Un salut apostolic

Primele cinci versete alcătuiesc un salut care nu se mai găsește niciunde în Biblie, cu excepția primului verset din epistola către romani și, în consecință, nu mai este întâlnit niciunde în lume. Ele conțin întreaga evanghelie. Dacă nu ne-ar fi fost accesibilă o altă porțiune de Scriptură, aceasta conține suficient pentru a mântui lumea. Dacă am studia această mică porțiune cu multă seriozitate și am prețui-o foarte mult, ca și cum n-ar mai fi alta, am vedea credința, speranța și dragostea noastră infinit întărite, și cunoștința noastră cu privire la restul Bibliei mult mărită. Citind-o, să lăsăm ca galatenii să se piardă din vedere, și fiecare să o considere vocea lui Dumnezeu, prin apostolul Său, vorbindu-i lui astăzi.

Un apostol este o persoană care este trimisă. Pavel a fost apostol al lui Isus Hristos și al lui Dumnezeu, Tatăl, care L-a înviat din morți. El a avut un ajutor bun. Încrederea unui sol este proporțională cu autoritatea celui care îl trimite, și cu încrederea lui în acea autoritate și putere. Pavel a știut că este trimis de Domnul și a știut că puterea lui Dumnezeu este puterea care învie morții. „Acela pe care L-a trimes Dumnezeu vorbește cuvintele lui Dumnezeu” (Ioan 3:34). În felul acesta vorbea Pavel cu autoritate, și cuvintele pe care le spunea erau poruncile lui Dumnezeu (1 Corinteni 14:37). Astfel, citind această scrisoare sau oricare alta din Biblie, nu trebuie să ținem seama de individualitatea și predispozițiile scriitorului. Este adevărat că fiecare scriitor își păstrează individualitatea, deoarece Dumnezeu alege oameni diferiți pentru a face lucrări diferite pe baza personalității lor diferite, dar în toți este Cuvântul lui Dumnezeu și nimic nu trebuie scos din autoritatea soliei și formulat pe baza prejudecății sau a educației timpurii.

Este bine să ne reamintim că nu numai apostolii, ci toți creștinii, sunt însărcinați „să vorbească cuvintele lui Dumnezeu” (1 Petru 4:11). Toți cei care sunt în Hristos sunt creaturi noi, fiind împăcați cu Dumnezeu prin Isus Hristos; și tuturor celor care au fost împăcați li se dă cuvântul și lucrarea de împăcare, așa că ei sunt ambasadori pentru Hristos, ca și cum Dumnezeu prin ei, la fel ca prin Hristos, ar implora oamenii să se împace cu El (2 Corinteni 5:17-20). Acesta este un suport minunat împotriva descurajării și împotriva fricii de a prezenta solia lui Dumnezeu. Ambasadorii guvernelor lumești au autoritate în raport cu puterea regelui sau conducătorului pe care-l reprezintă, dar creștinii Îl reprezintă pe Regele regilor și Domnul domnilor.

Apostolii sunt de la Dumnezeu

„Dumnezeu a pus în Biserică întâi apostoli; în al doilea rând, profeți; în al treilea rând, învățători; apoi pe cei ce au darul minunilor, apoi pe cei ce au darul vindecării” – 1 Corinteni 12:28. Să păstrăm în minte că toate acestea sunt stabilite în biserică de Dumnezeu însuși. Nimeni altcineva nu poate face aceasta. Oamenilor le este imposibil să facă un profet sau un apostol adevărat. Sunt anumiți oameni în lume care spun altora: „De ce nu aveți în biserică apostoli și profeți?”, ignorând faptul că Dumnezeu îi are în biserica Sa până în această zi, deși ei nu sunt recunoscuți deseori, tot așa cum apostolia lui Pavel și a altora a fost deseori negată. Apoi mai sunt și alți oameni care pretind că au în mijlocul lor toate acestea. Citind că Dumnezeu le-a stabilit în biserică, ei înțeleg că adevărata biserică a lui Dumnezeu trebuie să aibă apostoli, profeți etc. Astfel, ei îi numesc pe unii să fie apostoli, pe alții să fie profeți, pe alții să fie învățători, iar apoi arată spre aceasta ca dovadă că sunt biserica adevărată a lui Dumnezeu. Totuși, aceasta este dovada cea mai puternică că ei nu sunt biserica lui Dumnezeu. Dacă ar fi fost biserica lui Dumnezeu, apostolii și profeții ar fi fost ridicați în mijlocul lor de Dumnezeu însuși. Însă faptul că ei însuși sunt obligați să facă apostoli și profeți arată că ei, de fapt, nu au niciunul. Ei doar creează ceva fals pentru a ascunde absența realului. Dar prezența falsului nu face altceva decât să evidențieze absența realului. 

Nu de la oameni

Întreaga învățătură a evangheliei se bazează și derivă de la divinitatea lui Hristos. Apostolii și profeții erau atât de îmbibați cu acest adevăr, încât el apare peste tot în scrierile lor. Chiar în primul verset al epistolei este declarat că Pavel nu era un apostol de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hristos care este „chipul Dumnezeului nevăzut” (Coloseni 1:15), „oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui” (Evrei 1:3). El era la început cu Dumnezeu și a fost Dumnezeu înainte ca lumea să existe (Ioan 1:1-2; 17:5). „El este mai înainte de toate lucrurile, și toate se țin prin El” (Coloseni 1:17).

Tatăl și Fiul

„Isus Hristos și Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morți” sunt legați prin termeni de egalitate. „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). Ei amândoi stau pe un tron (Evrei 1:3; Apocalipsa 3:21). Sfatul de pace este între ei amândoi (Zaharia 6:12-13). Isus a fost Fiul lui Dumnezeu toată viața Lui, cu toate că El era din sămânța lui David în ceea ce privește carnea; dar prin învierea din morți, realizată prin puterea Duhului de sfințenie, calitatea Sa de Fiu a fost demonstrată tuturor (Romani 1:3-4). Această epistolă are aceași autoritate ca și apostolia lui Pavel. Ea este de la Acela care are putere să învie morții și de la Acela care a fost înviat din morți.

Bisericile din Galatia

Galatia a fost o provincie din Asia Mică, numită astfel pentru că era locuită de gali – oameni care au venit din țara numită acum Franța. Ei s-au așezat în secolul al III-lea înainte de Hristos pe teritoriul care și-a luat numele de la ei. Desigur, ei erau păgâni, religia lor fiind asemănătoare druizilor din Britania. Pavel a fost acela care le-a prezentat creștinismul pentru prima dată, după cum citim în Fapte 16:6 și 18:23. Teritoriul Galatiei a inclus, de asemenea, și Iconia, Listra și Derbe, vizitate de Pavel, cu Barnaba, în prima lui călătorie misionară.

„Har și pace vouă de la Dumnezeu Tatăl”

Acesta este Cuvântul Domnului, de aceea are o putere mai mare decât cuvântul omului. Domnul nu face comerț cu complimente goale. Cuvântul Lui creează, iar aici avem chiar forma cuvântului creator. Dumnezeu a spus: „Să fie lumină! Și a fost lumină.” La fel aici, [Să fie] „har și pace vouă”, și așa este. „Harul lui Dumnezeu s-a arătat, aducând mântuire tuturor oamenilor” (Tit 2:11). „Pace, pace celui de departe și celui de aproape!” (Isaia 57:19). Dumnezeu a trimis har și pace, aducând îndreptățire și mântuire tuturor oamenilor – chiar și ție, oricine ai fi, și mie. Când citești acest al treilea verset, nu-l citi ca pe un fel de compliment – o salutare trecătoare care introduce ce urmează –, ci ca pe Cuvântul creator care-ți aduce ție personal toate binecuvântările păcii lui Dumnezeu, care întrece orice cunoștință. Același cuvânt pe care Isus l-a spus femeii: „Păcatele îți sunt iertate! […] Mergi în pace” (Luca 7:48, 50) este și pentru noi. Pacea vă este dată vouă, de aceea lăsa-ți pacea „să stăpânească în inimile voastre”.

Darul lui Hristos

Acest har și această pace vin de la Hristos, „care S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre”. „Dar fiecăruia dintre noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4:7). Dar acest har este „harul care este în Hristos Isus” (2 Timotei 2:1). De aceea, știm că Hristos însuși este dat fiecăruia dintre noi. Faptul că oamenii trăiesc, este o dovadă că Hristos le-a fost dat, pentru că Hristos este viața, și viața este lumina oamenilor, iar această viață-lumină „luminează pe fiecare om ce vine în lume.” (Ioan 14:6; 1:4, 9). În Hristos se țin toate (Coloseni 1:17) și, astfel, deoarece Dumnezeu n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, El nu poate face altfel decât ca împreună cu El, fără plată, să ne dea toate lucrurile (Romani 8:32). „Dumnezeiasca Lui putere ne‑a dăruit tot ce ne este de trebuință pentru viață și evlavie” (2 Petru 1:3). Întregul univers ne este dat în Hristos, și plenitudinea puterii care este în El este a noastră pentru a avea victoria asupra păcatului. Dumnezeu consideră fiecare suflet la fel de important ca întreaga creație. Hristos a gustat, prin harul lui Dumnezeu, moartea pentru fiecare om (Evrei 2:9), așa că fiecare om din lume a primit „darul Lui nespus de mare” (2 Corinteni 9:15). „Harul lui Dumnezeu și darul venit prin harul unui singur Om, Isus Hristos, s‑au revărsat din belșug peste cei mulți” chiar peste toți; pentru că „după cum printr‑o singură abatere a venit osânda peste toți oamenii, tot așa printr‑un singur act de dreptate a venit pentru toți oamenii îndreptățirea care duce la viață” (Romani 5:15, 18).

Hristos nu este împărțit

Se ridică întrebarea: „A fost Hristos împărțit? A fost Pavel răstignit pentru voi? (1 Corinteni 1:13). Desigur, răspunsul este negativ. Prin faptul că Hristos este dat fiecărui om, fiecare Îl primește în întregime. Dragostea lui Dumnezeu cuprinde întreaga lume, dar de asemenea se adresează fiecărui om în parte. Dragostea mamei nu este împărțită între copiii ei, în așa fel încât fiecare dintre ei primește o treime, un sfert sau o cincime din ea. Fiecare copil se bucură de întreaga ei afecțiune. Cu atât mai mult este adevărat acest lucru în ceea ce-L privește pe Dumnezeu, a cărui dragoste întrece pe cea a oricărei mame, și care este El însuși dragoste (Isaia 49:15). Hristos este lumina lumii, Soarele neprihănirii. Dar lumina nu se împarte la o mulțime de oameni. Dacă o cameră plină de oameni ar fi strălucitor luminată, fiecare persoană primește întreaga lumină la fel de mult ca și cum ar fi singur în cameră. La fel, viața lui Hristos luminează fiecare om care vine în lume. În fiecare inimă credincioasă, Hristos locuiește în toată plinătatea Sa. Seamănă o sămânță și vei obține mai multe semințe, fiecare având la fel de multă viață ca și cea a seminței. Tot așa, Hristos, adevărata Sămânță, de la care vine tot ceea ce este valoros, dă întreaga Sa viață tuturor.

Păcatele noastre cumpărate

Hristos „S‑a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre”. Aceasta înseamnă că El le-a cumpărat și a plătit prețul pentru ele. Aceasta este o declarație simplă despre un fapt, limbajul folosit este cel utilizat în mod obișnuit cu referire la orice cumpărături. „Cât ai dat pe asta?” sau „Cât dorești pe asta?” sunt întrebări frecvente. Când auzim pe cineva spunând că a dat o sumă pentru un anumit lucru, ce înțelegem? Știm că acel lucru îi aparține lui, deoarece l-a cumpărat. Așadar, atunci când Duhul Sfânt ne spune că Hristos S-a dat pentru păcatele noastre, de ce anume putem fi siguri? De faptul că a cumpărat păcatele noastre și că ele îi aparțin Lui, nu nouă. Nu mai sunt ale noastre și nu mai avem dreptul la ele. De fiecare dată când păcătuim Îl jefuim pe Dumnezeu. Trebuie să ne amintim că Hristos nu a cumpărat doar acțiunile specifice ale păcatului pe care le-am comis, care sunt în trecut, ci păcatele care sunt în noi și care continuă. A crede lucrul acesta este neprihănire.

El ne-a cumpărat și pe noi

Acesta este rezultatul faptului că El a cumpărat păcatele noastre pentru a ne elibera de noi înșine. Păcatele noastre sunt parte din noi. Nu, ele sunt pe de-a-ntregul noi, pentru că viețile noastre firești nu sunt altceva decât păcat. De aceea, Hristos nu a putut cumpăra păcatele noastre fără a ne cumpăra și pe noi. Despre aceasta avem multe declarații clare. „El S‑a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege” (Tit 2:14). „Voi nu sunteți ai voștri, ați fost cumpărați cu un preț” (1 Corinteni 6:19-20). „[…] cu sângele scump al lui Hristos, sânge ca al unui miel fără cusur și fără prihană. El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, dar a fost arătat la sfârșitul vremurilor pentru voi” (1 Petru 1:18-19).

„Acceptați în Cel preaiubit”

Cât de des slujitorii evangheliei aud pe unii spunând: „Sunt atât de păcătos, încât mi-e teamă că Dumnezeu nu mă va accepta!” Chiar unii care timp îndelungat au mărturisit a fi creștini, își doresc cu tristețe să poată fi siguri că sunt acceptați de Dumnezeu. Însă Dumnezeu nu a oferit nicio bază pentru niciuna dintre aceste îndoieli. Acceptarea noastră este pentru totdeauna stabilită prin ceea ce tocmai am citit. Hristos ne-a cumpărat, împreună cu toate păcatele noastre, și a plătit prețul. Aceasta ne arată că El ne-a acceptat. De ce se duce omul la magazin și cumpără un lucru? Îl dorește. Dacă el a plătit prețul pentru acel lucru, examinându-l astfel încât știe ce cumpără, se îngrijorează vânzătorul că acesta nu-l va accepta? Dacă vânzătorul nu livrează bunurile cumpărătorului, el este vinovat de fraudă. Cumpărătorul nu va spune cu indiferență: „Ei bine, eu mi-am făcut partea, iar dacă el nu dorește să își facă partea, nu este nevoie să o facă – poate păstra lucrurile dacă dorește.” El va vizita magazinul și va spune: „De ce nu mi-ai dat ceea ce îmi aparține?” El va lua măsuri riguroase pentru a intra în posesia a ceea ce îi aparține. Tot așa, lui Isus nu-I este indiferent dacă noi ne predăm Lui sau nu. El tânjește cu un dor infinit după sufletul pe care l-a cumpărat cu propriul Său sânge. „Căci Fiul omului a venit să caute și să salveze ce era pierdut” (Luca 19:10). „După cum ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și ireproșabili înaintea Lui în dragoste, predestinându-ne pentru adopția copiilor prin Isus Hristos, pentru El însuși, conform bunei plăceri a voii Sale, pentru lauda gloriei harului Său în care ne-a făcut acceptați în Cel preaiubit” (Efeseni 1:4-6).

Această lume rea 

Hristos S-a dat pe Sine însuși pentru păcatele noastre, ca să ne elibereze din această lume rea. El va lua de la noi ceea ce a cumpărat, adică păcătoșenia noastră. Făcând așa, El ne eliberează din această lume rea. Aceasta ne arată că această lume rea nu este altceva decât sinele nostru păcătos. Este „pofta cărnii, pofta ochilor și lăudăroșia vieții” (1 Ioan 2:16). Noi înșine facem tot răul care este în lume. Omul este cel care a facut lumea rea. „Printr‑un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, deoarece toți au păcătuit” (Romani 5:12). Nu trebuie să aruncăm vina asupra altcuiva. Noi înșine furnizăm tot răul ce ne poate vătăma.

Un anumit om, se spune, era ispitit cu păcatul temperamentului violent. Adesea el se înfuria foarte tare, dar punea toată vina pe oamenii enervanți cu care trăia. Nimeni, declară el, nu putea face ce era drept între astfel de oameni. Așa că el s-a hotărât să părăsească lumea și să se facă pustnic. A ales o peșteră în pădure drept casă, departe de orice habitat omenesc. Într-o dimineață și-a luat ulciorul și s-a dus la un izvor din apropiere pentru a-și lua apă pentru masa de dimineață. Piatra avea mușchi crescuți pe ea, și continua curgere a apei o făcea alunecoasă. Când și-a pus ulciorul sub izvor, acesta a alunecat. L-a pus din nou, dar acesta a alunecat iarăși. De două sau de trei ori acest lucru s-a repetat, și de fiecare dată ulciorul era pus la loc cu forță din ce în ce mai mare. În cele din urmă răbdarea pustinicului s-a epuizat, și spunând : „O să vezi că vei sta!”, a ridicat ulciorul și l-a pus pe piatră cu atâta hotărâre încât s-a spart. Nu era acolo nimeni pe care să-l învinuiască, dar a avut bunul simț să recunoască că nu lumea din jurul lui, ci lumea din el era cea care-l făcea să păcătuiască. Fără îndoială, fiecare om poate recunoaște o experiență proprie în această poveste.

În celula monastică, unde se dusese să scape de lume, Luther a descoperit că păcatele sale sunt mai grele decât au fost vreodată. Oriunde mergem, noi ducem lumea cu noi. O avem în inimile noastre și pe spatele nostru – o povară grea, care ne zdrobește. Descoperim că atunci când facem bine, răul stă lipit de noi (Romani 7:21). Este prezent întotdeauna – „această lume rea prezentă” –, până când împinși de disperare strigăm: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Chiar și Hristos a întâlnit cele mai puternice ispite în deșert, departe de orice locuință a oamenilor. Toate acestea ne învață că pustnicii și călugării nu fac parte din planul Domnului. Oamenii lui Dumnezeu sunt sarea pământului, dar sarea, oricât ar fi de bună, nu este de niciun folos dacă este închisă într-o cutie. Ea trebuie să fie amestecată cu ceea ce trebuie conservat.

Eliberarea

Dumnezeu poate să facă ceea ce a promis. El „poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20). El „să vă păzească de orice cădere și să vă facă să vă înfățișați fără cusur și plini de bucurie înaintea slavei Sale” (Iuda 24). El S-a dat pe Sine însuși pentru păcatele noastre ca să ne poată elibera, și nu a murit în zadar. Izbăvirea este a noastră. Hristos a fost trimis ca „să deschidă ochii orbilor, să scoată din temniță pe cei legați, și din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric” (Isaia 42:7). De aceea, El strigă către cei înrobiți: „Libertate!” Celor ce sunt legați, El le spune că porțile închisorii sunt deschise (Isaia 61:1). Tuturor robilor El le spune: „Ieșiți!” (Isaia 49:9). Oricine poate spune dacă vrea: „Ascultă-mă, Doamne, căci sunt robul Tău: robul Tău, fiul roabei Tale, și Tu mi-ai desfăcut legăturile” (Psalmii 116:16). Aceasta este adevărat, fie că o credem sau nu. Suntem robii Domnului, cu toate că s-ar putea să refuzăm cu încăpățânare să-I slujim. El ne-a cumpărat; și cumpărându-ne a rupt orice legătură care ne oprea să-I slujim. Noi avem victoria asupra lumii, numai de am crede (1 Ioan 5:4; Ioan 16:33). Solia adresată nouă este că robia noastră s-a sfârșit și că nelegiuirea noastră este ispășită (Isaia 40:2). Pentru a vedea că Dumnezeu ne-a dat biruința, noi trebuie doar să strigăm așa cum a strigat Israel înaintea Ierihonului. Dumnezeu „l‑a cercetat și l‑a răscumpărat pe poporul Său” (Luca 1:68). Izbăvitorul a venit din Sion pentru a îndepărta nelegiuirile de la Iacov (Romani 11:26). „Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Corinteni 15:57).

Voia lui Dumnezeu

Această izbăvire este „după voia Dumnezeului nostru și Tatăl”. Voia lui Dumnezeu este sfințirea noastră (1 Tesaloniceni 4:3). El vrea ca toți oamenii să fie mântuiți și să ajungă la o cunoaștere a adevărului (Timotei 2:4). El „face toate după sfatul voiei Sale” (Efeseni 1:11). „Vrei să predici mântuirea universală?” ar putea cineva întreba. Vrem să predicăm doar ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu învață – că „harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat” (Tit 2:11). Dumnezeu a pregătit mântuirea pentru fiecare om și i-a oferit-o. Dar majoritatea o disprețuiește și o aruncă. Judecata va descoperi faptul că o mântuire completă și deplină a fost oferită, și că cei pierduți au aruncat în mod deliberat dreptul ce îl dețineau prin naștere. 

În consecință, voia lui Dumnezeu este ceva de care să ne bucurăm și nu ceva care să fie acceptat cu o față crispată și pur și simplu îndurat. Chiar dacă implică suferință, ea este spre binele nostru și este pregătită să lucreze „pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă” (Romani 8:28; 2 Corinteni 4:17). Voința Lui este descoperită în lege (Romani 2:18), de aceea noi trebuie să o studiem, spunând împreună cu Hristos: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmii 40:8).

Aici este ușurarea pe care o dă cunoașterea voinței lui Dumnezeu. El dorește eliberarea noastră din robia păcatului. De aceea ne putem ruga cu deplină încredere și cu mulțumiri, pentru că „îndrăzneala, pe care o avem la El, este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Și dacă știm că ne ascultă, orice i-am cere, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut” (1 Ioan 5:14-15). Ce asigurare binecuvântată! Să ne rugăm întotdeauna cu inimile pline de bucurie și umilință: „Facă‑se voia Ta precum în cer, așa și pe pământ.”

Slava să fie a lui Dumnezeu

„A Ta este împărăția și puterea și slava în veci.” Toată slava este a lui Dumnezeu, fie că omul recunoaște aceasta sau nu. A-I da slavă nu înseamnă a-I atribui ceva lui Dumnezeu, ci a recunoaște o realitate. Noi Îi dăm Lui slava, prin recunoașterea faptului că puterea este a Lui. „El este Cel ce ne-a făcut și nu noi înșine” (Psalmii 100:3). Puterea și slava sunt unul și același lucru, după cum aflăm din Efeseni 1:19-20, care ne spune că Hristos a fost înviat din morți prin nemărginita mărime a puterii lui Dumnezeu, și din Romani 6:4, de unde învățăm că Hristos a „înviat […] din morți prin slava Tatălui”. Ni se spune, de asemenea, că atunci când Hristos prin puterea Sa minunată a transformat apa în vin, prin manifestarea acelei minuni „El Și‑a arătat slava” (Ioan 2:11). Așadar, atunci când spunem că slava este a lui Dumnezeu, spunem că puterea este toată de la El. Noi nu ne salvăm singuri, pentru că noi suntem „fără putere”. Dar Dumnezeu este Atotputernicul, iar El poate să mântuiască, și mântuiește. Dacă noi mărturisim că toată puterea Îi aparține lui Dumnezeu, nu ne vom îngădui imaginații deșarte sau preamărire de sine, iar atunci Dumnezeu va fi slăvit în noi. „Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei, văzând faptele voastre bune, să‑L slăvească pe Tatăl vostru din ceruri” (Matei 5:16).

Ultima vestire a „evangheliei veșnice” – cea care anunță că ceasul judecății lui Dumnezeu a venit – are ca mesaj: „Temeți-vă de Dumnezeu, și dați-I slavă […] și închinați‑vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor” (Apocalipsa 14:6-7). De aceea, epistola către galateni care spune: „A Lui să fie slava”, prezintă evanghelia veșnică. Este cu precădere o solie pentru zilele sfârșitului. Să o studiem, să o ascultăm pentru ca să putem ajuta la grăbirea venirii vremii când „pământul va fi plin de cunoștința slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Habacuc 2:14).

Un caz critic

Rapiditatea cu care apostolul intră în miezul subiectului ne arată cât de urgentă era problema care a făcut necesară scrierea epistolei. Spiritul său părea că este în flăcări, și apucând condeiul el scrie așa cum poate scrie numai cineva care simte pe inimă povara sufletelor ce se grăbesc către distrugere.

Cine cheamă oamenii?

„Credincios este Dumnezeu, prin care ați fost chemați la părtășia cu Fiul Său – Isus Hristos, Domnul nostru” (1 Corinteni 1:9). „Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veșnică” (1 Petru 5:10). „Căci făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri, și pentru toți cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru” (Fapte 2:39). Cei ce sunt aproape și cei ce sunt departe sunt toți cei ce sunt în lume. Prin urmare, Dumnezeu cheamă pe fiecare. Totuși, nu toți vin. „Dumnezeul păcii să vă sfințească El Însuși pe deplin, iar duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru să fie păzite întregi, fără cusur, la venirea Domnului nostru Isus Hristos! Cel ce v‑a chemat este credincios și va face lucrul acesta” (1 Tesaloniceni 5:23-24). Dumnezeu cheamă oamenii.

Despărțindu-se de Dumnezeu

Deoarece galatenii se îndepărtau de Cel care îi chemase, și cum Dumnezeu este Cel care cheamă oamenii cu îndurare, este evident că ei se îndepărtau de Dumnezeu. Vedem astfel că scrierea epistolei nu a fost determinată de vreun lucru minor. Frații lui Pavel se găseau într-un pericol mortal, iar el nu putea ocupa timpul cu complimente, ci trebuia să intre cât mai repede în subiect, și să-l prezinte cât mai clar și direct posibil. S-ar putea să fie bine să amintim pe scurt faptul că se consideră că Pavel s-ar fi referit la el ca fiind cel care i-a chemat pe galateni și că de la el se îndepărtau ei acum. O scurtă analiză ar trebui să poată convinge pe oricine că această idee este eronată. Prima dată luați în considerare dovada prezentată mai sus, că Dumnezeu este Cel care face chemarea. De asemenea, amintiți-vă că însuși Pavel a spus că apostazia este rezultatul faptului că oamenii caută să atragă după ei pe ucenici (Fapte 20:30). Ca slujitor al lui Hristos, ar fi ultima persoană care ar atrage la el pe oameni. Este adevărat că Dumnezeu folosește agenți pentru a chema pe oameni, iar Pavel era unul dintre ei, dar Dumnezeu este Cel care cheamă. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine.” Noi suntem ambasadori pentru Hristos, așa că acum Dumnezeu îi roagă pe oameni prin noi, în locul lui Hristos, să se împace cu El. S-ar putea să fie mai multe guri, dar este o singură voce. 

Este un lucru de mică importanță să te alături sau să părăsești oamenii, dar este o chestiune de importanță vitală să fii cu Dumnezeu. Mulți par să creadă că deoarece ei sunt membri cu poziție bună într-o biserică sau alta, pot fi în siguranță. Dar singurul lucru demn de a fi considerat este: Sunt eu cu Domnul și merg în adevărul Lui? Dacă cineva este unit cu Domnul, el își va găsi foarte curând locul printre oamenii lui Dumnezeu; pentru că cei care nu sunt oamenii Lui nu vor tolera mult timp printre ei un zelos adept al lui Dumnezeu. Vezi Isaia 66:5; Ioan 9:22, 33-34; 15:18-21; 16:1-3; 2 Timotei 3:1-5, 12. Când Barnaba s-a dus în Antiohia, el a rugat credincioșii să „rămână cu inima hotărâtă alipiți de Domnul” (Fapte 11:22-23). Acesta era singurul lucru necesar. Dacă facem aceasta, vom fi cu siguranță împreună cu oamenii lui Dumnezeu.

Fără Dumnezeu

Aceia care Îl părăseau pe Domnul erau „fără Dumnezeu în lume”, în măsura în care se îndepărtau de El. Dar cei care sunt în această stare sunt neamuri, sau păgâni (Efeseni 2:11-12). Prin urmare, galatenii recădeau în păgânism. Nu putea fi altfel, pentru că atunci când un creștin pierde legătura cu Dumnezeu, inevitabil și chiar fără să își dea seama, cade înapoi în vechea viață din care fusese mântuit. Fiecare apostaziat își va relua obiceiurile particulare cărora mai înainte le fusese sclav. Nu există în lume o stare mai disperată decât de a fi fără Dumnezeu.

O „altă evanghelie”

Evanghelia „este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Romani 1:16). Dumnezeu însuși este puterea, așadar separarea de Dumnezeu este îndepărtarea de la evanghelia lui Hristos, care este puterea lui Dumnezeu. Nimic nu poate fi numit evanghelie, decât dacă mărturisește că oferă mântuire. Aceea care mărturisește că nu poate oferi altceva decât moarte, nu poate fi numită evanghelie. Evanghelie înseamnă vești îmbucurătoare, vești bune, iar promisiunea morții nu corespunde acestei descrieri. Pentru ca o doctrină falsă să treacă drept evanghelie, ea trebuie să pretindă că este calea vieții, altfel nu ar putea înșela pe oameni. De aceea, este evident că galatenii erau ademeniți departe de Dumnezeu, prin ceva care le promitea viață și mântuire, dar prin altă putere decât cea a lui Dumnezeu – și anume propria lor putere. Această altă evanghelie era numai o evanghelie omenească. În consecință, întrebarea este: Care este evanghelia adevărată? Este cea pe care o predica Pavel sau cea pe care o prezentau ceilalți? Astfel, vedem că această epistolă este o prezentare accentuată a adevăratei evanghelii, care se deosebește de orice evanghelie falsă.

Nu există o „altă evanghelie”

Așa cum Isus Hristos este singura putere a lui Dumnezeu și nu este niciun alt nume în afara Numelui lui Isus prin care mântuirea poate fi obținută, la fel nu poate fi decât o singură evanghelie adevărată. Puterea este a lui Dumnezeu, și numai a Lui (Psalmii 62:11). O imitație nu este nimic. O mască nu este un om. Tot așa, această altă evanghelie spre care frații galateni au fost ademeniți, a fost doar o evanghelie pervertită, un fals, o imitație și nu adevărata evanghelie. Unele traduceri redau versetele 6 și 7 astfel: „Mă minunez că sunteți așa de repede îndepărtați […] la o altă evanghelie, deși nu există vreo alta.” De vreme ce acum nu există nicio altă evanghelie, înseamnă că nu a existat niciodată o altă evanghelie, pentru că Dumnezeu nu se schimbă. Evanghelia pe care Pavel a propovăduit-o galatenilor și, de asemenea, corintenilor – „Isus Hristos și pe El răstignit” – a fost evanghelia predicată de Enoh, Noe, Avraam, Moise și Isaia. „Despre El mărturisesc toți profeții: că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor” (Fapte 10:43).

„Blestemat”

Dacă vreun om, sau chiar un înger din cer ar predica ceva diferit de ceea ce Pavel și profeții au predicat, el s-ar așeza sub blestem. Nu sunt două standarde pentru bine și rău. Acel lucru care aduce un blestem astăzi, ar fi avut același rezultat acum cinci mii de ani. Descoperim așadar că drumul spre mântuire a fost exact același în fiecare epocă. Evanghelia a fost predicată lui Avraam (Galateni 3:8), îngeri fiind trimiși la el, iar profeții au propovăduit evanghelia (1 Petru 1:11-12). Dacă evanghelia predicată de ei ar fi fost diferită de cea predicată de Pavel, ei ar fi fost blestemați.

Dar de ce să fie blestemat cineva pentru că predică o evanghelie diferită? Pentru că el este mijlocul prin care alții sunt înlănțuiți în blestem, prin faptul că îi conduce să se încreadă, pentru mântuirea lor, în ceva ce declară că este putere, dar care nu este nimic. De vreme ce galatenii se îndepărtau de Dumnezeu, este evident că ei se încredeau într-o presupusă putere omenească – propria putere – pentru mântuire. Dar niciun om nu poate salva alt om (Psalmii 49:6-7), de aceea, „blestemat fie omul care se încrede în om și care își face carnea braț al său, și a cărui inimă se depărtează de Domnul” (Ieremia 17:5). Cel care conduce pe alții în blestem trebuie desigur să fie el însuși blestemat.

„Blestemat să fie cel ce va face pe un orb sa rătăcească pe drum” (Deuteronomul 27:18). Dacă acest lucru este adevărat pentru cel care face să se împiedice un om care este orb din punct de vedere fizic, cu cât mai mult trebuie aplicat celui care face un suflet să se împiedice spre veșnica sa distrugere! Să înșeli oamenii cu o falsă speranță de mântuire, să-i determini să-și pună încrederea în ceea ce sub nicio formă nu îi poate elibera – ce ar putea fi mai rău? Aceasta înseamnă să conduci oamenii să-și construiască casa deasupra gropii fără fund. Un bun motiv pentru care apostolul a repetat dinadins blestemul.

„Un înger din cer”

Există oare posibilitatea ca „un înger din cer” să predice altceva decât adevărata evanghelie? Cu siguranță, însă nu ar fi un înger recent venit din cer. Noi citim despre „îngerii care au păcătuit” (2 Petru 2:4) și „nu și‑au păstrat vrednicia, ci și‑au părăsit locuința” (Iuda 6) și că locuința din care au fost aruncați a fost cerul (Apocalipsa 12:7-9). „Satana însuși se dă drept înger de lumină. Nu este mare lucru dacă și slujitorii lui se dau drept slujitori ai dreptății [neprihănirii]. Sfârșitul lor va fi după faptele lor” (2 Corinteni 11:14-15). Ei sunt cei care vin susținând că sunt spiritele celor morți și aducând vești proaspete din ținuturile de sus, unde cei morți nu sunt. Ei, în mod invariabil, predică o „altă evanghelie” decât evanghelia lui Isus Hristos. Fiți cu băgare de seamă la ei. „Preaiubiților, să nu dați crezare oricărui duh; ci să cercetați duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ioan 4:1). „La lege și la mărturie; dacă ei nu vorbesc conform acestui cuvânt, este pentru că nu au lumină în ei” (Isaia 8:20). Nimeni nu trebuie să se lase înșelat, atâta timp cât are Cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, este imposibil fii înșelat când te ții de Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este o lumină pe cărare.

Să nu căutăm bunăvoința oamenilor

Este recunoscut de către clerici că în primele trei secole biserica a fost influențată de păgânism și în ciuda reformelor încă rămâne mult păgânism. Acesta a fost rezultatul încercării de a căuta bunăvoința oamenilor. Episcopii au crezut că vor putea câștiga influența asupra păgânilor prin relaxarea stricteții principiilor evangheliei, ceea ce ei au și făcut. Rezultatul a fost corupția bisericii. Dragostea de sine este întotdeauna la baza eforturilor de a împăca și a place oamenilor. Episcopii doreau (adesea probabil fără a fi conștienți) să atragă ucenici după ei (Fapte 20:30). Ca să câștige favoarea oamenilor, ei au trebuit să se compromită și să pervertească adevărul. Aceasta se întâmpla în Galatia. Oamenii perverteau evanghelia lui Hristos. Dar Pavel nu făcea parte din clasa aceasta. El căuta să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu, nu a oamenilor. El era slujitorul lui Dumnezeu, și Dumnezeu era singurul pe care el trebuia să-L mulțumească. Cel care caută să mulțumească pe oameni este slujitorul oamenilor, nu al lui Dumnezeu.

Acest principiu este adevărat în orice fel de activitate. Lucrătorii care lucrează doar ca să placă oamenilor nu vor fi lucrători credincioși, pentru că ei vor lucra bine numai acolo unde pot fi văzuți, și vor desconsidera orice însărcinare ce nu poate fi văzută de ochii acelora pentru care lucrează. Așa că Pavel sfătuiește: „Robilor, ascultați în toate privințele de stăpânii voștri pământești; nu numai când sunteți sub ochii lor, precum cei ce caută să le fie pe plac oamenilor, ci cu o inimă sinceră, ca unii care vă temeți de Domnul! Orice faceți, să faceți din tot sufletul, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, fiindcă știți că de la Domnul veți primi răsplata moștenirii! Voi Îi slujiți Domnului Hristos” (Coloseni 3:22-24). Cel care nu este interesat de nimic altceva decât de a-I face pe plac Domnului, va oferi oamenilor cel mai bun serviciu.

Aceasta este un aspect care trebuie imprimat asupra tuturor. Lucrătorii creștini au în mod special nevoie de el. Există o tendință de a toci tăișul adevărului, pentru ca nu cumva să pierdem favoarea vreunei persoane bogate sau influente. Câți nu și-au înăbușit convingerea, temându-se că vor pierde bani sau poziție! Fiecare dintre noi să țină minte aceasta: „Dacă aș mai căuta să plac oamenilor, n-aș fi robul lui Hristos.” Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să fim severi și nepoliticoși. Nu înseamnă să ofensăm în mod intenționat pe nimeni. Dumnezeu este bun cu toți. El este binevoitor față de cei nemulțumitori și nesfinți. Isus a mers din loc în loc făcând bine și rostind cuvinte de dragoste și mângâiere. Noi trebuie să câștigăm suflete, deci trebuie să avem o manieră câștigătoare. Trebuie să câștigăm suflete pentru Hristos, de aceea trebuie să prezentăm doar atractivitatea Celui crucificat care iubește. Noi Îl slujim pe Hristos prin faptul că lăsăm Duhul Sfânt să ne controleze.

Nu de la oameni

Observați cum această epistolă evidențiază faptul că evanghelia este divină, nu umană. În primul verset apostolul declară că nu a fost trimis de om și nici pentru a reprezenta vreun om. Spune din nou că el nu este doritor să mulțumească oamenii, ci doar pe Hristos. Acum este spus cu claritate că solia pe care o purta era cu totul din cer. Prin naștere și educație, el era împotriva evangheliei, iar convertirea lui s-a făcut printr-o voce din cer. Citiți raportul convertirii lui în Faptele apostolilor 9:1-22; 22:3-16; 26:9-20. Însuși Domnul i S-a arătat în drumul lui, când sufla amenințare și omor împotriva sfinților lui Dumnezeu.

Nu există două persoane a căror experiență de convertire să fie la fel, cu toate acestea principiile generale sunt aceleași în toți. Ca efect, fiecare trebuie să fie convertit așa cum a fost Pavel. Rareori experiența va fi atât de izbitoare, dar dacă este adevărată, trebuie cu siguranță să fie o descoperire din cer, tot așa cum a fost pentru Pavel. „Toți fiii tăi vor fi învățați de Domnul” (Isaia 54:13). „Oricine a auzit de la Tatăl și a învățat de la El vine la Mine” (Ioan 6:45). „Ungerea pe care ați primit‑o de la El rămâne în voi și n‑aveți nevoie să vă învețe cineva” (1 Ioan 2:27).

Nu faceți greșeala de a crede că aceasta anulează necesitatea agentului omenesc în lucrarea evangheliei. Dacă ar face acest lucru, apostolii s-ar autocondamna deoarece erau predicatori ai evangheliei. Dumnezeu a pus apostoli, profeți, învățători etc. în biserică (1 Corinteni 12:28), dar Duhul lui Dumnezeu este Cel care lucrează în toți aceștia. „Acela pe care L‑a trimis Dumnezeu vorbește cuvintele lui Dumnezeu” (Ioan 3:34). De aceea, indiferent prin cine aude cineva adevărul, el trebuie să îl primească ca venind direct din cer. Duhul Sfânt îi ajută pe cei care vor să facă voia lui Dumnezeu să discearnă care este adevărul de îndată ce îl aud sau îl văd; și ei îl acceptă, nu datorită autoritații omului prin care adevărul a venit la ei, ci datorită autorității Dumnezeului adevărului. Putem fi tot atât de siguri de adevărul pe care îl avem și-l predicăm, cum era și apostolul Pavel. Dar ori de câte ori cineva citează numele vreunui predicator sau doctor în teologie foarte stimat pentru a-și justifica credința, sau pentru a-i da mai multă greutate în fața persoanei pe care caută să o convingă, poți fi sigur că el însuși nu cunoaște adevărul despre ceea ce mărturisește. Poate fi adevărul, dar el nu știe personal că este adevărul. Este privilegiul fiecăruia de a cunoaște adevărul (Ioan 8:31-32). Când cineva deține un adevăr direct de la Dumnezeu, de zece mii de ori zece mii de mari nume ce ar fi în favoarea lui nu adaugă nici greutatea unei pene la autoritatea acestui adevăr, și nici încrederea lui nu este câtuși de puțin clătinată dacă toți oamenii renumiți de pe pământ ar sta împotriva acestuia. Este mare lucru să fii clădit pe stâncă.

Descoperirea lui Isus Hristos

Observați că evanghelia lui Pavel nu este pur și simplu o descoperire de la Isus Hristos, ci este descoperirea lui Isus Hristos. Hristos nu doar i-a spus ceva lui Pavel, ci Isus Hristos S-a descoperit pe El însuși lui Pavel și în el, Hristos fiind adevărul. Faptul că aici este avută în vedere această idee poate fi văzut în versetul 16, unde citim că Dumnezeu L-a descoperit pe Fiul Său în Pavel, ca să-L poată predica printre păgâni. Taina evangheliei este Hristos în credincios, nădejdea slavei (Coloseni 1:25-27). Duhul Sfânt este reprezentantul personal al lui Hristos. Hristos Îl trimite pentru ca El să poată locui cu noi pentru totdeauna. Lumea nu Îl primește pentru că nu Îl vede, dar voi „îl cunoașteți – zice Isus – pentru că „locuiește cu voi și va fi în voi” (Ioan 14:16, 17). Numai așa poate fi cunoscut și făcut cunoscut adevărul lui Dumnezeu. Hristos nu stă undeva departe și stabilește principii drepte pe care noi să le urmăm; ci Se imprimă pe El însuși în noi, ne ia în stăpânire atunci când ne predăm Lui, și Își manifestă viața în trupul nostru pieritor. Fără această viață care strălucește, nu se poate predica evanghelia. Remarcați că Isus a fost descoperit în Pavel pentru ca Pavel să-L propovăduiască între păgâni. El nu trebuia să predice despre Hristos, ci să-L predice, să-L prezinte pe Hristos însuși. „Căci noi nu ne propovăduim pe noi înșine, ci pe Domnul Hristos Isus” (2 Corinteni 4:5).

Dumnezeu așteaptă cu nerăbdare să reveleze pe Hristos în fiecare om. Citim că oamenii „înăbușă adevărul în nelegiuirea lor” și că „ce se poate cunoaște despre Dumnezeu le este descoperit în ei înșiși”, tot așa cum se văd limpede, în tot ce Dumnezeu a făcut, „puterea Sa veșnică și dumnezeirea Sa” (Romani 1:18-20). Hristos este adevărul (Ioan 14:6), puterea lui Dumnezeu (1 Corinteni 1:24) și Divinitatea lui Dumnezeu (Ioan 1:1). De aceea, însuși Hristos este adevărul pe care oamenii îl „înăbușe”. El este Cuvântul Divin al lui Dumnezeu, prezent în oameni, pentru ca ei să îl poată împlini (Deuteronomul 30:14; Romani 10:6-8). Că Hristos este în toți oamenii este evident din faptul că ei trăiesc, dar El este așa de înăbușit și reținut, încât este dificil să-L distingi. Caracterul opus este cel descoperit în cei mai mulți oameni, simplul fapt că ei trăiesc și respiră fiind în cele mai multe cazuri dovada că Hristos este acolo. El este acolo așteptând cu răbdare să fie descoperit, așteptând timpul când Cuvântul lui Dumnezeu va avea curs liber și va fi slăvit, iar viața desăvârșită a lui Isus Hristos va fi manifestată în carnea muritoare. Aceasta poate avea loc în „oricine vrea”, indiferent cât de păcătos și stricat ar fi el acum. Dumnezeu are plăcere să facă acest lucru. Încetează deci să reziști.

Istoria personală

De la versetul al doisprezecelea al capitolului 1, până la mijlocul capitolului 2, este relatată cu un anumit scop istoria personală a lui Pavel. Vedem adevărul evangheliei în experiența lui Pavel și cum acesta nu obține nimic de la oameni, ci oferă totul. Apostolul arată că viața sa era opusă influenței evangheliei asupra sa, deoarece el a studiat ceea ce se opunea acesteia, în consecință el i se opunea cu mânie. Apoi, el a fost convertit când nu era lângă el niciun creștin și nici nu a avut legături cu vreun creștin timp de câțiva ani. Galatenii fuseseră informați cu privire la acestea mai înainte, dar era necesar să fie repetate pentru ca să fie clar pentru toți că Pavel nu le aducea o altă invenție omenească. 

„După râvnă, prigonitor al Bisericii”

Așa spune Pavel despre el în epistola către filipeni (Filipeni 3:6). El însuși spune cât de mare i-a fost zelul. El spune că a persecutat peste măsură biserica lui Dumnezeu și căuta să o nimicească. Vezi și Faptele apostolilor 8:3. Înaintea lui Agripa el a spus: „Și eu credeam că trebuie să fac multe împotriva Numelui lui Isus din Nazaret, ceea ce am și făcut în Ierusalim. După ce am primit autoritate de la preoții de seamă, i‑am aruncat în temniță pe mulți sfinți, iar când erau osândiți la moarte, îmi dădeam votul împotriva lor. I‑am pedepsit adesea în toate sinagogile și mă străduiam să‑i fac să hulească. În furia mea nebună împotriva lor, îi prigoneam până și în cetățile din afară” (Fapte 26:9-11). Într-o cuvântare ținută înaintea iudeilor din Ierusalim, care-i cunoșteau viața, el a spus: „Am prigonit până la moarte această Cale, am legat și am aruncat în temniță bărbați și femei” (Fapte 22:4). El făcea aceasta deoarece a „fost plin de râvnă pentru Dumnezeu”, după cum spune versetul anterior. Atât de plin a fost el de acest fel de râvnă că nu sufla altceva decât „amenințare și moarte” (Fapte 9:1).

Pare aproape incredibil ca cineva, care mărturisește că slujește adevăratului Dumnezeu, să poată avea idei atât de false despre El, încât să creadă că Lui îi place o astfel de slujire. Cu toate acestea, Saul din Tars, unul dintre cei mai înrăiți și neobosiți persecutori ai creștinilor, spunea ani mai târziu: „Eu am viețuit cu toată curăția cugetului meu înaintea lui Dumnezeu, până în ziua aceasta” (Fapte 23:1). Cu toate că lovea cu călcâiul în țepușe (Fapte 9:5) și se străduia să aducă la tăcere convingerea crescândă ce punea stăpânire pe el în timp ce era martorul răbdării creștinilor și auzea mărturiile lor muribunde pentru adevăr, Saul nu-și înăbușea intenționat conștiința. Dimpotrivă, el se străduia să-și păstreze o conștiință curată! El fusese atât de mult influențat de tradițiile fariseice încât era încredințat că aceste convingeri nepotrivite trebuie să fi fost sugestiile vreunui spirit rău, fiind datoria lui să le înăbușe. Așa că, pentru un timp, convingerile Duhului lui Dumnezeu nu l-au făcut decât să-și intensifice râvna împotriva creștinilor. Dintre toți oamenii din lume, Saul, fariseul neprihănit prin sine, n-avea nicio înclinație în favoarea creștinismului. Totuși, râvna sa greșit direcționată a fost „râvnă pentru Dumnezeu”, iar acest lucru l-a făcut un material bun pentru un slujitor creștin.

Înaintarea lui Pavel

Pavel a înaintat, a avansat „în iudaism” peste mulți dintre tovarășii săi, de aceeași vârstă cu el. A deținut fiecare avantaj care era posibil pentru un tânăr iudeu. Deși era „evreu din evrei” (Filipeni 3:5), era născut cetățean roman liber (Fapte 22:26-28). Strălucitor și inteligent, el s-a bucurat de învățătura lui Gamaliel, unul dintre cei mai înțelepți specialiști ai legii și a „fost educat cu strictețe în Legea strămoșească” (Fapte 22:3). El a trăit ca fariseu după „cea mai strictă grupare” a iudeilor și a fost un fariseu dintre farisei, așa că el a fost „mult mai zelos pentru tradițiile strămoșești” decât mulți alții dintre cei de clasa lui. Ajuns la maturitate, el a devenit un membru al marelui consiliu al iudeilor – Sanhedrinul –, așa cum este arătat de faptul că și-a dat votul atunci când creștinii erau condamnați la moarte (Fapte 26:10). La aceasta se adaugă încrederea pe care i-o acorda marele preot, care i-a oferit repede scrisori de acreditare înaintea conducătorilor sinagogilor țării, cu puterea de a prinde și lega pe oricine va găsi vinovat de erezie. El era cu adevărat un tânăr care promitea, la care conducătorii evrei se uitau cu mândrie și speranță, crezând că el va avea o contribuție însemnată la restaurarea națiunii și religiei iudaice la măreția lor de odinioară. Înaintea lui Saul era un viitor promițător din punct de vedere lumesc. Dar lucrurile pe care le considerase un câștig, erau acum considerate o pierdere pentru a-L avea pe Hristos, de dragul Lui acceptând cu bucurie pierderea tuturor lucrurilor (Filipeni 3:7-8).

Tradițiile părinților, nu religia lui Hristos

Pavel spune: „Înaintasem în iudaism mai mult decât mulți din neamul meu de o vârstă cu mine, căci eram mult mai zelos pentru tradițiile strămoșești.” Este ușor să vezi că religia iudeilor nu a fost religia lui Dumnezeu și a lui Isus Hristos, ci tradiție omenească. Oamenii fac o mare greșeală considerând iudaismul religia Vechiului Testament. Vechiul Testament nu învață iudaismul mai mult decât învață Noul Testament catolicismul. Religia Vechiului Testament este religia lui Isus Hristos. Duhul Său a fost în profeți, conducându-i să prezinte aceeași evanghelie ca cea predicată mai târziu de apostoli (1 Petru 1:10-12). Când Pavel era în iudaism, el nu credea Vechiul Testament, pe care-l citea și-l asculta zilnic, pentru că nu îl înțelegea. Dacă l-ar fi înțeles, el ar fi crezut în Hristos. „Căci cei ce locuiesc în Ierusalim și mai‑marii lor nu L‑au cunoscut pe Isus și, judecându‑L, au împlinit cuvintele profeților care se citesc în fiecare sabat” (Fapte 13:27). Tradițiile strămoșești au dus la încălcarea poruncilor lui Dumnezeu (Matei 15:3). Dumnezeu a spus despre poporul evreu, ca întreg: „Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, însă inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei dând învățături care sunt porunci omenești” (Matei 15:8-9). În zilele de Sabat conducătorii citeau în sinagogi din Scripturi și nu exista nicio mustrare pentru asta. Isus a spus: „Cărturarii și fariseii stau pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vi le spun ei păziți‑le și faceți‑le, dar după faptele lor să nu faceți! Căci ei zic, dar nu fac” (Matei 23:2-3). Isus n-a rostit un cuvânt de condamnare la adresa lui Moise și a scrierilor lui. El le-a spus evreilor: „Căci, dacă l‑ați crede pe Moise, ați crede și în Mine, pentru că el a scris despre Mine” (Ioan 5:46). Tot ceea ce conducătorii citeau și porunceau din scrierile lui trebuia urmat, dar exemplul conducătorilor trebuia evitat, pentru că ei nu se supuneau Scripturilor. Hristos a spus despre ei: „Leagă poveri grele și anevoie de purtat și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu un deget nu vor să le miște” (Matei 23:4). Acestea nu erau poruncile lui Dumnezeu, căci „poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3), și poverile nu erau de la Hristos, deoarece „povara” Lui „este ușoară” (Matei 11:30). Auzim mult despre învățătorii iudaizanți care căutau să-i corupă pe galateni și știm că cei ce învățau o altă evanghelie erau iudei, dar nu trebuie să cădem în greșeala de a considera că acești învățători iudaizanți prezentau Biblia, sau vreo parte a ei, noilor convertiți sau că îi conduceau să urmeze Scripturile scrise de Moise. Departe de asta! Ei îi îndepărtau de Biblie și înlocuiau învățătura ei cu poruncile omenești. Aceasta a stârnit spiritul lui Pavel. Religia iudeilor era o religie cu totul diferită de religia lui Dumnezeu, așa cum aceasta este redată în lege, profeți și psalmi.

„Pus deoparte pentru evanghelia lui Dumnezeu”

Acestea sunt cuvintele cu care Pavel se descrie în epistola către romani: „[…] chemat să fie apostol, pus deoparte pentru Evanghelia lui Dumnezeu” (Romani 1:1). Așa că aici spune că „Dumnezeu, […] m‑a pus deoparte din pântecele mamei mele și m‑a chemat prin harul Său” (Galateni 1:15). Este evident din Sfânta Scriptură că Dumnezeu l-a ales pe Pavel să fie apostol, înainte ca însuși Pavel să aibă vreun gând că va deveni vreodată chiar creștin. În drumul lui spre Damasc, Saul „încă sufla amenințare și moarte asupra ucenicilor Domnului”. El înainta cu toată autoritatea pentru a prinde și a băga în închisoare pe toți creștinii, bărbați sau femei, când pe neașteptate a fost arestat, nu de către mâini omenești, ci de covârșitoarea slavă a Domnului. Trei zile mai târziu, Domnul a spus lui Anania, când L-a trimis să-i redea vederea lui Pavel: „El Îmi este un vas ales să ducă Numele Meu înaintea neamurilor” (Fapte 9:15). Dumnezeu l-a oprit pe Saul din cariera de persecutor deoarece îl alesese să fie apostol. Vedem că țepușele în care Pavel lovea erau apelurile Duhului care îl chemau la lucrarea la care fusese chemat.

Cu cât timp înainte fusese Saul ales pentru a fi solul Domnului? El însuși ne spune că a fost separat – pus deoparte – de la naștere. El nu este primul despre care citim că fusese ales de la naștere pentru lucrarea ce avea s-o facă. Să ne reamintim cazul lui Samson (Judecători 13:2-14). Ioan Botezătorul a fost numit, și caracterul și lucrarea sa au fost descrise cu luni înainte de a se naște. Domnul i-a spus lui Ieremia: „Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoșteam, și mai înainte ca să fi ieșit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, și te făcusem prooroc al neamurilor” (Ieremia 1:5). Regele păgân Cir a fost chemat pe nume cu mai mult de o sută de ani înainte de a se naște, și partea lui în lucrarea lui Dumnezeu a fost așezată înaintea lui (Isaia 44:28; 45:1-4).

Acestea nu sunt cazuri izolate, dar sunt raportate cu scopul să ne arate că Dumnezeu guvernează în lume. Este la fel de adevărat pentru toți oamenii, ca și pentru tesaloniceni, că Dumnezeu i-a ales „ca prim rod pentru mântuire, în sfințirea făcută de Duhul și credința în adevăr” (2 Tesaloniceni 2:13). Depinde de fiecare să facă sigură această chemare. Cel „care vrea ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința deplină a adevărului” (1 Timotei 2:4) a hotărât, de asemenea, fiecărui om lucrarea ce o are de făcut (Marcu 13:34). Cel care nu Se lasă fără martori, chiar din lumea neînsuflețită (Fapte 14:17; Romani 1:20), va avea oameni – cea mai înaltă formă a creației Sale – care să dea de bună voie o astfel de mărturie despre El așa cum poate fi dată numai de către inteligența omenească. Toți oamenii sunt aleși pentru a fi martori ai lui Dumnezeu, și fiecăruia îi este hotărâtă lucrarea. De-a lungul întregii vieți Duhul se luptă cu fiecare om, pentru a-l determina să se lase folosit în lucrarea la care Dumnezeu l-a chemat. Numai în ziua judecății se va vedea ce ocazii minunate au irosit oamenii cu nechibzuință. Saul, violentul persecutor, a devenit puternicul apostol. Cine își poate închipui cât de mult bine ar fi putut fi făcut de către alți oameni a căror mare influență asupra semenilor lor a fost exersată numai spre rău, dacă și aceștia ar fi cedat influenței Duhului Sfânt? Nu toți pot fi un Pavel, dar gândul că fiecare, în conformitate cu abilitatea pe care Dumnezeu i-a dat-o, este ales și chemat de Dumnezeu pentru a-I fi martor, va da vieții un nou sens.

Cunoașterea acestui adevăr, nu doar că va face viața mai reală pentru noi, conducându-ne să căutăm să cunoaștem voia lui Dumnezeu pentru noi, individual, și să ne supunem cu totul Lui ca să ne poată folosi să facem lucrarea pe care ne-a desemnat-o, ci se va îngriji să ne facă mai atenți față de alții și să nu-i disprețuim. Ce gând minunat, voios, și în același timp solemn, când vedem oameni mergând în această direcție, este acela că fiecăruia dintre ei Dumnezeu i-a încredințat spre îndeplinire o lucrare deosebită! Ei sunt toți slujitori ai Dumnezeului Prea Înalt, fiecare având o însărcinare specială. Este un privilegiu și o responsabilitate minunată. Cât de puțini îndeplinesc lucrarea pe care Dumnezeu ar dori să o îndeplinească. Trebuie să fim deosebit de atenți pentru a nu împiedica pe nimeni, în vreun fel, să-și îndeplinească lucrarea hotărâtă lui de către cer.

Un alt aspect pe care trebuie să-l ținem minte este că Dumnezeu este Acela care încredințează fiecărui om lucrarea lui. Fiecare trebuie să-și primească ordinele de la Dumnezeu și nu de la oameni. În consecință, trebuie să ne păzim să dictăm oamenilor în ceea ce privește datoria lor. Domnul le-o poate face clar, tot așa cum ne-o face nouă. Dacă ei nu-L vor auzi pe El, nu este prea probabil să ne audă pe noi, chiar dacă am fi capabili să-i îndreptăm în direcția cea bună. „Nu stă în puterea omului, când umblă, să-și îndrepte pașii spre țintă” (Ieremia 10:23), cu atât mai puțin să îndrepte pașii altui om.

Sfătuindu-se cu carnea și sângele

„[…] îndată, nu am primit sfat de la carne și sânge” (Galateni 1:16). Această declarație este făcută cu scopul de a arăta că apostolul nu a primit evanghelia de la vreo ființă umană. El a văzut pe Hristos și L-a acceptat, apoi a mers în Arabia și s-a întors înapoi la Damasc, și doar la trei ani de la convertirea lui el s-a dus la Ierusalim unde a stat doar patrusprezece zile și a văzut doar doi dintre apostoli. Fraților le era frică de el și la început nu voiau să creadă că este ucenic. De aceea este clar că el n-a primit evanghelia de la niciun om. 

Avem mult de învățat din faptul că Pavel nu s-a sfătuit cu carnea și sângele. Nu avea nevoie de asta, de vreme ce el avea cuvântul Domnului, dar situația asta nu este una comună. De exemplu, cineva citește ceva în Biblie, și după aceea trebuie să ceară opinia unui alt om înainte de a îndrăzni să creadă. Dacă niciunul dintre prietenii săi n-o crede, îi este teamă s-o accepte. Dacă pastorul său sau vreun comentariu, aprobă textul în totalitate, atunci este acceptat. Carnea și sângele câștigă împotriva Duhului și Cuvântului.

Se poate întâmpla ca porunca să fie atât de clară, încât nu există nicio scuză întemeiată pentru a cere lămuriri suplimentare. Întrebarea care urmează este: „Îmi pot permite să o împlinesc? Nu va fi acesta un sacrificiu prea mare?” Cea mai periculoasă carne și cel mai periculos sânge cu care se poate sfătui cineva sunt ale lui. Nu este suficient să fii independent de ceilalți. În ceea ce privește adevărul, omul trebuie să fie independent de el însuși. „Încrede-te în Domnul din toata inima ta, și nu te bizui pe înțelepciunea ta” (Proverbele 3:5).

Un papă este cineva care îndrăznește să ocupe locul din consiliu care aparține de drept numai lui Dumnezeu. Omul care se face singur papă, urmând propriul lui sfat, este la fel de rău ca și omul care dictează altuia, și probabilitatea ca el să se rătăcească este mai mare decât a aceluia care urmează un alt papă decât el însuși. Dacă cineva trebuie să urmeze neapărat un papă, ar fi mai potrivit să-l accepte pe papa de la Roma, pentru că el are mai multă experiență în a fi papă decât oricine altcineva. Dar nu este nevoie de niciun fel de papă, deoarece avem Cuvântul lui Dumnezeu. Când Dumnezeu vorbește, lucrul cel mai înțelept este să ascultăm de îndată fără să ne sfătuim nici măcar cu inima noastră. Numele Domnului este Sfetnic (Isaia 9:6), și El este minunat în sfat (Isaia 28:29). Ascultă vocea Lui! El va fi sfătuitorul nostru pentru totdeauna.

 „Îndată”

Remarcați acest cuvânt – îndată. Pavel n-a pierdut deloc timpul. El credea că slujea pe Dumnezeu când persecuta biserica, și în momentul în care a aflat că greșea, el s-a întors cu totul. Când L-a văzut pe Isus din Nazaret, L-a recunoscut imediat ca Domn și a strigat: „Doamne, ce vrei să fac?” El a fost gata să pornească la lucru în direcția cea bună, și asta de îndată. Este un exemplu care merită luat în considerare. De-ar spune fiecare cu sinceritate: „Mă grăbesc, și nu preget să păzesc poruncile Tale” (Psalmii 119:60). „Alerg pe calea poruncilor Tale căci îmi scoți inima la larg” (versul 32).

Neamuri – păgâni

Pavel spune că Hristos a fost descoperit în el pentru ca să-L predice printre păgâni. Unele traduceri folosesc cuvântul neamuri. Nu este nicio diferență. Cele două cuvinte sunt folosite interschimbabil în Biblia engleză, deoarece, oriunde apar, ele sunt traducerea unui sigur cuvânt din limba greacă sau a corespondentului său din Vechiul Testament. Să observăm câteva exemple:

În 1 Corinteni 12:2 citim: „Când erați păgâni, vă duceați la idolii cei muți, după cum erați atrași.” 

În Fapte 15:14 citim: „Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu s‑a uitat să‑Și ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său.”

În Efeseni 2:11-12 citim: „De aceea, voi, care altădată erați neamuri din naștere, numiți necircumciși de către cei care se cheamă circumciși și care sunt circumciși în trup de mâna omului, aduceți‑vă aminte că în vremea aceea erați fără Hristos, fără drept de cetățenie în Israel, străini de legămintele făgăduinței, fără nădejde și fără Dumnezeu în lume!”

Corintenii erau păgâni și au încetat să mai fie păgâni când au devenit creștini. Păgânii sunt închinători la idoli. A fi păgân, adică dintre neamuri, înseamnă a fi în cea mai de neinvidiat poziție. În această stare erau păgânii – neamurile – când Dumnezeu i-a căutat pentru a-Și ridica un popor dintre ei. Și Iacov s-a referit la credincioșii din Antiohia și din alte părți, ca la aceia „dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu” (versul 19). Poporul lui Dumnezeu este scos dintre neamuri, dar când sunt scoși, ei încetează a mai fi neamuri. Avraam, tatăl lui Israel, a fost luat dintre păgâni (Iosua 24:2) așa că tot Israelul este luat dintre neamuri. Asta înseamnă că „tot Israelul va fi mântuit” prin intrarea numărului deplin al neamurilor (Romani 11:25-26).

În Psalmii 2:1-3 citim: „Pentru ce se întărâtă neamurile și pentru ce cugetă popoarele lucruri deșarte? Împărații pământului se răscoală și domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului și împotriva Unsului Său [adică a lui Hristos, deoarece Hristos înseamnă uns], zicând: «Să le rupem legăturile și să scăpăm de lanțurile lor!»” Cât de des vedem împlinite aceste cuvinte când anumite persoane exclamă în triumf: „Arată-mi unde li se poruncește păgânilor să păzească cele zece porunci”, însemnând că ei sunt păgâni și prin aceasta gândindu-se să îndepărteze de la ei legea lui Dumnezeu. Ei nu se așază într-o poziție deloc onorabilă. Este adevărat că nu li se cere neamurilor să păzească poruncile ca păgâni, pentru că acest lucru ar fi imposibil. Dar imediat ce ei Îl acceptă pe Hristos și legea Duhului de viață în El, ei încetează să mai fie păgâni. Cât de preocupat este Dumnezeu să salveze oamenii din starea lor de păgânism este văzut prin faptul că l-a trimis pe apostolul Pavel (fără a mai zice ceva de Hristos) pentru a-i aduce la El.

Un profet pentru păgâni

Legat de ce am spus până acum, merită să remarcăm că Domnul dorea convertirea neamurilor acum trei mii de ani, la fel de mult cum o dorește astăzi. Evanghelia le-a fost vestită înainte de prima venire a lui Hristos la fel cum a fost și după. Pavel nu este primul care a predicat păgânilor după Hristos, deși el a fost trimis la ei în mod special. El a fost cunoscut ca apostolul neamurilor, totuși peste tot unde mergea el predica mai întâi iudeilor, atât cât ei erau dispuși să îl asculte. Tot așa a fost și înainte de Hristos. Dumnezeu S-a făcut cunoscut printre națiuni prin multe mijloace, totuși Ieremia a fost ales în mod special să fie profet al neamurilor, sau păgânilor. În Ieremia 15 se spune: „Mai înainte ca să fi ieșit tu din pântecele ei, eu te pusesem deoparte, și te făcusem proroc al neamurilor” (Ieremia 1:5). Cuvântul ebraic tradus ca neamuri este același cuvânt care este tradus ca păgâni. Așadar, Domnul i-a spus lui Ieremia: „Te-am sfințit și te-am rânduit profet pentru păgâni.” Nimeni să nu spună că Dumnezeu a restrâns adevărul Său la un singur popor, fie evreu sau neam. „Într‑adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu și grec, căci pentru toți este același Domn, care Își revarsă bogățiile peste toți cei ce‑L cheamă” (Romani 10:12).

Predicarea proaspătului convertit

De îndată ce Pavel a fost convertit, „a început să propovăduiască în sinagogi că Isus este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 9:20). N-a fost minunat ca de îndată el să fie capabil să predice cu atâta putere? Într-adevăr a fost, la fel cum este minunat că orice om poate predica pe Hristos. Ca oricine să fie în stare să-L predice pe Hristos în adevăr nu implică o taină mai mică decât manifestarea în carne a lui Hristos. Dar să nu credeți că Pavel a primit cunoștințele sale pe loc, fără studiu. Aduceți-vă aminte că el fusese un căutător asiduu al Scripturilor toată viața. Nu era neobișnuit pentru un rabin să poată reda din memorie porțiuni mari sau chiar toată Scriptura iudaică, și putem fi siguri că Pavel, care era mai înaintat decât mulți de vârsta sa, era tot așa de familiarizat cu cuvintele Bibliei după cum un școlar inteligent este familiarizat cu tabla înmulțirii. Dar mintea sa era orbită de tradițiile strămoșești, care-i fuseseră inoculate în același timp. Orbirea care a venit peste el când lumina a strălucit în jurul lui în drumul spre Damasc, era o reprezentare a stării în care se găsea mintea sa, iar solzii care au căzut de pe ochii săi când Anania i-a vorbit, ne demonstrează puterea Cuvântului ce strălucește dinăuntru către afară, și împrăștierea întunericului tradiției. Cazul lui Pavel a fost diferit de cel al unui nou convertit care nu a citit niciodată Biblia. Acesta într-adevăr poate să spună ce a făcut Hristos pentru el și astfel poate face mult bine, dar are nevoie de mult studiu al Scripturilor pentru a-l face capabil să le arate oamenilor calea vieții în mod desăvârșit și să-i conducă pe calea neprihănirii.

Pavel în Arabia

Mulți s-au gândit că în timp ce Pavel era în Arabia a avut revelațiile sale minunate și a fost luat în cer unde a „auzit cuvinte care nu se pot spune și pe care nu‑i este îngăduit unui om să le rostească”. Acest lucru poate fi adevărat, deși nu este deloc probabil că viziunile lui despre lucrurile cerești au fost limitate până atunci. În toată viața sa, apostolul a fost în comuniune apropiată cu cerul și putem fi siguri că viziunea cerească nu i-a fost ascunsă. Putem fi siguri că, deoarece predicarea fusese toată viața ocupația sa, el n-a petrecut toate lunile cât a stat în Arabia în studiu și contemplare. El, care fusese un persecutor atât de nemilos, primise harul lui Dumnezeu cu atâta abundență, încât considera pierdut tot timpul cât nu putea să descopere acel har altora, având în minte un singur gând: „Vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia” (1 Corinteni 9:16). El a predicat în sinagogile din Damasc de îndată ce a fost convertit, înainte de a merge în Arabia. Așa că este firesc să tragem concluzia că el a predicat evanghelia arabilor. El a putut să predice acolo fără opoziția pe care întotdeauna a întâmpinat-o din partea evreilor și, de aceea, lucrarea aceasta nu-i împiedica foarte mult meditația asupra noilor orizonturi care s-au deschis înaintea lui.

Persecutorul predicând

A fost minunat, într-adevăr, să auzi că „cel care ne prigonea odinioară acum propovăduiește credința pe care cândva căuta s‑o nimicească”. Luând în considerare cazul lui Saul din Tars, nimeni să nu se uite la niciun împotrivitor al evangheliei ca fiind incorigibil. Cei care se opun trebuie să fie instruiți cu blândețe, căci cine știe dacă Dumnezeu nu le va da pocăința prin acceptarea adevărului? Cineva ar fi putut spune despre Pavel că a avut lumina, tot atât de clar pe cât o poate avea un om. A avut toate ocaziile. El nu a auzit numai mărturia inspirată a lui Ștefan, ci a auzit mărturiile de moarte ale multor martiri. El este un nenorocit împietrit de la care este inutil să aștepți ceva bun. Cu toate acestea, același Pavel a devenit cel mai mare predicator al evangheliei după cum fusese cel mai înverșunat persecutor. Cunoașteți vreun înverșunat împotrivitor al adevărului? Nu vă luptați cu el, și nu-l mustrați. Lăsați-i doar lui toată amărăciunea și cearta, în timp ce vă țineți de Cuvântul lui Dumnezeu și de rugăciune. S-ar putea să nu treacă mult până când Dumnezeu care este hulit acum să fie slăvit prin el.

Slăvind pe Dumnezeu

„Și‑L slăveau pe Dumnezeu pentru mine.” Cât de deosebit era cazul lui Pavel de al acelora cărora le-a spus: „Din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri” (Romani 2:24). Oricine mărturisește că este un urmaș al lui Dumnezeu trebuie să fie un mijloc prin care aduce slavă lui Dumnezeu, totuși mulți fac să fie hulit. Când Dumnezeu este hulit prin noi este ca și cum noi L-am huli. Cum putem face ca Numele Său să fie slăvit? „Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei, văzând faptele voastre bune, să‑L slăvească pe Tatăl vostru din ceruri” (Matei 5:16).

Recapitulare

Să aruncăm acum o privire asupra capitolului ca întreg. Salutările, cuprinse în primele cinci versete, ne spun numele și chemarea pe care o avea autorul epistolei, precum și autoritatea sa. Aici se amintește în trecere că Hristos este divin. Este pronunțată o binecuvântare de la Dumnezeu Tatăl și de la Isus Hristos, Fiul. Hristos S-a dat pe Sine însuși pentru păcatele noastre – le-a cumpărat –, eliberându-ne astfel din această lume rea prezentă. Păcatele noastre fac această lume rea prezentă. Păcatele noastre aparțin lui Hristos, nu nouă. Astfel, prin puterea morții și învierii Sale, în care S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, noi să fim păziți de ele. Este dorința lui Dumnezeu să ne salveze, astfel nu există nicio îndoială cu privire la acceptul nostru. Slava Îi aparține lui Dumnezeu deoarece a Lui este împărăția și puterea.

Următoarele două versete ne arată situația bisericilor din Galatia atunci când a fost scrisă epistola, astfel făcându-ni-se cunoscut de ce a fost scrisă. Ele se îndepărtau de Dumnezeu, fiind conduse greșit de unii care perverteau evanghelia lui Hristos, predicând o evanghelie închipuită în locul singurei evanghelii, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede. Mirarea acestui fapt este identică cu cea exprimată în Ieremia 2:12-13: „Mirați-vă de așa ceva, ceruri, înfiorați-vă de spaimă și groază – zice Domnul – căci poporul Meu a săvârșit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, și și-au săpat puțuri, puțuri crăpate, care nu țin apă.”

Apoi, în versetele 8-9 se pronunță un blestem împotriva oricui – chiar a apostolului însuși sau a unui înger din cer – care îndrăznește să predice altă evanghelie decât cea predicată de el. Faptul acesta ne arată gravitatea situației. Frații galateni erau așezați sub blestem de predicatorii blestemați care propovăduiau o evanghelie falsă.

Urmează versetele 10-12 unde apostolul se prezintă a fi slujitorul lui Hristos, deoarece caută să Îl mulțumească pe Dumnezeu, nu pe oameni. Predicatorii care au corupt sufletele oamenilor predicau lucruri ușoare – în armonie cu natura umană – pentru a-și atrage ucenici. Pavel a predicat doar adevărul curat al lui Dumnezeu, pe care nu l-a primit de la niciun om, ci direct din cer.

În partea finală găsim începutul unei mici relatări despre experiența personală a lui Pavel, care este continuată dincolo de jumătatea capitolului 2. Pavel face referire la viața sa înainte de convertire, când persecuta biserica; menționează convertirea care a fost descoperirea lui Hristos în el; spune de ce a fost chemat și cât de repede a răspuns chemării; pentru ca în cele din urmă să spună cum nu exista nicio posibilitate să fi aflat evanghelia de la apostoli sau de la frații care crezuseră înaintea lui, deși ar fi vrut aceasta, deoarece nu a avut nicio legătură cu ei timp de ani de zile după convertirea sa. Forța acestui fapt va apărea mult mai clară pe măsură ce vom înainta.