isaia 35:10). Despărțirea Mării Roșii a fost dovada. Vezi versetul 10. Dar ei L-au uitat repede pe Domnul și au murmurat în necredință. De aceea a fost adăugată legea, din pricina călcărilor de lege. A fost vina lor – rezultatul necredinței lor păcătoase – că au mers către Muntele Sinai în loc să meargă către Muntele Sion.

Cu toate acestea, Dumnezeu nu i-a lipsit de mărturia credincioșiei Sale. La Muntele Sinai, legea era în mâna aceluiași Mijlocitor – Isus – la care venim atunci când mergem la Sion și din stânca de la Horeb – care este Sinai – a curs râul dătător de viață, apa vieții, din inima lui Hristos. Vezi Exodul 17:6 și 1 Corinteni 10:4. Acolo au avut ei experiența reală a Muntelui Sion, nu doar o reprezentare. Fiecare suflet a cărui inimă s-ar fi întors către Domnul acolo, ar fi privit slava Sa neacoperită, așa cum Moise a privit-o, și schimbați de ea ar fi găsit slujba aducătoare de neprihănire, în locul slujbei aducătoare de osândă. Îndurarea Lui ține în veac, și chiar pe norii mâniei de unde vin tunetele și fulgerele legii, strălucește fața slăvită a Soarelui neprihănirii și formează arcul făgăduinței.

Fiul rămâne pentru totdeauna

„Izgonește‑i pe slujnică și pe fiul ei, căci fiul slujnicei nu va moșteni împreună cu fiul femeii libere.” „Robul nu rămâne pentru totdeauna în casă; fiul însă rămâne pentru totdeauna” (Ioan 8:35). Aici este mângâiere pentru fiecare suflet. Ești un păcătos sau, în cel mai bun caz, te strădui să fii creștin și tremuri îngrozit de cuvintele izgonește pe roabă. Îți dai seama că ești rob, că păcatul te ține prin ceva și că ești legat prin funiile obiceiurilor rele. Trebuie să înveți să nu-ți fie frică atunci când Domnul vorbește, pentru că El rostește pacea chiar dacă o face cu o voce de tunet! Cu cât e mai maiestuoasă vocea, cu atât este mai mare pacea pe care El o dă. Curaj! Fiul roabei este carnea și lucrările ei. „[…] nu pot carnea și sângele să moștenească Împărăția lui Dumnezeu, nici putrezirea nu poate moșteni neputrezirea.”[34] Dar Dumnezeu spune: „Izgonește‑i pe slujnică și pe fiul ei.” Și dacă dorești ca voia Lui să se facă în tine, așa cum se face în cer, El vede că carnea și faptele ei sunt aruncate de la tine, iar tu vei fi eliberat „din robia stricăciunii, ca să [ai] parte de libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu”[35]. Acea poruncă care te-a înspăimântat atât de mult este doar vocea care poruncește duhului rău să se depărteze și să nu mai vină să locuiască în tine. Ea îți vestește victoria asupra fiecărui păcat. Primește pe Hristos prin credință și vei avea puterea de a deveni fiul lui Dumnezeu, moștenitor al Împărăției care nu poate fi clătinată, dar care, împreună cu toți locuitorii ei, va exista întotdeauna.

„Așadar stați tari”

Unde să stăm? „În libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi.” Ce libertate este aceasta? Este libertatea lui Hristos însuși, El găsindu-Și plăcerea în legea Domnului pentru că aceasta era în inima Lui (Psalmii 40:8). „Legea Duhului dătător de viață în Hristos Isus te‑a eliberat de legea păcatului și a morții” (Romani 8:2). Noi rămânem doar prin credință.

În această libertate nu este nicio urmă de robie. Este o libertate desăvârșită. Este libertatea sufletului, libertatea gândului și, de asemenea, libertatea acțiunii. Nu numai că ni se dă posibilitatea de a ține legea, dar ni se dă, de asemenea, mintea care-și găsește plăcere în ținerea legii. Nu ne conformăm legii pentru că nu vedem nicio altă cale de a scăpa de pedeapsă – aceasta ar fi o robie insuportabilă. Tocmai dintr-o astfel de robie ne eliberează legământul lui Dumnezeu. Nu, făgăduința lui Dumnezeu, atunci când este acceptată, pune mintea Duhului în noi, astfel încât cea mai mare plăcere a noastră o găsim ascultând de toate cuvintele lui Dumnezeu. Sufletul este liber ca pasărea care se înalță deasupra vârfurilor munților. Este libertatea plină de slavă a copiilor lui Dumnezeu, care cunosc în întregime lățimea, lungimea și adâncimea universului lui Dumnezeu. Este libertatea acelora care nu trebuie supravegheați, ci în care te poți încrede oriunde ai fi, din moment ce fiecare pas al lor este chiar legea sfântă a lui Dumnezeu în mișcare. De ce să fii mulțumit cu robia, când o astfel de libertate nelimitată este a ta? Ușile închisorii sunt deschise. Ieșiți afară, în libertatea lui Dumnezeu.

Note de subsol:

[1]. Efeseni 1:10 (n.t.).

[2]. Galateni 3:28 (n.t.).

[3]. Matei 13:30 (n.t.).

[4]. Matei 5:18 (n.t.).

[5]. Galateni 4:3, KJV (n.t.).

[6]. Efeseni 2:3 (n.t.).

[7]. Galateni 4:3, KJV (n.t.).

[8]. KJV (n.t.).

[9]. KJV (n.t.).

[10]. Efeseni 1:6, KJV (n.t.).

[11]. 1 Petru 1:20 (n.t.).

[12]. Ioan 1:14 (n.t.).

[13]. Isaia 53:4 (n.t.).

[14]. Isaia 53:6 (n.t.).

[15]. KJV (n.t.).

[16]. Galateni 4:5, KJV (n.t.).

[17]. Puterea în KJV (n.t.).

[18]. KJV (n.t.).

[19]. Romani 8:16, KJV (n.t.).

[20]. 1 Ioan 5:10, KJV (n.t.).

[21]. Luca 1:52 (n.t.).

[22]. Galateni 4:9, KJV (n.t.).

[23]. Galateni 4:13, KJV (n.t.).

[24]. Matei 11:15, KJV (n.t.).

[25]. Matei 25:30, KJV (n.t.).

[26]. KJV (n.t.).

[27]. Romani 4:15; 3:20, KJV (n.t.).

[28]. Romani 5:6 (n.t.).

[29]. „Și acum, dacă veți asculta într-adevăr de vocea Mea și veți ține legământul Meu, atunci voi Îmi veți fi o comoară specială peste toate popoarele, pentru că tot pământul este al Meu.” – KJV (n.t.)

[30]. KJV (n.t.).

[31]. KJV (n.t.).

[32]. Evrei 4:16, KJV (n.t.).

[33]. Romani 8:2 (n.t.).

[34]. 1 Corinteni 15:50 (n.t.).

[35]. Romani 8:21 (n.t.).